Vlad Eftenie, arhitectul care transformă spațiul, lumina, timpul și emoția în clipe memorabile
A combinat, într-un mod cu totul special, arhitectura și fotografia, două domenii aparent eterogene, a ridicat întâlnirea lor la rang de artă, le-a stabilizat cu o doză de filosofie și știință, iar rezultatul l-a transformat în obiect de studiu academic.
Cu imagini, scrie povești, în care clădirile și oamenii devin supereroi, iar orașul, tărâmul provocator în care aceștia prefac spațiul și clipa în legendă.
Își antrenează zilnic privirea și simțurile, e neobosit, veșnic în căutarea de noi părți din puzzle-ul infinit al lumii înconjurătoare, iar când descoperă câte o piesă lipsă, intră în starea de flux și timpul parcă nu mai există.
El este Vlad Eftenie, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, titular al cursului de fotografie de arhitectură/urban, autor a numeroase expoziții foto în țară și străinătate. Este inițiator de workshop-uri de fotografie street/urban, autor de articole de teorie și estetică fotografică, autor al conceptului “moment de grație” în fotografia de stradă.
În 2011 a fost premiat în cadrul competiţiei internaţionale de fotografie urbană CBRE Urban Photographer of the Year, iar în 2014, a câștigat secţiunea Open Low Light din cadrul Sony World Photography Awards.
Cunoscut pentru seria Urban Stories, în 2016, Vlad a fost inclus în galeria Heroes a Revistei Forbes.
Mulți dintre voi, poate nu îi știți numele, poate nu i-ați urmărit îndeaproape creația, dar cel puțin trei dintre fotografiile lui sigur v-au trecut cel puțin o dată prin fața ochilor. Pentru că Vlad este cel care surprins și imortalizat celebrele cadre din stația tramvaiului 41 (fotografia: Prima zăpadă), de pe Bulevardul Magheru (fotografia: Sărut în zăpadă), și Bulevardul Unirii (fotografia: Sărituri olimpice peste bălți) devenite atât de virale în online, încât au ajuns subiect de reportaje media.
Despre profesie, pasiune și artă, despre moment de grație, lumină, spațiu și timp, povestim pe îndelete cu Vlad Eftenie, într-un nou interviu din seria Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Vlad, cum ai reușit să creezi o relație atât de strânsă între profesia și pasiunea ta?
Domeniul arhitecturii și cel al esteticii vizuale fac parte dintotdeauna din viața mea. Am avut șansa să fiu înconjurat de albume de artă și de reviste de arhitectură, de ustensile de lucru specifice profesiei, teuri, suluri de foiță și calc, instrumente de desen, acuarele, compasuri, șabloane. Am crescut cu muzica celor de la Beatles și cu Elvis. Pe la 3 sau 4 ani, părinții mei (n.r. arhitecți de profesie) au înțeles că trebuie să accepte faptul că unul dintre pereții sufrageriei este fundalul exprimării mele artistice, eu mâzgălindu-l aproape în întregime cu creioane colorate. În clasa a treia, îmi făceam deja singur machete pentru trenulețul electric, cu Grigore Ionescu deschis lângă mine, cu albume cu obiecte celebre de arhitectură. Apoi, școala m-a acaparat cu totul și nu am mai avut timp pentru explorări artistice.
Ca student arhitect, am avut un mic aparat pe film, chinezesc, la îndemână, dar fotografia nu îmi spunea absolut nimic special. Documentam vizual excursiile de studii, făceam încadrări cel puțin corecte și atât. Fotografia a apărut pe nesimțite abia după ce am absolvit arhitectura. Am avut atunci o senzație ciudată, dinaintea deschiderii vieții profesionale. Fiind cu totul absorbit de studii, pentru a fi performant, am simțit că nu cunosc lumea aproape deloc și o sete interioară de cunoaștere a lumii, a firii oamenilor, și-a făcut loc. Tot atunci, aparatele foto digitale deschideau o nouă era tehnologică (2003-2004). Noul aparat foto digital compact a devenit companionul plimbărilor și căutărilor mele, ajutând să mediez relația cu lumea și descoperirea unui „erou” interior, până atunci latent. Faptul că puteam experimenta fără să am limita spațiului celor 36 de cadre ale unui film și nevoia de explorare au aflat un punct de convergență, care avea să fie decisiv în evoluția mea ulterioară.
Inițial, practicarea arhitecturii avea dedicat timpul ei, iar explorarea fotografică îl avea pe al ei. Static și dinamic, cu constrângeri și rigori, versus liber și creativ, tehnic versus artistic, planificat versus empiric. Vreme de 6 ani le-am abordat independent, mizând pe complementaritate, pe valoarea jocului opozițiilor. Probabil, firea mea duală înțelegea perfect jocul opusurilor și că îl poate îmbrățișa fără efort.
Care a fost momentul în care ai înțeles că cele două trebuie să fie împreună?
