Femeile-manager muncesc prea mult, ca să nu fie prea puțin

Ce tip de clișee ați identificat în societatea românească, legate de statutul și rolul femeii?

Nu știu dacă sunt doar clișee sau valori la care societatea românească aderă, inclusiv prin generațiile mai tinere. Îmi amintesc că m-am uitat pe datele Barometrelor de gen la nivel european și un procent semnificativ dintre cei sub 30 de ani din România afirmau că „este mai mult datoria bărbaților decât a femeilor să aducă bani în casă“, sau că „un bărbat nu poate crește la fel de bine un copil, ca o femeie”.
Asta ca să nu mai spunem de procentul mai ridicat comparativ cu media europeană al celor care consideră că „locul femeii nu e în politică” pentru că „politica e ceva murdar”, unde femeile nu au ce să caute. Toate astea sunt preconcepții disfuncționale pentru o societate care își dorește politicieni mai puțin corupți, reducerea violenței asupra femeii și o mai bună împărțire a sarcinilor între muncă și viața de familie.

Dacă politica e murdară, nu putem schimba nimic… Ceea ce o femeie ar trebui să facă este să nu se bage într-o asemenea mocirlă; dacă bărbatul este responsabil cu aducerea banilor în casă… ce poți face dacă te lovește?!; Dacă femeile pot crește mai bine copii, de ce am ruga bărbații să facă un lucru la care de fapt nu se pricep?!… . Ce vreau să spun este că aceste clișee, cum le numiți, se traduc în comportamente și justifică acțiuni sau decizii ale indivizilor.

Care dintre stereotipurile de gen vehiculate în mass-media vi se pare cel mai grav?

Poate cel mai grav în media românească este obiectivarea femeii la un nivel care provoacă dezgustul, cel puțin pentru o parte a audienței. Ideea femeii-obiect de decor, folosirea termenilor de „tunat“ ca și cum ai vorbi despre un automobil, femeia-afiș, așezată pe canapea, zâmbind fără niciun fel de înțeles, dar și fără scop în viață, pur și simplu mă uimește. Aș putea să spun aici că CNA nu face nimic, dar noi toți nu facem nimic. Acceptăm muți de uimire un spectacol grotesc sau ne consolăm cu faptul că am închis televizorul sau am renunțat la el cu mult timp în urmă. E un „sindrom al struțului” la nivelul elitelor din România: oamenii cred că dacă au închis televizorul dezgustați, fenomenul nu mai există.

Îmi puteți oferi un exemplu de stereotip, pe care opinia publică ar trebui să îl sancționeze și n-o face?

Am vorbit despre obiectivarea femeii în mass-media și despre rolul pe care ar trebui să îl joace elitele în a schimba ceva, poate chiar organizații nonguvernamentale, grupuri de presiune… așa cum s-a întâmplat pentru alte cauze la fel de importante. Din păcate, cei cărora încerc să le spun câte ceva au mereu aceeși reacție: „Te uiți la așa ceva? Eu nu mai am televizor demult“. Mă uit… cu uimire și cutremur ‒cum ar spune o autoare belgiană ‒ care mi-e tare dragă, ca și cum aș trăi un vis urât.

Cum comunică brandurile destinate femeilor?

Nu sunt neapărat o specialistă în comunicarea de brand. Mă uit la stereotipuri prezente în reclamele publicitare, observ niște tipare și în analizele din alte țări. Interesul pentru această temă e destul de constant printre cercetători încă din anii 1960, începând cu sociologul american Erving Goffman.

Cercetările pe care le citesc despre stereotipurile de gen în publicitate arată că, practic, dincolo de execuția publicitară, nimic nu s-a schimbat. Probabil că mi-a plăcut o campanie la Nivea, care aducea în prim plan femei obișnuite, cu frumuseți imperfecte. Brandurile de lux în general sunt cele care accentuează cel mai multe stereotipurile de gen în prezentarea produselor. Chiar vreau să scriu un capitol despre lux și reprezentarea luxului prin stereotipuri de gen, într-o carte coordonată de profesorul Marian Petcu. Sper să apară anul ăsta.

Care sunt atributele/calitățile care sunt considerate dezirabile pentru ca o femeie să aibă o șansă la succes social și profesional?

Am scris un articol despre femeile-manager în România. E în limba engleză, se poate accesa pe internet. Pe scurt, de la femei se așteaptă să fie mai sociabile, mai atente la nevoile altora, mai centrate pe oameni în general, asta este conform rolului de gen. Cum se armonizează aceste așteptări legate de rolul de gen cu cele legate de rolul de manager, sau ocupant al unei poziții importante într-o companie? Cu siguranță nu este ușor de armonizat, dacă ținem cont de faptul că noi asociem conducerea cu dominația, eficiența, centrarea pe sarcini, duritatea. Este dificil în special pentru femeile din poziții de conducere, din poziții importante, să armonizeze cele două tipuri de așteptări. Gândiți-vă că uneori domeniul în care activezi face acest demers de armonizare a așteptărilor legate de gen și cele legate de profesie încă și mai dificil.

Dacă ești femeie și lucrezi în domeniul construcțiilor, un domeniu stereotipic masculin, cum poți armoniza așteptările legate de duritate, eficiență, cu cele de rol de gen? Cât de dificil îți este să îți legitimezi mereu poziția într-un domeniu în care nu există așteptări că ai putea avea succes? Și odată intervenit eșecul…cât de ușor le este acum altora să spună că „nu era un domeniu pentru tine“. Așadar femeile-manager sunt precaute, caută să nu greșească, sunt buni manageri de criză, muncesc prea mult ca să nu fie prea puțin, cer prea mult de la angajați, au obsesia controlului, de teama eșecului.

Faptul că avem puțini lideri-femei poate fi pus pe seama rolului de gen asumat de femei printr-o educație tradițională?

Cred că am explicat mai sus de ce femeile sunt mai puțin atrase de pozițiile de conducere: conflictul dintre așteptările legate de rolul de gen și așteptările legate de poziția de conducere, de care vorbeam, valorile transmise de societatea în care trăiesc, inclusiv prin mass media și experiențele de viață particulare (dacă au avut sau nu un model în familie, la școală etc.). Am prietene care au fost motivate să să caute o poziție de conducere și să investească mult în propria carieră tocmai pentru că propriile mame au stat acasă, dependente financiar de soți, iar acest lucru l-au perceput ca un contra- model.

Care este cea mai puternică personalitate feminină din România, care reprezintă un role-model pentru românce?

Dacă vă referiți la societatea de astăzi, chiar nu pot numi pe cineva care are un rol puternic, vizibil de formator pentru femeile din România. E trist într-un fel că nu pot să identific o asemenea persoană. Profesorul Mihaela Miroiu, care predă și ea la SNSPA, este singura persoană din mediul academic care abordează destul de direct aceste probleme și nu se sfiește să le dezbată în media, atunci când este invitată. Dincolo de mediul academic, avem nevoie de o vizibilitate mai mare a femeilor care pot juca un rol de formator, în general.

Ca să înțelegeți la ce mă refer, uitați-vă doar la platformele create în Danemarca în legatură cu leadershipul feminin. Sunt inițiative de a face mai vizibile reușitele femeilor, ale liderilor-femei din Danemarca, în toate domeniile de activitate, inițiative care formează noi generații de femei, mai sigure pe potențialul lor. AICI linkul.