Voluntar în cea mai săracă țară din lume, un loc în care nici Binele, nici Răul nu au frontiere

Republica Centrafricană. Cea mai săracă țară din lume, în care încă se moare de foame.

O țară cu o istorie extrem de complicată și cu o pace extrem de fragilă, o țara în care, deși la suprafață făina ori uleiul sunt un lux, în adâncuri mustește de resurse: uraniu, aur și diamante. De fapt, tocmai aceste bogății i-au decis dintotdeauna soarta.

În toată republica, instabilitatea politică și-a pus amprenta. În nord însă, condițiile sunt de neimaginat. Nu există servicii publice, infrastructură sau utilități (nu au drumuri, apă, energie, școli, spitale etc), drepturile omului și proprietatea privată sunt noțiuni fără valoare, iar sărăcia și abuzurile… nu cred că există cuvinte care să le descrie perfect. Practic nu există stat de drept, nici lege, nici pedeapsă. Autoritățile sunt inexistente, iar oamenii sunt lăsați la cheremul unor grupări rebele, victime colaterale într-un conflict întreținut artificial de marile puteri.

Răzvan Popa, un inginer român înrolat în urmă cu 3 ani în organizația ”Medici fără frontiere”, este la treia misiune în Republica Centrafricană. În total, are la activ șase misiuni, trei în Republica Centrafricană și trei în Republica Democratică Congo.

În urmă cu câteva zile, printre sarcinile zilnice, Răzvan a găsit un moment de răgaz, pe care mi l-a oferit. Am aflat, astfel, ce înseamnă să trăiești printre rebeli, înconjurat de o sărăcie lucie și într-o perpetuă luptă pentru apărarea unui drept elementar, dreptul la viață, ce înseamnă să fii voluntar într-o zonă în care totul se negociază, dar și ce înseamnă solidaritate, risc și responsabilitate atunci când obiectivul tău principal este să smulgi copiii, născuți și nenăscuți, din ghearele morții. Totul într-un interviu de excepție, din seria Work Life Choices, un proiect marca Revista CARIERE și Ascendis.

Unde ești exact acum?

Acum sunt într-o zonă foarte izolată. Sunt în nordul Republicii Centrafricane, în localitatea KABO, un orășel de vreo 30.000 de locuitori. Dar, prin proiectul pe care îl gestionam, ne ocupăm de o populație de 80 – 90.000 de oameni din toată zona.

Povestește-ne puțin despre Kabo

Orașul e foarte sărac, nu are mai nimic. Nu există nici măcar drumuri pietruite, nici vorbă de șosea. E pusă însă niște zgură, ca zgura de la Roland Garros, roșie. Așa sunt drumurile aici.

Există două sezoane, sezonul ploios și sezonul secetos. Acum, de exemplu, a început sezonul secetos, e foarte cald ziua și destul de răcoare noaptea. Și când trec mașinile sau motocicletele e foarte, foarte mult praf. Dar e relativ bine în perioada aceasta, în sezonul ploios e greu, este foarte multă umiditate. Acum e respirabil, din punctul acesta de vedere, e cea mai bună perioadă din an. Când plouă e crunt.

Tu unde locuiești? Ai asigurat un minim de confort?

Locuim într-o bază, pe care noi am construit-o. Avem niște case care se numesc tucul, construcții specifice africane. Avem apă rece, o bucătărie, toalete normale, e relativ bine aici, chiar foarte bine față de alte baze. Este un proiect început în 2006, unul dintre cele mai vechi ale organizației. Se spune că, dacă nu treci pe aici, nu știi ce înseamnă cu adevărat medici fără frontiere. Noi suntem singura organizație umanitară prezentă în zonă și suntem 200 și ceva de oameni care lucrăm pentru a oferi ajutor medical.

Tu nu ești medic, care e rolul tău în bază?

Acum m-ați prins într-un moment foarte important și interesant pentru mine, personal și profesional, pentru că sunt șef de proiect. Adică toată responsabilitatea acestui proiect este pe umerii mei, e pentru prima oară când, oficial, ocup această poziție, Sunt inginer și lucrez pe parte tehnică.

Am făcut multe misiuni ca logistician, dar m-a atras foarte mult partea aceasta care se numește de operațiune. Ajungi efectiv să participi la multe ședințe cu reprezentanți ai ministerului sănătății, ai altor organizații neguvernamentale și, partea cea mai grea, întâlnirile pe care le am cu liderii organizațiilor politico-militare, în traducere liberă rebelii.

E zonă de conflict?

