Inovează și vei rămâne pe piață!

Ştefan Ponea este întreprinzător din adolescenţă. A lucrat la un studio de înregistrări de casete video, a muncit în Germania în vacanţele de vară şi s-a angajat ca şofer la o firmă unde, peste câţiva ani, avea să ajungă director. După ce a renunţat la două facultăţi din lipsa banilor, s-a angajat la o firmă care comercializa produse industriale. S-a ocupat cu documente de bancă, de import şi de export, apoi s-a apucat de vânzări, a făcut gestiune şi codificare structurată a mărfurilor şi chiar infrastructură IT. Apoi s-a apucat să facă comerţ cu produse petroliere. În afacerea cu nacele a intrat în anul 2003, la vârsta de 26 de ani. Cu un an înainte, un furnizor îi vânduse o nacelă la un preţ foarte mare, însă din ambiţie s-a apucat pe cont propriu de un studiu de piaţă detaliat pentru acest tip de utilaj. În cele din urmă a dat peste un furnizor din Marea Britanie, ale cărui produse le-a omologat şi pentru care a obţinut un certificat ISCIR. Prima tranzacţie a făcut-o către Transelectrica, lucru pe care l-a reuşit pentru că era unul dintre puţinii care ştia să facă diferenţa între operaţional şi financiar şi pentru că ştia să facă pachete de oferte. Tranzacţia a avut o valoare de 1,4 milioane de euro şi aşa s-a născut divizia de utilaje în cadrul firmei la care lucra, într-o perioadă în care accesul la finanţare prin credite era restricţionat.

Din tranzacţiile zilnice, fără bani de la acţionar, a reuşit să facă o mică flotă de nacele (noi şi la mâna a doua) pe care le-au adus pe contracte de tip sale-and-leaseback. Adică le-a cumpărat, apoi le-a vândut către o firmă de leasing şi le-a luat înapoi în calitate de utilizator, fără să scoată niciun ban din buzunar. Patronul său de atunci nu a fost prea încântat, fiind obişnuit cu profituri mari şi imediate. Însă lui Ştefan i-a surâs ideea, pentru că cel mai scump utilaj se plătea în şase luni de închiriere, iar de utilaje de calitate nu a dus lipsă niciodată. Din fericire pentru el, divergenţele cu patronatul l-au determinat să-şi dea demisia după opt ani de colaborare, alături de alţi colegi, împreună cu care a format o nouă echipă. Au reuşit să îşi facă un sediu în Otopeni, şi-au stabilit ţinte ambiţioase, pe care însă nu le-au atins din primele luni. În scurt timp a început să le meargă bine pe segmentul de vânzări şi pe închirieri. Apoi, în 2008, Ştefan a vândut 90% din companie unui fond de investiţii, el păstrându-şi restul. Momentul a fost foarte inspirat, deoarece s-a petrecut cu aproximativ opt luni înaintea crizei.

EXTINDERE DE BUSINESS

În condiţiile în care piaţa de utilaje pentru construcţii a coborât cu aproape 80%, afacerile companiei Industrial Access, pe care Ştefan o conduce, au crescut cu 14% în 2009. „În România există opt puncte de lucru, dintre care şase au personal şi service. În Bulgaria au două puncte de lucru, unul în Chişinău şi altul la Belgrad. Extinderea s-a făcut datorită dorinţei acţionarilor, care au o politică de achiziţionare de companii cu potenţial, dar cu nivel foarte scăzut al cifrei de afaceri. După achiziţie, fondul investeşte în companie, o dezvoltă cât mai repede şi o vinde. Vânzarea se face către un jucător strategic de talie europeană şi cu cifre de afaceri foarte mari, cu interese în zonă.

PRODUSE DE CALITATE

În perioada de criză au avut un avantaj faţă de ceilalţi competitori datorită disponibilităţii mari de utilaje, cu toate că aveau un grad de ocupare foarte mic. Totuşi, având foarte multe utilaje, au putut să închirieze la un preţ mai scăzut şi au reuşit să-şi asigure rulajul financiar. „A fost greu pe partea de curs de schimb“, povesteşte Ştefan. Au avut o pierdere de 1,25 milioane de euro din cauza diferenţei de curs dintre 1 ianuarie şi 31 decembrie 2008, fiind obligaţi să îşi revalueze obligaţiile pe care le aveau către firmele de leasing. Luna iunie 2010 a fost cea mai proastă din istoria companiei, însă a urmat o recuperare, care, până la urmă, a făcut ca acel an să fie ceva mai bun decât 2009. „A fost nevoie să vindem 80 de utilaje ca să acoperim găurile de cash, dar nu le-am vândut în România, ci în Europa.“ Măsurile luate în 2010 s-au manifestat din plin în 2011, când au făcut un profit net de aproape 1,2 milioane de euro. Strategia a fost diferită de a celorlalţi jucători de pe piaţă, pentru că au importat numai utilaje de calitate.

