Ce „coace” Google în laboratorul său semisecret de cercetare–dezvoltare?

Google gândeşte în stil mare şi la scară mare. Pentru noi a fost „ca un duş cu apă rece” când l-am auzit pe preşedintele Google, Eric Schmidt, spunând că, dacă un proiect nu are un impact potenţial care să atingă un miliard de utilizatori, atunci este prea mic pentru ca Google să îşi bată capul cu el.

Pariuri pe termen lung care „ţintesc la Lună”

Pariurile pe termen lung ale companiei Google sunt făcute în „fabrica” X Moonshot – divizia semisecretă de cercetare şi dezvoltare a Google. Cea care ne-a oferit explicaţii despre aceste pariuri a fost Obi Felton, o doamnă care are probabil cel mai „cool” titlu de job de la Google – „Responsabil-șef cu pregătirea proiectelor Moonshot pentru contactul cu lumea reală”.

Toate proiectele Moonshot încep la fel, în trei paşi. Pasul unu constă în identificarea unei probleme globale serioase, de exemplu: decesele cauzate de accidentele în trafic, faptul că nu este posibilă conectivitatea pe internet oriunde pe glob sau creșterea incidenţei cazurilor de diabet. Pasul doi constă în generarea unei idei radicale care să rezolve o asemenea problemă. În cazul accidentelor rutiere soldate cu moartea şoferilor, a pasagerilor sau a pietonilor, ideea radicală cu care au venit cei de la Google a fost cea a automobilului fără șofer. Pasul trei înseamnă conceperea unei soluţii bazate pe tehnologie, pentru punerea în practică a ideii.

Unul dintre proiectele Moonshot, Loon, este bazat pe ideea radicală conform căreia conectivitatea pe internet, oriunde pe glob, poate fi atinsă prin intermediul unor routere wireless plasate în baloane care plutesc în stratosferă. Aceste routere i-ar conecta pe cei care nu au acum la dispoziţie o infrastructură de internet accesibilă – adică restul de 5 miliarde de oameni din populaţia globului.

Câteva proiecte Moonshot sunt în domeniul medical. Google construieşte acum un întreg laborator dedicat aşa-numitelor „noi ştiinţe ale vieţii” – laborator care are deja 1.500 de angajaţi – şi urmăreşte să recruteze încă 300 de oameni de ştiinţă de clasă mondială. („Ştiinţele vieţii” sunt considerate a fi, în mod tradiţional, cele care implică studierea organismelor vii, a comportamentelor, precum şi a proceselor inerente vieţii: biologia, biochimia, botanica, zoologia, microbiologia, fiziologia, medicina, sociologia, antropologia etc. Printre „noile” ştiinţe ale vieţii s-ar putea număra genetica, ecologia, bioingineria, bioinformatica, nanotehnologia, neuroştiinţele, n.tr.). Noi am auzit despre o lentilă de contact conectată, care ar putea măsura în mod continuu nivelurile pe care le atinge glucoza din sânge şi care ar însemna un beneficiu imens pentru cei 400 de milioane de suferinzi de diabet din întreaga lume. Am mai auzit şi despre faptul că Google foloseşte seturi de date masive ce permit obţinerea unor diagnostice precise.

Pariuri pe termen scurt pentru schimbarea modului în care interacţionează fiinţele umane (şi maşinile)

Oricât ar fi de interesante aceste pariuri pe termen lung, cele pe termen scurt şi mediu ne dau cele mai multe indicaţii despre actualul mod de gândire al Google. Aceste pariuri par să fie concentrate pe trei domenii distincte.

Primul domeniu este cel al realităţii virtuale. În ciuda faptului că s-a bucurat de un mare succes cu „Google cardboard” – dispozitivul care foloseşte telefonul mobil al utilizatorului drept pârghie pentru accesarea experienţei virtuale – compania este interesată de stadii mai avansate: „augmented reality” şi „mixed reality”.

„Augmented reality” este cea prin care mediul utilizatorului este extins şi îmbogăţit cu informaţii personalizate şi relevante pentru propriul său context, informaţii menite să-l asiste în îndeplinirea unei sarcini specifice sau în desfăşurarea unei activităţi pe care o întreprinde în timpul dedicat relaxării sau divertismentului.

„Mixed reality” este acel gen de realitate virtuală prin care nişte obiecte generate pe computer într-o formă credibilă pot fi plasate în mediul „real” al utilizatorului – gândeşte-te la ceva aflat dincolo de jocul video de tip augmented reality Pokémon Go, ceva care ar însemna de exemplu să-i vezi pe membrii familiei tale într-o formă miniaturizată stând pe măsuţa ta de cafea pentru a purta o conversaţie cu tine sau să-i vezi pe podeaua din bucătărie, jucând cu tine Minecraft.