Momentul în care a fost nevoie să mă detașez de tabloul în care evoluam și să sintetizez concluzii a venit odată cu elaborarea și susținerea tezei de doctorat. Vocea înțeleptului a spus atunci că opusurile nu sunt niciodată complet divergente, ci definesc, cu atât mai complet, un tablou unitar. Binele și răul, lumina și întunericul, vizibil și invizibil sunt doar forme diferite de existență ale unei singure entități, percepția fiind dependentă de un context dat, la un moment dat. Am realizat că arhitectura și fotografia împărtășesc trăsături comune, așa cum nu multe alte domenii o fac. Sunt definite complementar atât în plan obiectiv, cât și în plan subiectiv, ca științe, ca arte, prin obiect dar și semnificație, prin structură dar și prin emoție, prin vizibil și prin invizibil. Ambele lucrează cu aceleași ingrediente esențial constitutive, precum spațiul, timpul, lumina și emoția. Mi-am dat seama că sunt în măsură să sintetizez toate aflările sub semnul unei punți esențiale prin care aduc împreună, în sfârșit, cele două domenii care îmi definesc viața.
Iar rezultatul… ce a fost extraordinar? Ce a fost inedit?
Am introdus noi concepte, precum „imersiune urbană” și „portretul de arhitectură/urban”, apoi „momentul de grație”, distilând toate aflările mele în ceea ce a devenit „metodă de cercetare în planul imaginii”, conferind fotografiei un nou statut ca instrument de lucru metodic în arhitectură și urbanism. A fost considerată o lucrare inovativă și mi s-a propus să o implementez de îndată în programa de studiu a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. De atunci, generații de studenți arhitecți, urbaniști și peisagiști, caută cursul cu entuziasm. Încerc să îi inspir să își lărgească percepția și capacitatea de a aprofunda relația cu arhitectura și cu lumea, cu ei înșiși, arhitectura fiind o exprimare esențială a umanității.
Cum se completează ele în portofoliul tău și cum te desăvârșesc pe tine ca profesionist?
Sunt foarte multe reflectări directe ale celor două domenii, unul înspre celălalt. Pe de o parte, arhitectura aduce cu sine educarea capacității de a structura riguros materia și informația, fie cea fizică, palpabilă, vizibilă (prin însăși natura materialelor de construcție, a soluțiilor constructive, a punerii în operă și a tehnologiilor), fie cea emoțională (prin senzații, trăiri, amintiri, inflexiuni ale unor nevoi și idealuri). Aduce un mod de a educa percepția spațială, a perspectivei, a culorilor, iluminării, echilibrului și armoniilor posibile ale spațiului înconjurător. Exercițiul fotografic beneficiază de toate aceste aptitudini, native și educate. Prin îmbinarea și sincronizarea armonioasă a unor secvențe de spațiu, lumină, timp și emoție, prin natura implicării observării care aduce cuantic la suprafață straturi ale realității până atunci nevăzute, latente, se inițiază un proces care face posibilă aflarea unor noi părți din puzzle-ul infinit al lumii înconjurătoare. Cu fiecare fotografie realizată într-un moment de conectare și prezență, ceva din noi se transformă, ceva nou din lumea înconjurătoare capătă ființă și poate fi povestit mai departe. O imagine vorbește deopotrivă despre cel care observă și despre subiectul observat și transformă subtil ambele instanțe, noi percepții, trăiri, sensuri, semnificații devin posibile. Arhitectura și studiul metodic al imaginii, prin ochii observatorului, se modelează reciproc. În cele din urmă vorbim despre o arhitectură a emoției, a interacțiunii, a unei noi experiențe.
Instrumentul fotografic de investigare metodică în planul imaginii de arhitectură/urbane devine extrem de prețios și valoros, privit și exersat prin filtrul gestului astfel structurat, deși este și pare atât de accesibil, mai ales astăzi, când imaginile ne înconjoară la fiecare pas.
Împreună cu studenții tăi ”construiești” un nou mod de a înțelege spațiul, descriu ceea ce faci colegii tăi. Ce înseamnă exact asta? Ce rol joacă fotografia în acest ”nou mod” de a observa, interpreta și simți orașul?
Ca student, nu m-a învățat nimeni să privesc, să știu ce să caut, cum să interpretez ceea ce aflu. Poate că nici nu trebuia, pe de altă parte. Capacitatea de a ne conecta cu lumea, de a deveni noi înșine, de a identifica ceea ce este relevant, de a interpreta și de a utiliza instrumente de lucru este până la urmă o răspundere a fiecăruia. A fost nevoie de o chemare interioară, care a făcut posibilă și aflarea căilor pentru a îndeplini aceste nevoi esențiale în formarea și în viața oricui, nu doar a unui arhitect. Cu acest bagaj de aflări, cu o metodă de lucru și cu instrument esențial, cu entuziasm și pasiune, mi-am propus să sprijin formarea studenților. Ei îmi întâmpină cu entuziasm invitația, locurile de la cursul de fotografie se ocupă mereu în totalitate. Scopul nu este acela de a le oferi scurtături sau să-i fac să creadă că trebuie să devină inspirați și profunzi cunoscători ai lumii într-un mod facil sau accelerat. Doar să înceapă să vadă, să întrevadă, să își asculte intuiția și să-și ascută simțurile, să capete cunoașterea adresării unor întrebări bune, viabile.
