Sebastian Androne: Competiția e acerbă și trebuie să înveți să pierzi înainte de a învăța să câștigi
Este cel mai premiat compozitor român contemporan, vârful unei generații excepționale de tineri ce își consolidează cu ambiție și determinare locul binemeritat în peisajul muzicii clasice.
Are doar 33 de ani, dar creațiile lui, interpretate de muzicieni renumiți și orchestre consacrate, au răsunat deja în marile săli de concerte din Europa, Asia și Australia.
Și palmaresul este impresionant: peste 25 de premii de compoziție, dintre care amintim doar Golden Eye Award 2018, Tenso Young Composers Awards 2015 și Concursul George Enescu 2014.
Pe 21 aprilie, la Filarmonica din Luxemburg, în cadrul galei International Classical Music Awards (ICMA) a fost desemnat Compozitorul Anului 2022.
Se numește Sebastian Androne și este primul român care a primit această distincție în istoria concursului.
Ce înseamnă pentru cariera lui acest premiu? O mare bucurie și onoare. Dar, mai mult decât atât, această distincție vine și sub forma unui fel de „responsabilizare”, de „invitație” de a continua urcușul profesional, ba chiar de a se auto-depăși. Dar pentru ”orgoliul” lui de tânăr compozitor? ”Încerc să îmi controlez orgoliul și să nu mă las pradă gândurilor auto-adulatoare. Sunt compozitori care au câștigat o multitudine de premii, dar pe care istoria îi păstrează într-o notă de subsol. Pe de altă parte, o astfel de confirmare – în contextul de astăzi – poate veni ca o binevenită încurajare, un vot de încredere important ținând cont că vine din partea unei comisii internaționale de profesioniști din sfera muzicii clasice”, a mărturisit el cu modestia caracteristică elitelor veritabile.
Sebastian a studiat pianul încă de la 5 ani, apoi, din clasa a V-a, clarinetul, întocmai ca și tatăl său – aceleași instrumente, aceeași școală, aceiași profesori. Doar că el, la 11 ani a descoperit compoziția și a ales un alt drum. La 15 – 16 ani scria deja zilnic, de multe ori până la epuizare. Dar nu se menaja, pentru că simțea pur și simplu ”o bucurie fantastică să scrie note și să le audă”.
Despre bucuria de a compune dar și despre cât de abrupte au fost treptele pe care a trebuit să le urce zi de zi, an de an, pentru a atinge excelența în muzică, ne povestește Sebastian într-un nou interviu din seria Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Sebastian, vorbește-mi pentru început despre piesa ce ți-a adus titlul de Compozitorul Anului 2022.
Am avut de ales între a scrie o lucrare nouă sau a propune una din piesele mele anterioare. Desigur că mi-am dorit să scriu ceva special pentru ocazia asta, însă timpul nu mi-a permis. Astfel că am trimis această lucrare inspirată de folclorul chinezesc.
Scrisă în 2017, „Lan Huahua. The Dark Blue Flower” a fost o comandă a Conservatorului din Shanghai în urma unui concurs internațional în care au fost selectați 8 compozitori. Fiecare dintre noi am primit un anumit cântec tradițional chinezesc, pe care trebuia să îl încorporăm în muzica noastră într-un fel sau altul. Alte condiții au fost ca piesa să nu depășească 10 minute și să folosim unul sau două instrumente tradițional chinezești. Eu am folosit erhu-ul, un instrument cu coarde și arcuș.Am primit cântecul „Lan Huahua” care relatează povestea tragică a unei tinere cu același nume.
E un personaj de legendă dintr-o cultură mult diferită de a noastră. A fost greu să-l înțelegi? Dar să-i transpui trăirile în note?
Lan Huahua este prototipul tinerei inocente, de o beatitudine rară, care, datorită cutumelor vremii și locului, este forțată să se despartă de iubitul ei și să fie luată în căsătorie de un bătrân bogat, caracterizat ca un adevărat antagonist, fiindu-i descrisă înfățișarea îngrozitoare și caracterul pe măsura aspectului fizic. În majoritatea variantelor poveștii, Lan Huahua sfârșește tragic, prin suicid.