Ştefan se mândreşte că, deşi activează pe o piaţă unde în mod normal preţul dictează înaintea calităţii, firma lui este una dintre puţinele care deţin exclusiv branduri de calitate. „Un utilaj îşi arată roadele pe partea de închiriere atunci când este foarte fiabil şi timpul de defectare este foarte scăzut“, explică el. Ar fi putut foarte bine să cumpere utilaje mai slab calitativ, dar mai ieftine cu 30%. „O diferenţă mică de preţ la închiriere poate fi hotărâtoare pentru un client care are nevoie ca utilajul să îi funcţioneze cât mai mult. „Oricum, toată lumea a coborât preţul“, explică managerul. Dacă în aprilie 2008, preţul mediu zilnic pe flota de închiriere era în jur de100 de euro pe zi, în iunie 2010 ajunsese la 30.

SERVICII DE CALITATE

Timp de doi ani, Ştefan şi-a consultat clienţii folosindu-se de un chestionar care măsoară şase dimensiuni: calitate, promptitudine, confortul clientului, confortul vânzătorului, reacţie rapidă la solicitări şi preţ. „La toate am avut mult peste ce cere piaţa, adică între 12 şi 14 puncte din 14 posibile, iar la preţ aveam sub şapte“, spune Ştefan. Suntem percepuţi ca fiind cea mai scumpă firmă pe piaţa de închirieri, dar suntem buni la indicatorii de performanţă, care pot fi măsuraţi şi online. Acum se lucrează la o interfaţă care va permite accesul clienţilor direct către sistemul firmei pentru a vedea online ce se întâmplă cu utilajul la locul de lucru. S-a predat sau nu, cine a semnat documentul de predare primire, fotografiile care s-au făcut înainte de predarea utilajului şi aşa mai departe. Nivelul de service se menţine cât de ridicat posibil. Utilajele se livrează cu un proces-verbal, cu verificare, iar în şantier se face o familiarizare a operatorului cu funcţiile principale ale utilajului şi un număr de telefon pentru reclamaţii de service. Dacă utilajul are o defecţiune, după ce clientul sună, porneşte un cronometru. În 10 minute de la reclamaţie, cineva din partea firmei sună clientul. Dacă problema nu se rezolvă prin telefon, în 24 de ore un mecanic va fi la faţa locului, gata să intervină. Dacă utilajul nu se poate repara, se înlocuieşte. Dacă în prima zi, clientul rămâne fără combustibil, furnizorul îşi asumă vina de a nu fi informat clientul cât combustibil există în rezervor.

ÎNCHIRIEREA, O CHESTIUNE DE MENTALITATE

„Pentru o foarte lungă perioadă, conceptul de proprietate şi proprietar a fost călcat în picioare în România. Ceea ce ar putea fi o explicaţie pentru dorinţa de a avea, pe care românii o manifestă acum“, crede Ştefan. Din dorinţa de a deţine şi de a dispune de acel lucru la orice oră, românii nu iau în calcul posibilitatea închirierii. Aceasta se întâmplă inclusiv la afaceriştii cu rezultate foarte bune, care nu fac nici un calcul de eficienţă privind deţinerea unui echipament. „Sunt oameni care au dispus la un moment dat de fonduri şi şi-au cumpărat utilaje, deşi nu au avut nevoie de ele decât câteva luni.“ Nimeni nu ia în considerare costurile ascunse de întreţinere, de înmatriculare, de omologare. Sau că este nevoie de un om pentru service şi multe altele. Ştefan îşi face service-ul intern şi are costuri mult mai scăzute decât ar avea cineva care cumpără acelaşi serviciu. „Sunt propietari de utilaje care nu le-au folosit niciodată. Este o chestiune de mentalitate la care românul, mai devreme sau mai târziu, se va adapta“, afirmă Ştefan.