O fotografie reușită este rezultatul unui întreg mecanism bine gestionat, o nouă aflare este esențială pentru un arhitect, dezvoltarea capacității de a adresa întrebări relevante, de a sintetiza informația. La un moment dat, căutarea cadrului perfect poate deveni doar un pretext. Căutarea unui răspuns poate fi în măsură să ne ajute să aflăm o cale bună, care conferă creștere și sens. Unii studenți ajung să îmi mărturisească faptul că au început să vadă lucrurile altfel, că au devenit mai atenți, că au căpătat curaj sau o voce interioară. Mă bucură nespus! Trezirea înspre sine și lumea exterioară este un proces extraordinar, necesar și cu rol formativ. Orașul, clădirile, oamenii, devin parte dintr-o poveste. Tuturor ne plac poveștile, am crescut cu povești, nu întâmplător pentru examen ei au de pregătit un discurs vizual narativ, o alcătuire cu sens a unor imagini care spun povești, la rândul lor.
Ești autor al conceptului “moment de grație”, extrem de important în fotografia de stradă. Un concept ce are în spate o adevărată filosofie de viață, după cum am citit în ”Codul Fotografiei: observare, spațiu, lumină, timp, emoție, moment de grație”. În căutarea acestui moment și a imaginii perfecte, să înțeleg că ești în permanență în alertă, ca un vânător?
Citesc despre artiști pe care îi apreciez faptul că atunci când „se produc”, ceva din ei iese la suprafață și capătă voce. În rest, sunt greu de recunoscut. Explozivi pe scenă sau în fața publicului, sunt extrem de timizi sau retrași în sinea lor, în afara acestor momente. Mă regăsesc în aceste descrieri, atunci când fac ce îmi place intru în starea de flux și timpul parcă nu mai există, copilul interior este creativ, se joacă, iar eu am un zâmbet imposibil de șters. În rest, sunt retras, tăcut, observator. Prin tot ceea ce fac caut liniștea interioară, să aud mai bine din interior, să aflu sensuri. Prin aflarea „momentului de grație”, acela al convergenței perfecte într-o secvență de spațiu-lumină-timp-emoție, atunci când afli ceea ce căutai fără să știi dinainte cum arată sau unde îl găsești, te simți mai intens pe calea ta. Și e sigur calea cea bună. Nu sunt un vânător, dar îmi place să fiu atent, să văd ceva nou prin locurile în care trec zilnic, să aflu noi „puncte de stație” (locuri unice din spațiu și timp care declanșează noi moduri de a vedea lumea). În timp, a devenit un mod de a fi, încerc zi de zi să antrenez privirea și simțurile. Dorința și nevoia de explorare, de a vedea linia orizontului, de a trage adânc aer în piept nu se opresc niciodată, fac parte acum din mine.
Imaginea perfectă… practic, ce face diferența dintre o fotografie oarecare și una memorabilă?
Modul în care observatorul, cel care face „click” se implică și se conectează cu lumea dimprejur, în care se lasă emoționat, în care invocă invizibilul, cu ajutorul intuiției; în care află un punct de stație și un moment de convergență între mai multe planuri ale realității înconjurătoare; în care află conexiuni între elemente complet disparate, dar aduse împreună prin însăși privirea sa, deschizând o nouă lume a posibilităților de a află o nouă poveste. Modul în care reușește să transforme spontan și creativ ceea ce vede și ce simte, utilizând cu măiestrie elementele de limbaj vizual (linii de forță, perspectiva, claritatea, contrastul, cromatica etc) și tehnica de lucru, în realizarea transpunerii acestui întreg proces într-o imagine cu impact, autentică – totul poate deschide calea obținerii unei imagini memorabile. Din ce enumăr eu aici, armonizarea și sincronizarea acestor planuri pare o misiune imposibilă. Mai ales că totul se întâmplă cel mai bine când gândurile nu se aud, neprogramat, spontan, adesea sub semnul unor constrângeri.
Nu toate pozele devin fotografii, nu toate fotografiile sunt musai memorabile. Diferența între o fotografie foarte bună și una memorabilă stă adesea într-un mic detaliu, o clipire, o mișcare aproape insesizabilă, ceva foarte mic, dar extrem de semnificativ. O imagine realizată în neștiință, deconectat, neatent, strâmb, fără grijă la detalii, impulsiv, este extrem de tristă.
Pe tine ce te inspiră? Ce îți atrage atenția? Cum îți dai seama că e momentul să te oprești și să faci o fotografie? Când te oprești, intuiești din start că imaginea aceea va avea o poveste, are potențial de ”capodoperă” sau o ”scrii” tu din aparat, din obiectiv?
La un moment dat, când mi s-a părut că nu am inspirație, am stat să mă întreb ce lipsește. De ce ieri am trăit totul atât de intens, iar astăzi pare că nu se întâmplă nimic interesant? După o introspecție atentă, am decis să îmi asum eu lipsa. Orașul este mereu acolo, arhitectura comunică ceva neîntrerupt, lumea nu se oprește niciodată în loc, trebuie doar să ai canalele deschise și capacitatea de a te conecta, de a consuma ceva din interior, pentru ca altceva să devină, să se transforme. Câteodată e normal să obosim, creativ. Inițial mă panicam, apoi am înțeles că sunt etape și faze normale și trebuie să le iau ca atare. Atunci e mai bine să te detașezi, să faci altceva, să încerci ceva nou, să ai răbdare. Orice experiență deschide noi și noi uși interioare.