Înainte de a începe să scriu muzica, am cercetat cât am putut de mult această poveste. Mai mult decât atât, m-am străduit să intru în pielea personajului, în ideea de a-i da o voce, de a-i construi ceva mai mult decât un portret. Cumva, m-am străduit să mă golesc pe mine de mine însumi și să las materialul muzical și extramuzical să conducă, astfel ca rezultatul final să se apropie mai mult de un autoportret al lui Lan Huahua sau o pagină de jurnal muzical al ei. Sentimentul zădărniciei, al neputinței cronice sau cel al fracturării sufletești au survolat ideația componistică. Aceste nuanțe ale inimii s-au strecurat în baza fundamentală a lucrării, de la codul genetic muzical, până la macrostructura piesei.
Un alt aspect important al conceperii acestei lucrări este și timpul scurt în care a trebuit să o scriu. Am avut doar două săptămâni la dispoziție. Presiunea asta a condus la un soi de amplificare a densității travaliului componistic. Altfel spus, mă scufundasem atât de tare în lumea acestei lucrări, încât și atunci când nu mă aflam în fața pianului, a calculatorului sau a foii de scris, mintea (și sufletul?) rumina(u) mai departe idei. Dormeam în jur de 4 ore pe noapte și fiecare blocaj căpăta proporții astronomice devenind un obstacol pe care trebuia să îl depășesc prin orice mijloace aveam la dispoziție, menținându-mi, desigur, pretențiozitatea legată de materialul muzical și de tehnici componistice.
Ce te-a scos din acest impas?
După un astfel de blocaj, am decis să îmi iau puțin gândul de la proiect și, ca majoritatea dintre noi, am navigat puțin pe una din platformele de socializare. Mare mi-a fost mirarea ca, după câteva scroll-uri de mouse, să dau de cel mai potrivit mini-documentar pentru blocajul meu. În cele 2-3 minute se explica faptul că sfâșietorul cântec de pasăre ce se auzea pe fundal aparținea unei specii acum dispărute. Mai mult decât atât, acea înregistrare aparținea ultimului specimen, un mascul care intona o configurație melodică menită să atragă o femelă. Extrem de sfâșietor și de bizar era faptul că acea configurație împărtășea caracteristici melodice bocetului sau doinei românești. Nu am stat pe gânduri și am transcris imediat acea melodie și am folosit-o ca unul din cele mai importante materiale muzicale din piesă, spulberând blocajul ca și când nici n-ar fi fost.
Iată-te, așadar, în elita muzicii clasice contemporane. De la înălțimea acestui statut, cum îți vezi acum cariera?
Fără să recurg la modestia gratuită, vă mărturisesc că nu sunt și nici nu mă simt a fi în elita muzicii clasice. Sunt recunoscător pentru premiile pe care le-am câștigat, însă toate cele peste 25 de premii naționale și internaționale probabil au în spate încă pe-atâtea concursuri necâștigate. Am scris mult, pentru că mi s-a oferit contextul propice pentru un astfel de lux. De către cine? De la mama, bunica ori profesorii mei până la – acum – soția mea. Am peste 100 de lucrări scrise și nu aș fi putut să o fac fără ca mama împreună cu tatăl meu vitreg să mă susțină financiar, în condițiile în care colegi de-ai mei de facultate erau nevoiți să lucreze după cursuri. De multe ori ajutorul financiar se întâmpla să vină și de la bunica mea. Profesorii mei de la conservator mereu au pus accentul pe importanța scrisului. Domnul profesor Dan Dediu, mentorul meu drag, spunea: „dacă ești compozitor, compui!”. Tot dumnealui, atunci când l-am întrebat îngrijorat dacă voi reuși cumva și eu să pot să mă autosusțin financiar din muzică pentru a mai ușura puțin viața alor mei, mi-a spus: „tu fă bine ceea ce faci și vor veni ei și banii”.
Și banii… au venit? Poți trăi onorabil din compoziție?
Da. Nu s-a înșelat. (Rareori o face.) Însă este cunoscut faptul că a te întreține pe tine (sau, mai ales, a întreține o familie) din compoziție este o utopie rezervată doar câtorva. Soluția ideală abordată de majoritatea compozitorilor este de a preda una din materiile muzicale, ideal compoziția.