Da, e zonă de conflict și efectiv negociezi cu ei totul.

Care este exact misiunea voastră acolo?

Să reducem mortalitatea infantilă și mortalitatea în rândul femeilor însărcinate e o parte importantă din proiectul nostru. Dar, la fel de important, să reducem mortalitatea pe parte nutrițională, pentru că avem copii care efectiv mor de foame. Noi ne ocupăm de sănătate, dar, în realitate, e nevoie de mult mai mult. Și atunci căutăm alte ONG-uri care pot ajuta cu alimente.

Nu au pământ sau nu e bun pentru agricultură, practic de ce nu-și pot asigura locuitorii măcar minimul de hrană zilnică?

E foarte complicat. Oamenii lucrează pământul, sunt oameni harnici, dar, din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple ca la noi. De exemplu, un om care a lucrat pământul 6 luni de zile și ar trebui să recolteze acum manioc, arahide sau porumb se trezește că e invadat pe pământul lui de niște crescători de vite, care vin altă zonă, și îi mănâncă toată recolta.

Așa, pur și simplu? Și nu se revoltă? Nu reclamă?

Nu se poate revolta, pentru că, dacă se revoltă, riscă mai mult – crescătorii de vite sunt susținuți în general de anumite grupuri rebele. Și atunci, cultivarea pământului e mai mult o loterie, intră sau nu intră crescătorii pe culturile tale, te atacă sau nu anul acesta. Iar altă posibilitate de a lucra nu au. Cândva, am înțeles, zona era foarte cunoscută pentru plantațiile de bumbac, erau foarte multe croitorii. Dar, din păcate, au venit războaiele peste ei și presiunile altor state puternice.

Prezența guvernului, a poliției și a armatei centrafricane este zero, e inexistentă. Și atunci, singurele care gestionează zona sunt aceste grupări politico militare, în mare parte formate din mercenari străini.

Bine, dar ce își dispută?

Luptele sunt pe resurse. Republica Centrafricană, ca multe țări din Africa, este foarte bogată în resurse naturale, uraniu, aur și diamante și e foarte interesantă pentru marile puteri. A fost colonie franceză. Franța a fost mult timp implicată în politica țării. Acum, regiunea este de interes geopolitic, printre alții, sunt destul de implicați rușii și chinezii. Sunt niște războaie întreținute artificial, războaie de gherilă.

Iar oamenii mor de foame…

Da. Trăiesc în subzistență, nu-i apără nimeni.

Pe localnici. Dar pe voi?

Siguranța bazei este parte din munca mea. De aceea spuneam că e responsabilitatea foarte mare pe umerii mei. Siguranța, securitatea echipei, momentele de trecere a echipelor, toate acestea sunt în responsabilitatea mea. Eu negociez prezența noastră aici și ne facem treaba într-o siguranță pe care ne-o dau ei și pe care o obținem prin negocieri. Iar un obiectiv important al negocierilor este să-i facem să înțeleagă cu suntem într-o win win situations. Pentru că, pe lângă asistența medicală, noi creăm locuri de muncă în zonă. Suntem singurul agent economic, suntem motorul economiei locale. Avem peste 200 de oameni care primesc un salariu aici și care lucrează pentru noi. Banii aceștia se întorc în activitățile comunității. Plus că noi cumpărăm lucruri din piață, carne, cereale, legume, pentru că dăm mâncare pacienților, avem bucătărie. Și atunci, grupurile politico-militare sunt conștiente că, dacă noi vom pleca sau nu suntem în siguranță, toți vor avea de pierdut. Și populația, dar și ei.

Au fost și situații critice?

Da, au fost. Aici nu, pentru că e o bază veche, proiectul este de multă vreme început. Dar am avut într-un alt proiect o negociere foarte dură cu un șef al unei grupări rebele. Perioada de început este foarte grea. Trebuie din start să stabilești reguli clare.

Și asta vă asigură securitate totală?

Nu mereu. Pentru că au și soldați pe care nu îi pot controla. Unii sunt beți, alții se droghează, alții vor să facă bani în plus, și atunci ne mai atacă.

Când vezi atâta sărăcie, atâta umilință, ce simți?

Revoltă cred că e cuvântul cel mai potrivit.

Dar când vii acasă și auzi cum ne lamentăm, când îți spun prietenii: vai, noi, românii, ce viață grea aveam! Le povestești ce înseamnă cu adevărat greu sau înțelegi diferențele și nu le amesteci?