Mă inspiră lumina, atmosfera unui loc. La workshopuri am deseori ocazia să demonstrez cum detalii adesea invizibile ale lumii înconjurătoare devin extraordinare, privite în lumina bună, din unghiul potrivit. Îmi atrage atenția ceea ce astăzi arată altfel decât ieri, ceva care nu se așază în ordinea firească a lucrurilor cunoscute. Am învățat să îmi ascult vocea interioară și să mă opresc acolo unde mintea sau ochiul încă nu sunt pregătite să înțeleagă sau să vadă, dar ceva din interior a vibrat deja la ceva care e acolo, undeva aproape, și așteaptă să fie descoperit. Mă bazez mult pe aceste simțuri pe care odată nu știam să le descifrez, acum sunt mereu ascuțite și mă ajută să descopăr lucruri care pot fi uimitoare, pe lângă care trece toată lumea, dar pe care nu oricine le vede. Recent am făcut asta cu o mâna de maci din mijlocul intersecției de la Piață Română. I-am zărit din autobuz, m-am uimit. Am revenit peste câteva zile și i-am pozat cu atenție, reușind să rămân în focus mental în fața mașinilor care treceau în viteză pe lângă mine. La Piața Universității, la fântână, s-a întâmplat la fel. E un loc pe care îl știu și îl parcurg zilnic de cel puțin 25 de ani. Într-o după-amiază de toamna, am aflat acolo un miracol vizual, condus fiind de razele soarelui și de niște umbre foarte grafice.
Legat de poveste, interesant e că uneori situații care mă impresionează cu forță și despre care zic „să vezi aici ce fotografii fac!”, conduc spre rezultate care au în fapt o valoare inferioară în fața unor altor imagini, obținute în situații mai discrete, pe care mai că le-aș fi trecut cu vederea. Atunci e foarte important să știi să vezi valoarea unei imagini.
De exemplu, ”Prima zăpadă”. O fotografie virală, care ți-a adus un premiu valoros și recunoaștere internațională – locul întâi la categoria Open Low Light a concursului Sony World Photography, una dintre cele mai importante competiții de fotografie din lume. Ce a fost atât de remarcabil la această imagine, încât să fie declarată cea mai bună din toate cele 70.000 înscrise la această categorie?
Probabil că răspunsul stă la membrii juriului. Mă gândesc că viziunea lor de ansamblu asupra celor 70 000 de imagini a fost cucerită de atmosfera din stația tramvaiului 41, de acel ceva care m-a atras să mă opresc atunci, în loc să mă grăbesc spre casă și pe care probabil l-am distilat în imagine. Cel mai sigur este vorba despre ceea ce nu se vede, în general o fotografie bună are o mare încărcătură de „invizibil”, ceva care te determină să vrei să afli. Ceea ce se vede este consumabil. Odată aflat, nu mai trezește interes. Mă bucur că am simțit să mă opresc, să caut să înțeleg ce mă atrage acolo, ce spune de fapt vocea interioară. Instinctul și intuiția sunt mult mai „deștepte” decât gândurile, decât rațiunea. Fotografia m-a învățat să le dau ascultare cu prioritate. Cu atât mai mult când toate acestea se întâmplă în locurile pe care le știm cu toții, în care până ieri nu văzusem nimic interesant.
Și tot în zăpadă, celebrul sărut… fotografia care a făcut înconjurul televiziunilor și rețelelor de socializare. Avea deja povestea ei și tu doar ai surprins-o, sau tu ai transformat-o în poveste?
Se pare că aceste imagini fac dreptate vremii nefavorabile. Ieșirea din zona de confort este o sursă sigură pentru noi experiențe interesante. Legat de sărut, am ieșit în acele zile de iarnă în timp ce la televizor se vorbea despre „urgia albă”, era cod roșu de ninsoare și viscol. Așa a fost, am explorat două zile Bucureștiul aflat la -25˚C, a fost o experiență de neuitat. Imaginile realizate atunci au fost preluate și de diverse publicații de știri. A două zi, era duminică seară, terminasem plimbarea, eram înghețat cu totul și am zis că e momentul să intru să beau o ciocolată caldă. În timp ce mă pregăteam să traversez, pe Magheru, am zărit venind spre mine un cuplu simpatic. Cei doi se hârjoneau, se tachinau cu zăpadă, râdeau, erau foarte simpatici. Când au ajuns în dreptul meu, obosiți, au căzut în zăpadă și s-au sărutat. Am declanșat și apoi am traversat. Povestea era acolo. Acasă ajuns, am descărcat imaginea și am postat-o pe rețele. A ajuns virală imediat, s-a făcut și reportaj, în zilele următoare. A fost încununarea celor două zile de explorări înghețate.
Cu astfel de performanțe ai adus în atenția publică acest gen de fotografie – fotografia de stradă. Cât de complicat este să faci artă din mișcare?
Fotografia de stradă este unul dintre cele mai iubite genuri fotografice, prin spontaneitatea pe care o exprimă în relația cu banalul cotidian din care extrage momente de „spectacol”. Imaginile trezesc uimire, zâmbete, emoții imediate. Pe cât de curios sunt privite, pe atât de greu sunt de realizat, pentru că nu orice fotografie realizată pe stradă, în oraș, devine automat o „fotografie de stradă”. Majoritatea celor care cred că fac fotografie de stradă aplică de fapt rețete geometrice, sunt hiper raționali, nu reușesc să se desprindă de reguli impuse și să fie liberi. Rezultă imagini corecte, dar nu memorabile.