Printr-o încredere măgulitoare pe care mi-au acordat-o cei de la Universitatea Națională de Muzică din București, am ajuns asistent universitar, predând practică componistică, orchestrație, polifonie și solfegiu. Cu toate acestea, am simțit că încă nu eram pregătit, deși tocmai îmi terminasem doctoratul și studiasem în alte două centre universitare prin bursa Erasmus (Birmingham și Paris). Astfel că, după câștigarea concursului din Zürich pentru cea mai bună coloană sonoră, am decis să mă supraspecializez cu încă un Master în Compoziția pentru Film, Teatru și Media la Zürcher Hochschule der Künste din Elveția.
O altă cărămidă solidă la temelia carierei tale…
Da. Dar în pofida tuturor acestor lucruri, nici Marele Premiu obținut la concursul George Enescu pentru cea mai bună lucrare simfonică („TEKTONUM” – 2014), nici premiul I de la concursul din Japonia ICCC pentru lucrarea corală „The Pilgrim Soul” și nici măcar măgulitoarea distincție oferită de ICMA nu oferă o garanție certă a unui viitor luminos în cariera de compozitor. Nu în contextul lumii de azi, însă, îndrăznesc să spun că nici în cel al lumii de dinainte de pandemie.
La petrecerea de după decernarea trofeului „Golden Eye” oferit de competiția din Zürich, am stat de vorbă cu una din personalitățile cu influență masivă din lumea muzicii și i-am spus că tare mă tem că nici acest succes nu va avea urmările pe care eu – în naivitatea mea – le speram. I-am spus că am impresia că acest premiu cântărește mai puțin decât anumite conexiuni pe care le obții altfel, că anumite comenzi sunt oferite prin alte criterii decât cele ce aparțin de cercetarea CV-ului și a numărului de trofee câștigate. Mi-a zâmbit, puțin marcată de tăvălugul de onestitate, și mi-a mărturisit că nu mă înșel. Până la urmă, așa stau lucrurile și așa au stat de foarte mult timp. Mulți din compozitorii care au câștigat concursuri în secolul XIX sunt aproape uitați de istoria muzicii. Renumita remarcă a lui Bartok („concursurile sunt pentru cai”) reflectă cumva neîncrederea pentru astfel de competiții. Îndrăznesc totuși să remarc diferențele uriașe dintre lumea lui Bartok și lumea de azi. Șansele ca un compozitor contemporan să fie cântat de ansambluri și orchestre sunt extrem de mici. Concursurile, workshop-urile și școlile de vară sunt mijloace prin care ne putem auzi lucrările interpretate de muzicieni de înaltă conduită profesională. Astfel că, în absența acestor competiții, muzica mea nu avea cum să fie interpretată de către ansambluri precum: cvartetul Diotima, BBC Singers, Musicatreize sau orchestre precum: Tonhalle, Luxembourg, Shanghai sau George Enescu.
Cum e muzica ta? Ce are ea atât de special încât la doar 33 de ani să fii unul dintre cei mai premiați compozitori români contemporani?
E riscant să vorbesc despre cum e muzica mea în contextul sintagmei de „cel mai premiat compozitor contemporan român”. Așa cum am scris anterior… mulți compozitori premiați au rămas simple note de subsol, iar alții fără niciun premiu în palmares au portretele atârnând în sălile de clasă ale școlilor de muzică din toată lumea. Vă pot descrie ceea ce urmăresc eu prin muzica mea.
În primul rând, scriu muzică pentru că îmi place. Aspectul pur hedonist e motivul pentru care am și început să compun și e ceva ce încerc să mențin tot timpul. În momentul când ceva nu îmi mai place cum sună, trag un semnal de alarmă.
În al doilea rând, am scris (și încă scriu sau improvizez) muzică din dorința de a mă refugia, de a explora ceva și, uneori, chiar de a-mi găsi sau regăsi o anumită liniște interioară.
În al treilea rând, scriu muzică pentru că trebuie. Deși acest lucru face trimitere directă către abordarea „de ghișeu”, încerc din răsputeri să evit lucrul „făcut de mântuială”. Abordarea „quick & dirty” este uneori necesară, mai ales în muzica funcțională, însă mă străduiesc să o minimalizez cât pot și chiar să ridic standardul acestui mod al „făcutului rapid și murdar”. De cele mai multe ori mă întorc la motivele anterior menționate. Într-un fel sau altul, eu trebuie să îmi găsesc plăcerea, bucuria și entuziasmul de a scrie muzică și de a comunica ceva unui public dornic să exploreze lumea sonoră pe care tocmai am început să o construiesc.