Google vede realitatea virtuală, în toate formele sale, drept o oportunitate de a colecta date şi de a vinde publicitate într-un ecosistem cu totul nou. Dar s-ar putea ca realitatea virtuală să reprezinte, la fel de bine, o ameninţare pentru Google. De exemplu, McDonald’s a decis recent să retragă o parte serioasă din bugetul său de marketing şi să o redirecţioneze spre sponsorizarea PokeStops. (PokeStops sunt „locuri” din jocul video PokemonGo – o aplicaţie mobilă ce poate fi descărcată şi jucată gratuit pe smartphone-urile care folosesc fie sistemul de operare Android, fie sistemul iOS; aceste locuri îţi permit să colecţionezi atât obiecte, cât şi un număr mai mare de „PokeBalls”, ca să poţi captura mai mulţi Pokemoni, n.tr.). Iar o parte dintre aceşti bani vor fi retraşi din bugetul pe care McDonald’s îl dedicase achiziţionării de spaţii publicitare prin Google.

Cel de-al doilea domeniu este cel al recunoaşterii vocii de către „maşini”. Google alocă resurse masive pentru susţinerea obiectivului său de a atinge stăpânirea completă, precisă şi nuanţată a procesării limbajului folosit de către oameni în mod natural (în original: „natural language processing” – NLP). Şi nu este singurul care urmăreşte acest obiectiv. Proiectul său „OK Google” concurează cu „Siri”-ul lui Apple, „Alexa” lui Amazon şi „Cortana” lui Microsoft – ca să menţionăm doar o parte din seria de jucători intraţi pe această piaţă şi aflaţi în stadiul de „întărire a muşchilor”, precum Facebook.

Câştigătorul acestei competiţii poate revendica un premiu foarte valoros: faptul că este „stăpânul” căutării pe internet; pentru că, dacă apare pe piaţă un „asistent personal” virtual care să înţeleagă tot ceea ce spunem şi interpretează limbajul nostru natural şi incoerent într-un mod intuitiv, precis şi plin de acurateţe – cine nu are de gând să-l folosească?

Cel de-al treilea domeniu este cel care implică aşa-numita capacitate a maşinilor de a învăţa sau inteligenţa artificială, aşa cum a formulat-o Ray Kurzwell, pentru a evita o diversiune instinctivă care ne-ar atrage în dezbaterea asupra conştiinţei de sine (considerată de mulţi a fi exclusiv apanajul fiinţelor umane, n.tr.). Google plasează pariuri imense în acest domeniu, recunoscând nevoia imperativă de a folosi drept pârghie puterea deţinută atât de către mediile alternative similare celor din viaţa reală, cât şi de către asistenţii personali virtuali care par să fie ca nişte fiinţe umane. Dovezile acestei munci depuse de Google pot fi văzute în centrul de cercetare şi dezvoltare DeepMind al Google din Londra, centru în care a fost creat, la începutul acestui an, computerul care îl poate învinge chiar şi pe un campion mondial la jocul Go.

Cine va fi stăpânul absolut al cuvintelor de căutare pe internet?

Deci ce putem deduce din aceste pariuri? Google este cel care deţine bara de căutare „letter box” de pe majoritatea aparatelor noastre mobile, furnizându-ne rezultate, sfaturi şi, bineînţeles, reclame. Dar imaginaţi-vă o lume în care interfaţa noastră cu internetul, cu lumea informaţiilor, datelor şi a conexiunilor este asigurată printr-o experienţă personalizată şi semiimersivă, iar această interfaţă „înţelege” limbajul pe care-l folosim în mod natural. S-ar putea ca într-o asemenea lume să nu mai avem nevoie de bara de căutare.

Combinaţia dintre o doză mai mare sau mai mică de realitate virtuală cuplată cu recunoaşterea limbajului natural, plus faptul că amândouă vor fi alimentate de capacitatea maşinilor de a învăţa vor constitui, foarte probabil, modul în care ne vom conecta la internet în viitor. Oricine controlează această experienţă va fi plasat în poziţia ideală care-i asigură victoria în bătălia pentru universul alocării bugetelor publicitare în mediul virtual. Google îşi dă seama de lucrul ăsta, iar acesta este motivul pentru care asemenea obiective nu sunt pentru Google nişte pariuri separate şi suplimentare, făcute pe chestiuni subsidiare faţă de miza principală, ci sunt în mod exclusiv miza principală.

Copyright: IMD Lausanne, Switzerland. IMD is a top-ranked business school. Profesorul IMD Michael Wade este autorul nou-apărutei cărţi Digital Vortex: How Today’s Market Leaders Can Beat Disruptive Competitors at Their Own Game. El este directorul Centrului Global pentru Transformarea Digitală a Afacerilor şi codirector al noului program al IMD dedicat conducerii eficiente a transformării digitale a afacerilor („Leading Digital Business Transformation” – LDBT). Andrew Tarling este cercetător-asociat în Centrul Global pentru Transformarea Digitală a Afacerilor – creat de către IMD şi Cisco.

Acest articol a fost publicat inițial în numărul din octombrie al Revistei CARIERE.