În cazul meu, fotografia a venit spre mine atunci când am simțit nevoia să explorez lumea. Arhitect fiind, mi-am asumat „antrenamentul” în ceea ce privește relația cu spațiul, cu orașul, cu clădirile, capacitatea de a decodifica lumea urbană a straturilor infinite. Așa cum un muzician cunoaște notele și știe ce să facă cu ele. Toate acestea au creat o convergență care m-a condus de la sine pe calea fotografiei de stradă.
Cum îți dai seama că ai în față cadrul perfect?
Trebuie să menționez că posibilitatea de a accesa această lume se datorează și lucrului pe film, cu un aparat care era mai rapid decât mine și care m-a ajutat să îmi pot ascuți simțurile și scurta timpii de reacție. Pe film nu poți vedea rezultatul, trebuie să înveți să simți. Mi-am dat seama că realizez cele mai bune cadre atunci când îmi închid gândurile și mă las purtat de ceva din mine care astfel ieșea la suprafață și avea efecte de care mă minunam apoi, privind imaginile. Am învățat să mă las purtat, să îmi ascult intuiția, iar rezultatele au fost fantastice.
Dar că ești la o secundă de momentul de grație?
Mi-am dat seama apoi că vreau să „împing” mai departe teoriile care mă atrăgeau și să adaug propriile mărturii și înțelesuri. În urma unor experiențe intense și imersive, am putut în timp să extrag sensuri și aflări, distilate în ceea ce am denumit „momentul de grație”. Să fii unde trebuie, când trebuie, făcând ceea ce trebuie, deși nu știi ce cauți, cum arată și unde poți găsi. Să afli o convergență a unor secvențe de Spațiu, Lumină, Timp și Emoție, într-un moment unic, irepetabil, consumabil prin declanșare, suma a tot ceea ce ai trăit și devenit până atunci. Moment de transformare interioară. Cu fiecare click, un alt strat al realității devine posibil. Pot trece ani și mii de declanșări până să devii capabil să vezi ceva nou, să afli un sens al semnelor dimprejur, care te așteptau să le faci vizibile. Sună foarte înțelept și chiar așa este, sunt fericit că am putut simți toate acestea și traduce în cuvinte, să fie de folos pentru aflările altcuiva.
Pare complicat, din afară…
Da, dar dinăuntru se simte minunat, cu zâmbet, cu eliberare, cu inspirație. O poză bună este semnul că te-ai aflat bine și ai făcut ceea ce trebuie, găsind un echilibru între elemente complet disparate, care prin ochiul tău vin împreună să spună o poveste. Mișcarea înseamnă transformare, curgere cu timpul, posibilitatea de a simți cum faci parte dintr-un întreg cuprinzător. Totul vine dintr-o curiozitate vie care te „împinge” de la spate să vrei să ieși, să cauți, ceva din tine abia așteaptă să vadă ceva nou, acolo, pe unde mergi zi de zi și unde sigur mai e ceva de văzut. E o nevoie greu de explicat, vine natural din interior. Un fel de entuziasm în fața a ceva ce nu s-a întâmplat încă și poate că nu există încă, dar pe care îl intuiești. Cel mai important, în cele din urmă, este să fii acolo, să fii prezent, să crezi. Ca să poți să vezi, trebuie întâi să crezi, spune poetul.
Cum reacționează oamenii? Ți s-a întâmplat să ratezi ”momentul de grație” doar pentru că oamenii s-au opus, au vociferat sau refuzat să intre în poveste?
Cel mai frumos în lucru pe care ți-l aduce căutarea și accesarea „momentului de grație” este că poți intra în „starea de flux”, un subiect foarte actual, în care se activează creativitatea și timpul pare că stă în loc. Atunci mă simt invizibil, aparatul foto este un medium excelent în gestionarea distanței și relației cu oameni necunoscuți din oraș. Nu am avut niciodată teamă să fiu pe stradă, mă simt că peștele în apă și caut povești. Atitudinea este pozitivă, cheia de citire este una umanistă, caut oameni frumoși care fac lucruri frumoase, emoții pozitive. Câteodată sunt văzut, atunci un zâmbet face minuni. Instinctiv știu unde și când să fiu, și, consecvent, unde să nu mă opresc sau să insist. Este ca un dans care își caută pașii buni, ritmul. Când afli sensul și echilibrul, când totul se așază la locul lui, fiecare element are rolul lui și ansamblul radiază energie bună.
În urmă cu câteva luni, căutam o imagine reprezentativă pentru București. Și, din aproape în aproape, am ajuns la un articol în care vorbeai despre un proiect ce mi s-a părut extrem de interesant – o comparație a imaginii urbane a Bucureștiului 2011/2021. Cum ai regăsit Bucureștiul după 10 ani? Ce te-a impresionat cel mai mult atunci când ai tras concluziile?