FLEXIBILITATEA PE PIAŢĂ

Dacă înainte de criză, Ştefan era foarte activ pe piaţa de construcţii, unde avea peste 90% din volumul de tranzacţii, după 2008 a fost nevoit să se reorienteze către reparaţii. Au închiriat unor firme care s-au ocupat de retehnologizare la Ford şi la Dacia, pentru lucrări la CET-uri şi aşa mai departe. S-au ocupat mult de mentenanţă, ceea ce înseamnă vopsitorie, zugrăveală, sudură, adică tot ce nu făceau înainte de criză, deoarece la acest tip de lucrări uzura utilajelor este mai mare. De asemenea, clienţi foarte buni i-au fost şantierele navale, executanţii diferitelor lucrări publice sau companiile de minerit. „Am încercat să fugim de construcţii, unde toată lumea se bătea pe preţuri, mai ales pe cele noi.“ La mare căutare au fost noile hipermarketuri, mall-urile şi, în general, toţi retailerii. Însă furnizorii de nacele au scăzut mult sub preţul de cost, lucru care nu i-a ocolit nici pe Industrial Access. Preţurile nu şi-au revenit nici acum, dar există vreo două sau trei firme care au reuşit să facă profit în 2011. O concurenţă mare a venit de la companiile cu stocuri imense de utilaje din Spania, Italia, Austria, toate cu pieţe puternic lovite de criză. Surplusul de utilaje a fost trimis în ţările din Europa de Est, indiferent cât de puţini bani puteau să facă. „Uneori eşti pus în situaţia să te duci la un client cu care ai deja semnat un contract şi care îşi spune că reziliază contractul, pentru că dincolo e mai ieftin“, explică Ştefan. „Unii sunt conştienţi de alegerea făcută, alţii nu sunt. Pe unii i-am pierdut şi au rămas cu preţurile mici, pe alţii i-am recâştigat după ce au avut probleme pe partea de calitate.“

INVESTIŢIA ÎN OAMENI

Începând cu februarie 2010, compania a apelat la serviciile unor profesionişti în training şi au lucrat la alinierea intereselor organizaţionale. Au făcut cursuri şi activităţi de team building la care a participat toată lumea, de la directorul general până la femeia de serviciu. Toate cursurile au avut ca ţintă principală anularea rezistenţei la schimbare. „Toată lumea era foarte crispată la început de criză“, povesteşte Ştefan. Managerul a înţeles că numai cu ajutorul unor specialişti puteau să îşi învingă teama de schimbare. Au făcut un program care se numeşte Who Moved My Cheese? Este vorba de un curs care, cu ajutorul unor instrumente specifice, măsoară viteza cu care un individ se adaptează sau fuge către o oportunitate, sau vrea să scape de o situaţie grea. De asemenea, programul măsoară intuiţia şi capacitatea de adaptare. „Vezi că aici nu-ţi merge şi de frică îngheţi şi rămâi pe loc, sperând să îţi pice caşcavalul din cer“, explică Ştefan. Efectul a fost neaşteptat. Au aflat cine sunt cei care încearcă să găsească noi oportunităţi, dar şi care este viteza cu care angajatul se duce spre oportunitate şi capacitatea de a o intui. „Toţi credem că suntem puternici, că realizăm ce ne-am propus, însă în realitate e greu să spui dacă eşti flexibil şi inspirat“, explică Ştefan. Trainerul le-a spus că nu mai întâlnise niciodată o firmă cu o asemenea rezistenţă la schimbare. Majoritatea angajaţilor nu credeau că o parte din problemă stă şi în propria atitudine, nu doar în piaţă. Frica de schimbare se manifesta în toate aspectele activităţii. Compania a trecut printr-o perioadă în care trebuia să taie bugetul de peste tot, până când şi-au dat seamă că au nevoie de altceva. Oamenii erau foarte rezistenţi. Practic, refuzau orice propunere, fie că era vorba de service extern, training pentru operatori sau orice altceva. „La aproape orice răspundeau: nu, nu, e dificil, e imposibil, nu se poate“, îşi aminteşte Ştefan. Schimbarea a fost posibilă şi datorită întregii atmosfere. Au mers la munte, s-au relaxat, şi în următoarele luni au cunoscut o explozie a afacerilor. Din aprilie până în noiembrie lucrurile au mers cât se poate de bine, iar până spre sfârşitul anului mai aveau numai trei utilaje în curte. „În 2011 am avut cele dintâi prime de Paşti după trei ani. Apoi primele s-au repetat şi în decembrie." În ultimul timp, Ştefan a renunţat să mai facă micromanagement în compania lui, ceea ce a reprezentat o schimbare majoră de mentalitate. Oamenii nu îl mai întrebă pe el. Nu doar că îşi lasă angajaţii să ia decizii singuri, dar chiar îi forţează să le ia. E o concluzie la care a ajuns din experienţă, în urma rezultatelor. Acum şi-a pregătit managerii şi oricare dintre ei este capabil să suţină raportul către board în fiecare lună. Aşa că dacă el lipseşte, activitatea decurge normal şi oamenii au beneficii personale, căci simt că îşi aduc contribuţia, că ideile lor contează.