Sper ca noi să fim generația care va demonstra că specia umană poate să atingă performanțe uimitoare
„Puiul mamei, ce vrei tu să te faci când ai să fii mare?”. Își întreabă mama, copilașul în vârstă de 3 ani și jumătate, care se joacă cu jucăriile pe covorașul din camera sa. „Vleau să mă fac șef, ca tati”, raspunde copilașul, neoprindu-se din joacă. „De ce vrei tu să fii șef ca tati?“, continuă mama așteptând un răspuns, care să îi dea un indiciu despre posibilul viitor al copilașului ei. „Ca să fiu bogat, să am mașini multe și multe jucălii“. De abia acum micuțul băiat își mută atenția la mamă, oferindu-i o privire victorioasă și plină de speranță. „Dar ce o să faci cu jucăriile și mașinile?”, continuă mama interogatoriul. „O să ma joc”. Mama e puțin confuză, așa că mai are nevoie să adreseze încă o întrebare: „Ai să te joci singur?”. Băiețelul, care deja începe să își piardă răbdarea, nu mai raspunde și își reia jocul. Mama, ușor dezamăgită, se reîntoarce la preocupările ei, știind că mai are mult de lucru cu băiețelul ei.
Așa începe înțelegerea noastră față de succes. În felul acesta se conturează sensul pe care îl dăm existenței noastre.
Sigur, sunt mulți copii care ar da răspunsuri diferite, dar marea majoritate alege să răspundă în zona pe care am descris-o în dialogul de mai sus, pentru că noi, în marea noastră majoritate, avem întelegerea că succesul este despre a acumula, a avea, a reuși, a demonstra că ai, a arăta că poți. În acest context, nu e de mirare că și copiii noștri vor înțelege repede lucrurile în acest fel.
În același timp, fiind ființe evoluate, oamenii au nevoie de sens, de mai mult decât rezolvarea nevoii de a supraviețui pentru a se reproduce, pe care o are orice mamifer de pe această planetă.
În lumea noastră, succesul este adesea asociat cu sensul în viață și această asociere este una din cele mai mari greșeli ale lumii în care trăim.
Are toată lumea nevoie de succes?
Sunt oameni care nu au nevoie de succes? Oamenii au nevoie să fie integrați și acceptați în grupurile din care fac parte. Aceasta nu e o părere personală, este o concluzie stiințifică, trasă în urma a sute de studii. Omul este un mamifer, care are ca armă esențială în supraviețuire organizarea în grup. În urmă cu câteva mii de ani, lipsa unui grup era aproape echivalentă cu moartea. Cât poți rezista singur în junglă, vânat de animale feroce?
Fără această armă, nu am fi ajuns să colonizăm planeta. Oricare dintre noi știe cât este de important să fie acceptat de grup. Știm că a fi unul dintre cei mai tari în grup, chiar cel mai tare din grup, ne asigură acceptarea celorlalți membri ai grupului.
După o scurtă analiză, înțelegem repede că fascinația succesului vine din nevoia teribilă de a avea identitate, de a fi văzut, de a ne „vedea” în mulțimea din jurul nostru. În anul 2020, este foarte greu ca într-un grup de aproape 8 miliarde să fii observat. La fel de greu să fii observat este într-un grup de câteva sute de oameni, atât cât reprezintă, în medie, numărul de oameni pe care mintea noastră poate să îl susțină în atenție constantă. Ultimele studii arată chiar că maximul ar fi undeva la 100. Oricât ar fi acest număr, este extrem de greu să menții atenția celor din jur constant asupra ta o perioadă lungă. Deci e nevoie să ai succes, ca să obții atenția în grupul din care faci parte.
Homo Sapiens, cel mai evoluat mamifer de pe planetă, a înțeles că în societatea complicată pe care a creat-o nu mai funcționează bătutul cu pumnul în piept, mușcatul sau forța fizică aplicată asupra celorlalți membri pentru a stabili ierarhia în grup. Homo Sapiens de astăzi are nevoie de succes, pentru a-și impune poziția printre membrii grupului din care face parte.
Acumularea de bunuri este echivalentă cu acumularea de resurse, teritorii care ne vor aduce un context favorabil găsirii de parteneri cu care ne putem duce ADN-ul mai departe.
Așadar, nevoia de succes este în ADN, toți avem nevoie să o satisfacem și, dacă ne lăsăm pradă minții noastre aflate pe pilot automat, vom construi o viață care va avea ca element central îndeplinirea nevoii de a supraviețui în grup, care este veche de când lumea.
Ce se întâmplă când, în ciuda succesului avut, nu ne simțim fericiți?
Homo Sapiens e un mamifer complicat pentru că are un cortex prefrontal foarte mare (o masă de creier aflată în spatele frunții, care se ocupă cu gândirea logică și rațională, având o mărime și o funcționalitate superioare oricărui alt mamifer de pe planetă). Asta ne face să fim foarte inteligenți, să gândim mult, iar asta nu e mereu în avantajul nostru.
