Cum mai muncesc românii? (I)
Despre felul în care muncesc românii se vorbește mai mult la extreme. Fie în registrul derizoriu al bancurilor cu Dorel, fie legitimând cultul muncii de mântuială ori al lenei din folclorul comunist „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. Sau, și mai trist, al fușerelii descurcărețe care inundă rețelele sociale.
Cum am ajuns de la asumarea cinstită a muncii din proverbele „Munca e brățară de aur“ și „Ai carte, ai parte“ la „Lasă, că merge și așa!“? Dar, mai ales, ce se află între cele două extreme ale felului în care românii muncesc? Ce îi (de)motivează, ce îi face să caute altceva, ce îi trimite pe alte meleaguri, ce îi aduce înapoi?
Între burnout și cut-off, cele două polarități care trezesc mereu interesul, vrem să dezbatem care sunt problemele cu care se confruntă angajatorii și angajații din România, cum facem saltul de la angajat la antreprenor, cum integrăm mentalitățile generațiilor care se întâlnesc acum în piața muncii, cum își recalibrează organizațiile politica de resurse umane și cum se transformă pentru a face parte din economia digitală.
Am invitat sociologi, psihologi, antreprenori, manageri, jurnaliști cu care să dezbatem felul în care comunismul a amprentat atitudinea față de muncă a românilor și de ce românii care lucrează în străinătate se aliniază mult mai ușor la normele și regulile de acolo, în timp ce în țară există tendința de a eluda cât mai mult sistemul.
Am pornit de la câteva sondaje care dezbat noile fenomene sociale legate de migrația forței de muncă, criza acută de forță de muncă, timpul mediu petrecut la job, munca la distanță și felul în care echilibrăm timpul liber cu cel dedicat profesiei.
Prima invitată din această serie este Iuliana Alexa, redactor-șef al revistei Psychologies.
Comportamentele de muncă se transmit prin contagiune socială
Comunismul a amprentat enorm atitudinea față de muncă a românilor. Atunci performanța nu era recompensată, pentru că oricine trebuia să aibă un loc de muncă și asta făcea ca inclusiv cei submediocri să aibă un loc într-o fabrică, iar cei cu adevărat buni să fie demotivați. Aceste comportamente nu dispar în câțiva ani, ele se perpetuează câteva decenii pentru că se transmit prin contagiune socială. Un nou venit vede la colegii săi mai vechi că respectivii cam trag chiulul, cer șpagă, pleacă de la muncă înaintea terminării orelor de program etc, și îmbrățișează aceste norme nescrise ale grupului.
De aceea, probabil, românii care lucrează în străinătate se aliniază mult mai ușor la normele și regulile de acolo. Fiindcă mediul este crucial în modelarea comportamentului. Acolo unde se duc, probabil că se muncește mai mult, corupția e mai redusă, colegii sunt mai motivați și mai creativi, mediul e cosmopolit (asta contribuie la creșterea creativității), salariul este mai mare. Dar acest ultim element, în sine, nu cred că este cel care face ca un om, singur, să muncească mai mult. Repet: mediul social e crucial în modelarea comportamentelor la locul de muncă.
Și în România ai angajați plătiți bine în mediul de stat și privat, care nu se dau de ceasul morții să muncească (pentru că supravegherea e mai laxă aici, pentru că ceilalți fac la fel, pentru că, pentru că…).
Faptul că atât de mulți români apți de muncă pleacă să lucreze în străinătate pe mine, personal, mă deprimă și mă demotivează. Când știi că nu mai ai cu cine „trage căruța“, orice ar însemna asta, nu te simți bine, faci și tu ce poți și cam asta e.
E un mister și pentru mine de ce românii, în general, se lasă abuzați. Pe banii lor. Vedem asta și în educație și în sănătate. Vedem asta în relație cu statul. De ce stăm și acceptăm?! Nu știu, cred că tot din comunism vine, din era când, dacă protestai, bine nu era de tine. Repet: comportamentele macrosociale, mentalitățile, se schimbă greu, în generații. Văd tineri care nu mai sunt submisivi, care luptă. Nu știu însă cât sunt de numeroși și dacă protestul lor nu înseamnă că pleacă și ei.
Cum am ajuns de la „Munca e brățară de aur“ la „Lasă, că merge și asa!“? În timp, prin degradarea, timp de ani de zile și peste tot, a normelor de comportament la locul de muncă. Când vezi că ai un șef pus de partid, care nu știe meserie, dar o duce bine și e aproape inamovibil, tu de ce să muncești cinstit?! Și cei care vin alături de tine de ce să muncească cinstit? Și dacă mai ești și plătit cât de cât, de ce să te spetești? Sechelele aceluiași comunism. Spre ce ne îndreptăm pe piața muncii? Cum spunea un filosof contemporan – Yogi Berra – „e greu să faci predicții, mai ales despre viitor“.
Cred că e mai greu azi ca oricând, pentru că evoluția e rapidă și nu poți prinde în ecuație nicio variabilă, că deja e depășită, inactuală. E de luat în calcul avansul tehnologiei, softurilor și roboților și generalizarea șomajului. Nu cred că oamenii sunt făcuți să stea degeaba. Statul degeaba ne deprimă, activitatea ne împlinește și ne provoacă. Sper să fim ceva mai isteți, ca specie, decât părem. Ce văd acum mă sperie.
Munca de la distanță ar putea deveni o soluție pentru cei care vor să economisească timp. E necesară o disciplină anume, ceva mai multă organizare, dar ai avantajele timpului economisit pe drum spre birou și poți dormi la prânz, dacă ai chef (eu dorm). Timpul e un bun pe care ar trebui să nu-l mai cheltuim deșănțat cu activități fără urmări, cu ședințe interminabile, cu navetă. Timpul nu se poate înmulți, anii petrecuți în traficul aglomerat nu ți-i dă nimeni înapoi.
Nu știu ce îi motivează pe oameni la muncă, pentru că sunt diferiți (e mai ușor să vezi ce îi demotivează, așa cum scriam mai sus), dar cred că treaba asta cu timpul pe care îl reclamă e bună. De la un punct încolo, timpul îți devine prețios și banii trec în secundar.
Poate că cei de dinaintea noastră nu realizau asta sau erau presați de sistem să accepte orice. Controlul asupra timpului propriu este o premisă de sănătate mintală, cred eu. Eu nu aș accepta să fiu ținută la locul de muncă atunci când mi-am terminat treaba (pe care o pot face de acasă oricum).
Zilele următoare vei putea citi pe www.revistacariere.ro continuarea seriei!
Acest articol este preluat din Revista CARIERE (nr. 254/februarie 2019). Pentru detalii legate de abonare, click AICI!