Da, așa e, nu le amestec. Îmi dau seama că avem și noi problemele noastre. Și mi-aș dori foarte mult în viitor ca toate cunoștințele pe care le dobândesc în aceste acțiuni umanitare să pot să le folosesc la un moment dat în țară, pentru că nevoie este peste tot. Ce mă încântă însă în toată această sărăcie și lipsă de orice e că oamenii sunt mai fericiți decât noi. Nu știu cum să mă exprim ca să înțelegeți, dar se bucură mai ușor și mai mult de o chestie simplă. Noi parcă am uitat să facem asta. Și acesta încerc să le spun prietenilor mei, că poate ar trebui să fim un pic mai atenți la a ne bucura din lucruri simple. Câteodată chiar devin răutăcios și fac mișto de ei, că îi văd stresați: vai, mi s-a stricat mașina, îmi curge caloriferul, mi s-a umflat parchetul.. Da, ok, sunt probleme, dar poți să le tratezi cu zâmbetul pe buze, să nu faci o dramă din orice.

Anul acesta, întreaga lume a fost îngenuncheată de Covid. La voi cum e?

Covid e practic inexistent. Ca idee simplă, noi depindem de două avioane (de mici dimensiuni) pe săptămână, cu care ne facem aprovizionarea și câteodată cu niște camioane care fac 7 zile pe drum din capitală până la noi – 400 km. Și, ținând cont că avem doar aceste două avioane, toată lumea care vine – fie că vin în vizită, fie încep misiuni – stă în carantină în capitală. Și atunci, riscul de a aduce Covid e foarte mic. Avem totuși pregătite circuite de preluare pacienți Covid, avem 14 ventilatoare, avem posibilitatea să facem teste și să le trimitem la un laborator la 50 km de noi. Deci suntem pregătiți, dar riscul e mic.

Ce făceai înainte de a te înrola în ”Medici fără frontiere”?

Am lucrat într-o multinațională, la Renault. La Renault am auzit pentru prima oară că un inginer ar putea să lucreze la ”Medici fără frontiere”. Eu văzusem documentare, mă încânta ideea de misiune umanitară, dar credeam că, nefiind medic, nu am cum să ajung la ei. Am aplicat prima dată în august 2016 și am fost acceptat în aprilie 2017. Procesul de recrutare e destul de dur, anevoios. La început, nu am înțeles de ce e atât de riguroasă selecția, dar, vă spun sincer, acum înțeleg foarte clar.

Pentru tine, care a fost cel mai dificil moment?

Eu am trecut prin diferite momente grele în alte misiuni, am avut, de exemplu, o bătălie între două grupări rebele la 20 m de baza noastră. Când ești în misiune, poate exista riscul să nimerești într-un schimb de focuri. Așa am înțeles de ce procesul de recrutare e atât de greu și de ce trebuie să fii stăpân pe tine în anumite situații. Dacă îmi pierd cumpătul, riscul de a pune în pericol proiectul și oamenii este destul de mare. Din acest motiv, nu e pentru toată lumea.

Tu te-ai gândit vreodată să abandonezi?

Acum, eu sunt cu Alexandra, prietena mea, care e farmacist, și e mult mai bine să fim împreună. Prima misiune pe care o faci în medici fără frontiere, dacă ești acceptat, nu poți să o faci în cuplu, dar apoi ai opțiunea aceasta. De exemplu, prima misiune, Alexandra a făcut-o tot în Republica Centrafricană, în 2018. La 2 săptămâni după ce a ajuns în proiect, baza lor a fost atacată în timpul nopții, în încercarea de a fi tâlhăriți. Crede-mă, e mult mai greu să știi că persoana pe care o iubești este foarte departe și e în pericol, iar tu știi bine ce înseamnă un atac la bază, în ce poate degenera. E cumplit! Închipuie-ți, ea nu a putut să comunice cu mine mult timp, a fost foarte stresant. Dar nu m-am gândit să abandonez. Acum suntem împreună și știm că, dacă trecem printr-o chestie, o trecem împreună. E mult mai bine!