Acum când scriu sunt mai puțin interesat să impresionez și mai înclinat spre a „mișca” publicul. „Punerea pe gânduri” e și ea importantă, însă nu atât de mult încât să pară că lucrarea muzicală e o lucrare filozofică sau un studiu aprofundat al fizicii cuantice. Oricare ar fi subiectul, urmăresc ca muzica mea să te „răpească” de pe scaunul din sala de concert (sau de-acasă) și să te pună în pielea unui personaj precum Lan Huahua sau să îți ofere perspectiva unui demiurg asupra creării universului (precum în lucrarea TEKTONUM).
Se spune despre tine că ești nonconformist…. de exemplu, ai adus drujba electrică între instrumentele orchestrei simfonice. Chiar ai avut nevoie de ea?
Drujba electrică a fost folosită din necesitatea de a descrie umanitatea într-un moment cheie al lucrării „TEKTONUM”. Evit să folosesc astfel de noutăți timbrale în absența unei rațiuni puternice.
Care e cea mai valoroasă lucrare a ta, din punctul de vedere al criticilor, publicului, standardelor de specialitate? Dar pentru sufletul tău?
Deocamdată lucrarea despre care am tot vorbit în rândurile anterioare pare a fi cea mai cântată piesă simfonică de-a mea. „Lan Huahua” a fost interpretată în China, Luxemburg și România. A fost extrem de apreciată de comisia de doctorat, făcând parte integrantă din subiectul tezei mele (legat de mecanismele de transfer informațional, din vizual în acustic). A plăcut foarte mult în China și a făcut o impresie bună în Luxemburg (din câte am auzit).
Aș putea mai degrabă să enumăr cele 2-3 lucrări de care îmi este absolut rușine… Însă fiecare piesă (în afara celor 2-3 excepții) ocupă un loc deosebit la mine în suflet. Încerc cu fiecare lucrare să devin compozitorul meu preferat. Astfel că nu se întâmplă rar să fiu găsit ascultând propria mea muzică.
Orice compozitor visează să-și vadă operele pe marile scene ale lumii, cântate de cele mai bune orchestre. Pentru tine ce înseamnă succesul?
Pentru mine succesul înseamnă găsirea unei osmoze armonioase între viața spirituală (sufletească), de familie și cea profesională. Un dezechilibru între cele trei poate conduce la consecințe pe care nu mi le doresc. De pildă, un „succes” profesional care nu permite o viață de familie e un eșec total pentru mine, o viață pe care nu mi-aș dori-o. E plăcut să fii cântat de muzicieni profesioniști, însă e minunat când ești cântat de muzicieni pasionați. Din păcate să fii profesionist nu implică în mod imperativ și pasiunea. Mulți și-o pierd pe drumul „succesului”.
În această lume dominată de comercial, de zgomot fără fond, de valori răsturnate, cum răzbate muzica ta?
E simplu: muzica mea nu răzbate. Părerea mea este că noi, compozitorii de muzică de concert nouă, suntem niște „gambleri” sau „cartofori”. Ca orice alt artist de artă contemporană noi riscăm. Cu ce? Cu propria viață. Cu timpul, cu energia noastră și așa mai departe. Pentru ce? Pentru comunicarea propriei autenticități, pentru un tip de comunicare autentic. De ce? Pentru că mă adresez celor în viață de azi despre ceea ce văd, ce aud și ce simt azi, în ideea și speranța că și cei cu care interacționez înțeleg despre ce comunic. Și cel mai important… azi nu e ieri. Da, sigur, scena e alta, actorii aceeași, însă lucrurile nu sunt atât de simple. Contemporaneitatea noastră are și ea ceva de spus, la fel cum și contemporaneitatea lui Mozart sau a lui Monteverdi au avut și, deși au multe lucruri în comun, ele sunt în mod inerent distincte. Sau nu? Chiar și această ultimă întrebare se poate pune tot printr-un act artistic. Nu ar face decât să ne reprezinte propriile gânduri și trăiri. Însă majoritatea dintre noi „riscăm” toate aceste lucruri incomensurabil de prețioase știind că șansele imortalității culturale sunt extrem de mici. Și până la urmă foarte puțini dintre noi facem ceea ce facem din dorința de a fi onorați de posteritate, cred eu. Pe mine mă bucură până la lacrimi atunci când și o singură persoană vine la mine după concert să îmi mulțumească pentru felul în care muzica mea a mișcat-o.