Am legat firul temporal din întâmplare. Undeva în 2010, 2011, am făcut trecerea spre aparatele digitale și nu am mai găsit timp să scanez filmele deja trase, și nu erau puține. Nici acum nu le-am scanat pe toate, mai sunt câteva incursiuni despre care nici eu nu pot spune că știu ce am făcut. Vreodată le va veni vremea și voi descoperi ceva interesant, cu mirare, sper! În primăvara trecută, prin martie 2021, am regăsit plicurile cu filme și am realizat că se împlinesc exact 10 ani de la ultima ieșire consistentă, pe film, în București. Erau acolo vreo 20 de filme, trase în două sau trei zile. Mi-am spus că ar fi foarte interesant să ies din nou, în aceleași locuri, folosind aceeași tehnică, pentru a face această comparație 2011 vs 2021.
Am scanat, am redescoperit cadre foarte interesante, am selectat 37 dintre ele pentru a le relua (mă gândeam să trag un singur film, folosind o copie prinț martor, fiecare cadru vechi ales să fie reluat acum și să rezolv simplu și eficient incursiunea comparativă). Doar că am schimbat câteva variabile, pe parcurs. Mi-am dat seama că ar fi mai bine să folosesc un aparat digital – pentru a fi mai flexibil, a nu avea limita de spațiu, dar cu aceleași obiective de atunci. Și am făcut bine, a fost mult mai greu acum să regăsesc cu maximă precizie locul, unghiul și focala identice pentru fiecare cadru, astfel încât a trebuit să studiez cu atenție ceea ce am făcut în mod spontan, de fapt, în 2011. Au rezultat câteva mii de cadre. Explorarea a durat cam 10 zile, același moment al anului a arătat diferit, primăvara fiind mai înaintată, vegetația mai bogată ca în 2011. A urmat o selecție precisă și studiul comparativ a atras atenția în spațiul public, spre bucuria mea.
La prima vedere nu s-au schimbat multe lucruri, se pare că 10 ani nu definesc o perioada suficient de îndelungată pentru transformări majore. Au dispărut cablurile de deasupra străzilor, unele clădiri au fost reabilitate, e mai mult verde. În general, e mai bine.
O clădire în paragină, un cerșetor, un copil care plânge, tristețea, durerea… sunt subiecte de fotografie? De exemplul, fotojurnalistul asta caută deseori. Dar tu? Poți să faci artă din ”bube, mucegaiuri și noroi”?
Mă fascinau și aceste subiecte, odată. În timp am găsit o atracție în zona luminoasă, pozitivă, nu de alta – dar la noi tocmai această viziune lipsește, în general. Absolut oricine îți poate spune oricând ceva ce nu merge, ceva care este greșit. Foarte rar afli un cuvânt bun, o încurajare. Așa că am fost atras tocmai de această zonă, să pot arata că există și o parte frumoasă, care merită căutată și admirată. Sunt conștient de aspectele complementare ale existenței și încerc să ajut sau să fac bine, acolo și atunci când pot. Faci artă din modul în care privești, din atitudine. Ne-ar prinde bine să fim mai buni, mai omenoși, mai empatici.
Workshop-uri, prelegeri, concursuri, evenimente, expoziții și poze… multe poze. Cât te consumă această pasiune? Nu știu, umbli pe străzi până la epuizare, renunți la ceva important pentru tine doar pentru că lumina e bună și știi că poți să scoți niște fotografii deosebite? Renunți la somn, la prieteni etc, doar pentru că intuiești acel moment de grație?
Absolut, da. Pun întotdeauna confortul personal pe ultimul loc. Mă entuziasmează o atmosfera anume, o lumină bună, o direcție, uit să mănânc și să beau apă, în căutarea inspirației. Mă hrănesc cu imaginar, cu dorința de a afla un cadru nou. În ultima vreme, am reușit să îmi organizez programul în funcție de prioritățile aduse de inspirație, ora apusului sau weekendul sunt timp personal la care țin foarte mult. Am învățat să apreciez somnul, o dată cu vârsta. Știu că fără el, nu aș putea avea energie. Prietenii nu au fost numeroși niciodată, nici nu trebuie. Sunt câțiva oameni cu care mă preumblu frumos din când când, care adoră și ei zarea și apusul, care știu că, dacă vorbim ceva la un moment dat și eu mă opresc brusc sau schimb direcția din senin, înseamnă că am simțit sau văzut ceva fotografiabil și știu să aibă răbdare, care știu că o tăcere lasă gândurile să se audă mai bine și că apa minerală se bea musai cu gheaţă și lămâie.
Categoric, Bucureștiul este vedeta fotografiilor tale. Cum simți prin obiectiv acest oraș, despre care majoritatea locuitorilor mai mult se plânge decât îl admiră?
M-am născut în București, trăiesc aici, aici activez și mă plimb zilnic, e firesc să îl observ și să fie subiectul incursiunilor vizuale cotidiene. Când ai o relație îndelungată cu ceva, cu cineva, înveți, afli ce este de apreciat și ce ar trebui evitat. Bucureștiul este toxic, este obositor, canicular sau geros, aglomerat, nefuncțional. Dar nimeni nu este perfect. Mă face să vreau să plec din când în când, să îmi curăț mintea, să mă reîncarc, dar în egală măsură îmi este dor de el și abia aștept să îl revăd. În ultimii 10-15 ani, atunci când revin, nu merg niciodată direct acasă. Mai întâi mă opresc la Ateneu sau în Herăstrău, pentru a-i da binețe, pentru a-l regăsi.