E un risc asumat…

Da. Dar trebuie să înțelegi că sunt și multe avantaje. Acum am venit pe 6 luni, stăm până pe 15 februarie. După aceea, alegem noi cât stăm acasă. Contractul e semnat doar pe perioada cât suntem plecați, dar în perioada de misiune avem un salariu care ne-ar permite să stăm acasă chiar și 6 luni după aceea. Eu de 3 ani de când lucrez, în realitate am stat 2 ani în proiecte și 1 an l-am avut liber. Nu cred că într-o multinațională ai șansa asta. Acum, după misiunea aceasta, chiar vrem să stăm acasă 6 luni. E o misiune intensă. Și aici o să avem alegeri în decembrie și ne așteptăm la tot felul de evenimente. Asta o să ne influențeze munca, va însemna stres, oboseală. De aceea vrem să stăm 6 luni acasă. Dacă nu era Covid, ne-am fi plimbat. Avem acum prieteni peste tot în lume, am ajuns în locuri în care nu mi-aș fi închipuit că o să ajung vreodată. Anul trecut, eram în Congo împreună și ne-am făcut concediul în Insulele Maurițius. N-aș fi crezut că ajungem în viața noastră acolo. A fost genial.

Sincer, când te-ai înscris, cum ai văzut lucrurile? Ca pe o misiune de voluntariat, o dăruire a ta unei cauze, sau ca pe o aventură?

Păi… prietenii mei îmi spun deseori că nu sunt statornic. Eu am schimbat destul de des locurile de muncă, pentru că ajungeam la un anumit nivel și începeam să mă plictisesc. Da, am acțiunea în sânge. Și adrenalina. Dar cred că a fost și o parte care a ținut de a ajuta. Cam așa, a fost o parte altruistă, dar și o parte egoistă. Pentru că e clar, o faci pentru ceilalți, dar o faci și pentru tine. Și cred că a fost și nebunia asta a mea de a ajunge în locuri interesante.

Între avantaje și dezavantaje, primează…

(Tace)

Ok, reformulez. Acum, când știi exact realitatea, ce înseamnă, ce risc presupune și ce avantaje decurg, ți-ai lăsa copilul într-o astfel de misiune?

Mi-aș dori să am un copil care să fie tentat să facă așa ceva. Am cunoscut un coleg francez, un bun prieten, și mi-a spus că atunci când a fost acceptat la medici fără frontiere, tatăl lui a plâns și a recunoscut că era și visul lui să facă acest lucru, dar n-a avut curaj. Eu cred că aș fi foarte mândru dacă copilul meu ar alege să încerce măcar. E incredibil să știi că tot ceea ce faci se cuantifică în vieți salvate.

Nu o să fiți de sărbători acasă.

Nu, dar ne pregătim deja de sărbători. Am început din timp, pentru că vrem să facem câteva cadouri, niște pachețele pentru copiii care sunt în spital, să împodobim puțin spitalul. Va fi cald de Crăciun, dar vrem să facem ceva pe rețete de acasă. Avem șanse să găsim niște carne de porc și o să preparăm mâncăruri care să ne amintească de acasă. Fiind Covid, nu o să putem organiza o petrecere de sfârșit de an, ca de obicei, dar o să aducem Crăciunul în bază.

Tu și Alexandra sunteți singurii români din acest proiect?

Da, și din ce știm noi, la acest moment în organizație sunt maxim 8 – 9 români. Destul de puțini.

Te mai vezi lucrând într-o multinațională?

Munca noastră nu e doar un job. E un stil de viață și profesional ai foarte multe de învățat. Eu conduc acum o echipă multiculturală și, crede-mă, să conduci o astfel de echipă și să îi înțelegi pe fiecare, e o experiență uimitoare! Dacă m-aș întoarce în lumea unei corporații, mi-ar fi mult mai ușor să gestionez echipe și să ocup o poziție chiar de top management. Dar nu-mi doresc.

Apoi, voluntariatul acesta e un lucru pe care vrem să-l facem împreună,. Eu și Alexandra am stabilit clar în cuplu asta. De aceea depinde și de Alexandra, cât de mult va crește ierarhic, dar cel mai probabil vom continua. Nu știm cât, dar câteva misiuni sigur vom mai face. Vom încerca să facem un balans, eu îmi doresc să petrec timp cu mama mea, cu fratele meu, cu prieteni și trebuie să găsesc un echilibru între absențele noastre de acasă și prezență. Nu vrem să pierdem legătura cu oamenii dragi, să se facă o prăpastie. Mai putem să facem și proiecte de urgență. Sunt scurte, dar intense. Sunt de 3 luni, dar muncești de luni până duminica, 12 ore pe zi. Viața poate fi văzută, gândită și trăită și din alte perspective, cu un pic de curaj, un pic de nebunie poți să faci anumite lucruri.

Însă mă gândesc mereu acasă și pe viitor vreau să vin și să ajut într-o organizație din țară, poate chiar să ne deschidem noi o organizație acasă. Pentru că, așa cum spuneam, nevoile sunt peste tot.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 269
Pentru abonare, click aici