Cu o moștenire națională ”grea” în ceea ce privește muzica, cum privește publicul din România creațiile tinerilor compozitori? Cât de conectat este la muzica ta și colegilor tăi de generație?
Experiența mea e oarecum limitată, în sensul în care nu aș putea da un verdict asupra acestui aspect. Ceea ce pot să spun e că sălile erau destul de goale în o mare parte din concertele unde se interpreta doar muzică nouă. În vederea remedierii acestui lucru, se străduiesc mulți colegi de-ai mei. Cu toate acestea, până și unii muzicieni se feresc să își facă apariția la astfel de evenimente. Pe de-o parte, e de înțeles: muzica nouă presupune și experimentul, iar deodată cu experimentul vine și probabilitatea eșecului, ceea ce înseamnă că este posibil ca rezultatul sonor să nu fie analgezicul sau doza de oxitocină pe care le așteptăm de obicei de la alte tipuri de muzică. Până la urmă, despre asta e vorba: funcția tipului de muzică. Suntem inundați de tot felul de muzici, din toate părțile. Liniștea a ajuns demult un lux, iar majoritatea tipurilor de muzică au o singură funcție: estetică (sau analgezică, în multe din cazuri). Dacă asociem arta sonoră cu o singură funcție încă din pruncie, neavând uneltele necesare să descifrăm o muzică ce își asumă și alte funcții, mă întreb cum poate exista pretenția de conexiune dintre compozitorul contemporan și un astfel de public?
Se spune că iubirea și suferința înnobilează arta și îi dă creației dimensiuni unice. Creatorul din tine confirmă asta? Iubirea și suferința au lăsat amprente asupra creației tale?
Da, au lăsat. Uneori scrisul muzicii are același impact ca umplerea unei pagini de jurnal, însă diferența e că ceea ce rămâne nu e relatarea unui eveniment, ci manifestarea sonoră inefabilă a unei trăiri ce poate fi retrăită prin ascultarea activă nu doar de către autor, ci și de către persoanele din public, activând trăiri similare.
Sunt mii de copii și adolescenți care renunță la multe dintre bucuriile vârstei și fac sacrificii inimaginabile pentru a se dedica artei și performanței. Spune-le, sincer: merită?
Nu. Da. Depinde de așteptări. Depinde de cantitatea dedicării.
Pentru mine există acele momente de „Evrika!”, de revelație componistică aducătoare de lacrimi, ce nu pot fi comparate cu nimic… Acele bucurii în sine merită orice efort și sacrificiu (aproape orice sacrificiu).
Acele întâlniri cu oameni care rezonează cu muzica ta și îți mărturisesc impactul pe care o lucrare l-a avut asupra lor e o altă bucurie.
Însă dacă așteptările vizează doar lapte și miere… atunci nu merită. Uneori frustrările sunt greu de îndurat, chinul blocajului greu de depășit, stima de sine greu de susținut (dacă nu chiar imposibil). Competiția e acerbă și trebuie să înveți să pierzi înainte de a învăța să câștigi. John Adams recunoștea acum câteva luni că o mare parte din demersul componistic implică un proces care îi aduce aminte de un fel de căutare prin noroi a unui „ceva” imposibil de definit înainte de a fi găsit.