Sunt printre puținii care se plimbă prin oraș, la pas, între diverse activități, în loc să iau mașina și să stau blocat în trafic. Sau printre puținii care pur și simplu ies fără scop precis, doar de dragul plimbării și observării. Mergând, observ, mă pot opri oricând, îmi aleg traseul în funcție de situație, de lumină sau de inspirație. Pot lua o cafea, o înghețată, și în felul acesta devin un veritabil „flâneur”. Parisul m-a învățat că te poți bucura de un oraș ca de un partener de discuție. Nu îl privesc pur tehnic, ca spațiu de deplasare între A și B, în care nu contează decât acasă și destinația și apoi înapoi acasă.
Orașul nu există doar când se închide traficul, vara, când unele artere devin pietonale. Orașul nu există doar în weekend sau doar pentru că vreun eveniment devine subiect de interes. Orașul există necontenit și așteaptă ca cineva să îl observe, să aibă grijă de el, să îl respecte, chiar să îl admire, așa cum cu toții ne dorim în viață. Doar că noi doar cerem orașului – să fie curat, să fie fluid, frumos și primitor. Îl tratăm în schimb cu neatenție, fără respect, cu noxe și cuvinte grele. Așa nu merge. Cu puțină bunăvoință, inteligență emoțională, deschidere și disponibilitate, invocând o viziune care mizează pe partea bună (e ceva atât de rar la noi, încât celor care fac asta li se iau interviuri), putem trăi frumos în oraș.
Orașul este un organism viu, se transformă în fiecare zi și ne influențează propria evoluție, atitudinea. Lumea exterioară există prin ceea ce noi facem posibil, prin percepție. Vedem orașul care ne reflectă, în fapt, pe noi înșine. De aceea Bucureștiul, lumea în general, ne apar atât de diverse fiecăruia dintre noi. Iar eu mă încăpățânez să văd partea bună, e ceva care îmi face bine și mă ajută să mă simt mai bine, la final de zi.
Dar ca arhitect? Cum ai descrie Bucureștiul?
Cum spuneam, orașul suprapune straturi. Nu a avut șansa ca oamenii să țină cu el, sau clima sau istoria. Adesea distrus, mutilat, transformat iremediabil, straturile istorice se află adesea în conflict. Renunțăm cu prea mare ușurință la ce este vechi, dar valoros, și preferăm modernitatea, cu o calitate reprobabilă, consumabilă, strălucitoare. Putea fi un oraș al grădinilor verzi, al colțurilor de stradă cu pavaj de granit, cu cișmea la umbra teilor. Acel oraș a păstrat doar câteva urme astăzi atât de prețuite, din fericire, încât sunt vizitate ca la muzeu. Este un oraș al contrastelor, mic, înghesuit, dar vioi, imprevizibil, neașteptat, este acasă. Mare noroc cu rețelele de socializare, acum fiecare magnolie importantă este cartata, se face pelerinaj la Grădina Japoneză sau în Cotroceni, se pozează teii, castanii, cerul, apusul, luna și clădirile clasice. Dincolo de inutilitatea consumeristă, e bine că oamenii măcar conștientizează că există valori, așa poate vor începe să și prețuiască ceva.
Care este, din punctul tău de vedere, cea mai ”prețioasă” clădire a acestui oraș?
Fără să stau pe gânduri, spun Ateneul. Deși sunt mult mai multe, dintre care unele foarte discrete. La Ateneu ai loc să stai, să te detașezi de trafic, a devenit o adevărată agora urbană, pe treptele lui stau adesea oameni frumoși, în căutarea liniștii. Calea Victoriei grupează poate cel mai valoros patrimoniu de clădiri majore ale orașului, trimițând la arhitectură eclectică, cu note academic-romantice de factură franceză, specifice debutului secolului XX.
Dar cea mai frumoasă zonă?
Dacă până în 2010 epicentrul plimbărilor mele se află în zona Icoanei – Ioanid, după pandemie am glisat spre zona Primăverii – Dorobanți – Herăstrău. Străzile cu nume de capitale, apoi căutând zona Dorobanți, de-a lungul străzii Beller, spre Primăverii, căutând apusul pe Herăstrău, reprezintă noile repere ale plimbărilor de seară. Găsești din plin poezia unor clădiri minunate, cu vegetație bogată, cu popas de cafea și tras cu ochiul la ce se mai poartă. Nu uit să menționez Cotroceniul.
Ce ai demola, fără să stai pe gânduri?
Nu aș demola ceva anume, e greu să construiesti. Cu toții avem, desigur, o problemă cu construcțiile ilegale, cu nerespectarea legilor, cu prostul gust sau cu corupția. Mi-ar plăcea ca edilii să aibă mai multă grijă de oraș, cel puțin să fie curat și îngrijit. Nu îmi doresc lucruri irealizabile.
Te ”doare sufletul” de clădirile cu bulină roșie?
Sunt conștient că avem un patrimoniu interbelic pe care alte țări l-ar transforma în muzeu, ar avea grijă de el și ar folosi aceste lucruri pentru promovarea imaginii orașului. Problemele tehnice, economice, legislația, sunt atâtea direcții unde aflăm sincope, din păcate. Nu mă mulțumesc nici renovările „exagerate”, care nu țin cont de patina timpului sau de materialele originale, pe de altă parte.