Pe de altă parte, o mult mai mare zonă din creierul nostru ne conduce de milioane de ani în directia supraviețuirii și a reproducerii pe pilot automat. Cu alte cuvinte, Homo Sapiens de astăzi își pune probleme existențiale la nivelul celui mai evoluat creier de pe planetă și trăiește după impulsurile automate ale unui creier de tip fugă-luptă-îngheț.
Așezând lecția de anatomie în contextul poveștii noastre despre succes și sens am putea spune așa: Sensul în viață, nevoia de răspunde la întrebările „cine sunt eu, de ce am venit pe acest pământ și ce am eu de făcut în această viață?” sunt generate din zona cea mai evoluată a minții noastre. Nevoia de a demonstra, de a acumula, de a ne securiza, de a avea succes răspunde unor impulsuri primitive, așa cum am explicat mai sus.
A ridica la nivel de „sens în viață” succesul este ca și cum ai spune că scopul pentru care te-ai născut este să respiri. Este adevărat și lipsit de sens în același timp. De aici marea contradicție a lumii noastre. Aici este punctul de plecare a nefericirilor noastre, a depresiilor, abuzurilor și suferinței constante în care trăim.
Pentru că trăim într-o societate în care succesul este pilonul central al vieții noastre (acest lucru începe să se vadă foarte bine în felul în care ne educăm copiii, care cresc în sisteme bazate pe nevoia de a demonstra succesul prin notele obținute și concursurile de toate felurile), când devenim adulți nu mai avem cum să ne scoatem din minte aceste idei adânc înrădăcinate în subconștient. Societatea noastră este bazată eminamente pe succes, pentru că apreciem și așezăm la nivel de modele oameni care, doar pentru că au reușit să acumuleze, dețin toată atenția noastră. Devine irelevant prin ce metode au acumulat sau au promovat pe scala socială, chiar ajungem să iertăm comportamentele imorale atâta vreme cât au dus la succes.
Așa se explică de ce avem o adevărată epidemie de depresie, care se răspândește cu o viteză alarmantă, și pe care o vedem exprimată în următoarele trei categorii:
1. Un număr imens de oameni devin depresivi pentru că, în ciuda încercărilor repetate, nu au reușit să aibă succes, să se integreze, să dea un semnal grupului că au reușit. Aceștia tind să se izoleze, să trăiască în singurătate și explică paradoxul lumii moderne – deși suntem atâtea miliarde pe planetă, interacționăm real cu din ce în ce mai puțini oameni, preferând să ne ascundem în spatele ecranelor, telefoanelor și internetului, care ne dau o falsă senzație de conectare cu ceilalți.
2. O altă categorie de oameni sunt cei care, deși au reusit, fiind prea preocupați la începutul vieții să aibă succes, s-au trezit la un moment dat complet deconectați de nevoile lor mai avansate, nu mai știu cine sunt, ce sens au pe acest pământ, iar acest lucru generează multă suferință.
3. Cei care se agață cu disperare de succesul material obținut și neagă orice fel de explorare emoțională a sinelui. Mai exact, sunt cei care consideră că nu are rost să îți pui prea multe întrebări existențiale, că sunt fericiți așa cum sunt. Probabil că asta este o cheie a unei vieți fericite, dar ușor nepotrivită pentru cei care simt nevoia găsirii unui sens în viață, altul decât acela de a-și genera doar plăceri. Aceștia ascund gândurile depresive cât mai adânc în mintea lor.
Este ideea de succes greșită? Ce e de facut pentru a ne găsi sensul în viață?
Felul în care societatea noastră este construită demonstrează prin rezultatele obținute (războaie, sărăcie, schimbări climaterice) că privim succesul într-un mod eronat.
Probabil că ar trebui să vedem succesul doar ca pe o consecință a lucrului bine făcut și nu ca pe un scop în sine.
Dacă am reuși să schimbăm la nivel global această viziune, probabil că dorința de a ne demonstra unii altora că suntem cei mai buni, s-ar transforma în nevoia de a ne demonstra utilitatea unii față de ceilalți. A transforma nevoia de succes în nevoia de a contribui înseamnă că ne vom educa copiii într-un mediu care va aprecia mult mai mult pe cei care colaborează, decât pe cei care demostrează că pot obține rezultate individuale excelente.
De fiecare dată când un individ excelează într-un domeniu este un moment în care demonstrăm că specia umană poate să atingă performanțe uimitoare. Cred că este timpul să punem în practică la nivel de grup o parte din lucrurile despre care am arătat că le putem face excelent la nivel individual. Acesta poate deveni un scop în sine pentru generația noastră și a copiilor nostri: să demonstrăm că mintea umană se poate pune în slujba grupului la fel de bine cum se pune în slujba deservirii propriilor nevoi.
Cred că deja facem acest lucru de fiecare dată când ne luăm în brațe copiii, partenerii de viață, prietenii, când ne ajutăm unii pe ceilalți, când îi ajutam pe cei din jurul nostru.
A transforma egoismul în altruism înseamnă a transforma succesul în compasiune.
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