Spuneam într-un interviu (și rămân de aceeași părere) că dacă scrisul muzicii nu te lasă să dormi și te ține treaz pentru că altfel nu poți… atunci e musai să perseverezi. Răsplata financiară obținută din comenzi, pentru majoritatea compozitorilor e rareori suficientă pentru propria susținere, darămite pentru a susține o familie întreagă, însă, așa cum spuneam, există soluția de a-ți lua o a doua slujbă ca profesor. Mie mi s-a spus să nu dau la compoziție exact din aceste rațiuni, însă nu am ascultat. Îmi pare rău? Uneori. Nu e ușor, însă știu că în pofida aversiunilor, nu aș putea trăi prea mult fără măcar să improvizez ceva fiului meu sau să o plictisesc pe soția mea cu ceva melodioare fals fredonate. Nu am mers pe drumul ăsta pentru succesul financiar, ba chiar priveam remunerația pecuniară ca pe un afront adus „artei înalte” (aveam totuși doar 18 ani pe atunci). Tot pe-atunci mă întrebam de ce doar mie și câtorva alții le e dată bucuria asta de a compune? De ce nu compun muzică toți oamenii? Cred că oricine ar trebui să încerce, însă calea performanței pare a fi rezervată celor dispuși să persevereze în pofida sacrificiilor și a aversiunilor.
Muzica m-a „ales”, însă și eu am acceptat-o
Muzica a fost omniprezentă la mine acasă. Tatăl meu a studiat pianul și clarinetul și a insistat să fiu și eu dat la muzică și să studiez cu aceeași profesori cu care a studiat și el. Deși marea lui pasiune a fost muzica clasică, condițiile l-au împins să schimbe macazul către muzica de petreceri, pe care a cântat-o alături de mama, pe care a și pregătit-o parțial ca solistă vocal. La câțiva ani după ce s-au despărțit când eu aveam câteva luni, tatăl meu s-a mutat în Paris, iar mama a continuat să cânte, fiind singura sursă de venit pe care o avea. Deși aflat la distanță, tatăl meu a pus mereu accentul pe studiu zilnic. Îmi cumpărase o claviatură de copii la care cântam niște melodioare pe care le învățasem de la mama (iar ea le știa de la tatăl meu). Pe la vârsta de 4-5 ani am început să iau și niște lecții de pian, însă nu ni le-am putut permite pentru foarte mult timp.
Deși pare că nu prea am avut de ales, îmi plăcea muzica și îmi plăcea să mă joc la acea claviatură. Erau rare diminețile în care nu o trezeam pe mama cu ce cântam eu acolo. Da, muzica m-a „ales” cumva prin datul lucrurilor, însă și eu am acceptat-o găsind în ea un mod de exprimare nou care mai târziu a devenit o cale de comunicare totală, deși inefabilă.
Educația formală a început când aveam 11 ani, la Liceul de Artă din Brașov (acum denumit „Liceul Tudor Ciortea”), studiind ceea ce și-a dorit tatăl meu (și cu cine și-a dorit el): clarinetul – ca instrument principal și pianul – ca instrument secundar. Aveam și câte 8-9 ore pe zi și fiecare profesor – fie de muzică sau de cultură generală – avea teme de dat și un nivel profesional înalt de menținut. Orele rămase erau de multe ori insuficiente pentru studiul instrumentului principal, cel al instrumentului secundar, temele materiilor muzicale (teorie, istoria muzicii, solfegiu, forme muzicale etc.) și temele materiilor de cultură generală. Nu mă plâng. Eu am fost mereu mai singuratic și nu mă deranja prea tare să nu ies afară să mă joc când mai toți vecinii mei de la Azuga o făceau. Însă aș vrea să subliniez cât de multă muncă depuneau, de pildă, colegii mei pianiști. Îi menționez pe aceștia din două motive. Primul: pentru că probabil în categoria lor e cel mai dificil să devii un pianist concertist.
În studiul formal al muzicii, printre cele mai importante materii se numără teoria muzicală. Făcând parte din cei care au început muzica de-abia din clasa a V-a, aveam 3 ore pe săptămână de teorie muzicală unde, printre altele, trebuia să învățăm să scriem note muzicale. Exercițiile primite acasă vizau exact acest obiectiv, însă eu primeam de fiecare dată calificative bombastice precum: 10+++. La un moment dat l-am întrebat pe profesor de ce îmi acordă astfel de note inflamate și mi-a spus că eu nu scriu exerciții de notație, ci realizez mini-compoziții muzicale, structuri melodice cu sens. Acela a fost primul moment în care m-am uitat cu mai multă băgare de seamă la portretele compozitorilor atârnate pe mai toți pereții din clasele noastre de studii. Recunosc că m-am întrebat cât de straniu ar fi să mă alătur și eu lor la un moment dat…
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 278
Pentru abonare, click aici