Oamenii din aceste locuri s-au obișnuit cu suferința, au acceptat-o cu o serenitate inexplicabilă, ca pe ceva normal, nu ca pe ceva ce ar trebui depășit, la un moment dat, spre o stare mai bună. Sunt impulsivi, obosiți, duplicitari, veșnic încruntați, caută mereu un vinovat în exterior, mai importanți sunt ochii sau gura lumii. Orașul este doar reflectarea acestei suferințe și mod de a exista, asimilate. Până când oamenii nu își vor dori mai mult, mai bine, mai sănătos, mai verde, mai curat, în primul rând pentru ei înșiși, nu se va schimba nimic în bine. Nu îmi permit să generalizez, desigur, sunt doar observații culese în timp.
Faci vreodată fotografii doar pentru ”popularitate”, doar pentru că bănuiești că ar deveni virale?
Există o vorbă, când produci și prezinți fotografii. Când le realizezi e ceva ce faci pentru tine, un gest intim, exprimare a creativității. Când prezinți „opera”, ea nu îți mai aparține, devine a celor care o privesc, care o consumă. Așa că am învățat să privesc în mai multe direcții, să simt când ceva merită împărtășit, povestit. Mă bucur când o imagine place, sunt sigur că energia bună se transmite și face bine, inspiră.
O fotografie trăiește diferit într-o galerie de artă, sub formă de tablou, față de un ecran al telefonului mobil. Scroll-ul și swipe-ul au distrus în cea mai mare măsură capacitatea oricui de a intra în dialog cu o imagine. Am învățat (din păcate) în timp să nu mai caut profunzimea privirii, imaginile care îmi plac mie cel mai mult trezesc cele mai puține reacții. Am învățat cât îmi plac magnoliile, sakura, teiul sau lavanda, rapița este vedeta lunii mai. Pisicile sunt vedete oricând, iar 5% roșu în imagine îți asigura like-uri multiple.
Oamenii rimează cu ceva în care își pot regăsi proiecțiile sau amintirile. Îi entuziasmează ceva ce le-ar plăcea să facă și ei, noutatea îi face curioși, complexitatea le trezește temeri. Reacțiile sunt oglinzi ale privitorilor, imaginile devin doar pretexte. În fapt, privitorii își dau like lor înșiși. O imagine simplistă postată la momentul oportun poate fi virală, o imagine cu același subiect, desăvârșită, creată cu măiestrie, nu trezește interesul nimănui, dacă e postată într-un moment nepropice. Astfel pot apărea impresii greșite, like-ul a devenit etalonul popular al calității. Ceea ce crează o pistă falsă. Partea bună e că mie îmi place să contemplu lumea în ansamblul ei, mă bucur de o perspectiva extraordinară într-un moment grandios în oraș, dar și de un mic detaliu pe o petală de mac roșu. Așa că pot găsi ceva relevant oricând și interesant, ceea ce face parte din „terapia” mea zilnică.
Faci bani din fotografie?
Da, mă pot mândri cu faptul că uneori sunt plătit să fac ceea ce iubesc. Fiind o sursă alternativă de venit, cu care îmi întrețin pasiunea, mi-am păstrat libertatea de a avea mare grijă ce provocări accept și ce las să treacă. Îmi pare bine că sunt foarte solicitate (sold out) cursurile mele de fotografie, în care împletesc cunoașterea specifică de arhitectură și urbanism cu cea fotografică și le transform în povești. Atunci când mă pot exprima creativ, dar când pot și învața ceva nou este extraordinar. Sunt foarte selectiv cu propunerile. Pun întotdeauna câștigul propriu-zis pe planul secund, important e să mă simt bine făcând ceea ce fac. Restul sunt urmări firești. Atunci când profesia și pasiunea se împletesc, se nasc situații ideale.
Într-un alt oraș, o altă țară, crezi că ai fi avut ”șansa” unor imagini mult mai spectaculoase? Ai momente în care regreți că trăiești în România?
Spectacolul există la fiecare pas. Recunosc, datorez „trezirea” mea fotografică culturii franceze, Parisului, acolo unde am făcut primii pași în fotografia de stradă, atunci când instinctul era pur, iar cunoașterea foarte puțină. Nu regret niciodată, avem o țară extraordinară, cu locuri și oameni magici. Mi-ar plăcea doar să călătoresc mai mult, am avut șansa să bat cele patru zări și încă mai vreau. Lumea este o inepuizabilă sursă de aflări, de uimiri.
Zece. Pe repede înainte
Alb-negru sau color?
Color
Film sau digital?
Film
Cea mai reușită/valoroasă fotografie făcută în București…
„Săritorii peste bălți”
Cea mai reușită/valoroasă fotografie făcută în România…
„Pasărea în rapiță”
Cea mai reușită/valoroasă fotografie făcută în afara granițelor țării…
„Fetița cu prăjitura”, Paris
Fotografia ta de suflet…
„L’amour de Sarko”
București sau Paris?
Paris
De ce?
Pentru că poți face fotografia perfectă și fără aparat la tine, fără film sau baterii
Cel mai important om din viața ta…
Părinții mei.
De ce?
Mentori și exemple
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 279
Pentru abonare, click aici
