Radu Paraschivescu: „Ca diabetic, nu pot să iau numele Domnului în desert”
Radu Paraschivescu, gardianul bunului-simț, al meritocrației și al gramaticii limbii române
Fie că vorbim despre literatură, politică sau fotbal, scrisul lui are o savoare subtilă, o culoare rafinată și un gust (bun) aparte.
Șfichiuiește neobosit diletantismul și impostura, zdrobește cu distincție abuzul, mojicia și prostia, taxează delicat derapajele verbale, comportamentele și fărădelegile. Dar ceea ce dă cu adevărat unicitate și savoare inconfundabilă scrierilor sale, ceea ce te absoarbe și te cucerește iremediabil la scrisul lui vine și din patima și eleganța cu care își așterne cuvintele, din tonul jucăuș, umorul fin și ironia voluptuoasă cu care sporește asprimea criticii, din felul impecabil în care rânduiește frazele, într-o perpetuă misiune de reabilitare și consolidare a limbii române.
Este unul dintre cei mai apreciați, admirați și bine vânduți scriitori contemporani, un adevărat gardian al bunului-simț, al meritocrației și al gramaticii. Este însă și un traducător valoros, și redactor de carte, cronicar sportiv, prezentator și realizator de emisiuni TV de mare audiență pentru publicul cultivat.
Doar câteva exemple de titluri o să vă dau: Fie-ne tranziția ușoară. Perle românești și Ghidul nesimțitului – 2006, Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri – 2018, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) – 2019, Recviem vesel pentru tata și Vitrina cu șarlatani- 2020, Acul de aur şi ochii Glorianei – 2021 și ultima, ieșită zilele trecute de sub tipar, o ediţie nouă din romanul Cu inima smulsă din piept.
Adaug emisiunile: Dă-te la o carte și Pastila de limbă, plus podcastul Vorbitorincii și… am ridicat complet cortina: Radu Paraschivescu. El este invitatul acestei ediții în cadrul rubricii Work Life Choices, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.
Vă propun, așadar, un interviu special cu un om special, în care am adus în discuție principii și valori, alegeri personale, succes și eșec, pasiune și compromis. Am vorbit însă și despre viața noastră de zi cu zi în ”specialul” spațiu public, mărginit de cele trei domenii care-l preocupă cu precădere – literatura, politica și fotbalul. Domenii aparent nemiscibile, dar din care el, combinându-le cu artă și umor și condimentându-le cu cele mai frumoase cuvinte din limba română, a obținut un preparat special, apreciat de ”gurmanzii” intelectual ca fiind nu doar savuros, ci și extrem de sănătos pentru buna-educație, bunul-simț și minte.
***
Pentru început, vă rog să îmi povestiți puțin din copilăria și adolescența dvs, pentru că aș vrea să înțeleg cine și ce anume v-a stârnit pasiunea pentru literatură, dar și care sunt principiile și valorile în care ați fost educat (practic farul după care vă ghidați și acum în toate scrierile dvs).
Am fost un copil şi un adolescent normal, fără alunecări, derapaje sau crize. Genul „bibelou”, care învăţase la doi ani de la părinţi că nu poate tropăi fiindcă „şi sub noi sunt tot oameni”. Mai târziu, dezinvolt cu mingea de fotbal şi stângaci cu fetele. Peste decenii, raporturile par – tardiv – să se fi inversat. Îndrăgostit de Lugoj şi privind întoarcerea din vacanţă la Bucureşti ca pe o pedeapsă. Gata să joc fotbal zece ore pe zi şi să mă întrerup doar din motive serioase: un meci de tenis, nişte porumb copt pe jar sau o baie în Timiş. Cum a început cartea să cotropească teritoriile fotbalului? Prin grija alor mei, pe care îi vedeam citind mereu la Bucureşti, fie pe canapea (mama), fie la masă (tata). În plus, tata era un cumpărător frenetic de cărţi şi un şoim al anticariatelor. N-am făcut decât să le urmez exemplul. La început timid, apoi statornic şi voluptuos. Am jubilat când tata mi-a cumpărat, pe lângă toate volumele din ciclul Poveşti nemuritoare, două volume de Basme africane care au fost marea mea lectură de copilărie. A urmat Dumas, iar descoperirea lui a însemnat o rămânere în spaţiul aventurii care era să-mi compromită admiterea la facultate. Citeam Dumas cu pofta cu care mâncam ciocolată de casă. Imaginea despre mine pe care o păstrez din anii de gimnaziu şi de liceu este cea a unui şoricel cuibărit într-un fotoliu vişiniu, citind Dumas, Fielding, Zévaco, Edgar Rice Burroughs sau Ponson du Terrail şi înfulecând praline sidefate dintr-o pungă în curs de unsuroşire. (Eram acum la Bucureşti, unde nu se găsea ciocolată de casă.) Aşa a început patima cititului – şi nu greşesc când spun „patimă”, chiar asta este. Iar Cei trei muschetari mi-au inculcat şi primele valori, chiar dacă atunci nu le-am identificat ca atare: onestitate, cavalerism, onoare, parolism, respectul pentru cuvântul dat. Le-am adăugat, câţiva ani mai târziu, simţul umorului şi mi s-a părut că e un bun început de portret.
În anii în care ați așezat prima cărămidă la temelia carierei, curentul era: bărbații adevărați ”se fac” ingineri (țării cât mai mulți ingineri!). Dar dvs ați ales filiera teoretică/umană, cu specializare engleză – franceză. Cum vă amintiți acum experiența alegerii unei profesii, să spunem, contra curentului? Cât a fost pasiune și cât rațiune în această alegere?
Îmi felicit semenii fiindcă n-au folosit niciodată ceva fabricat, conceput sau proiectat de mine. Vin dintr-o familie în care fratele tatei i-a spus tatei „Trebuie să chemăm un specialist” când ni s-a ars un bec în casă. Ideea unei cariere tehnice n-a fost luată în calcul nici măcar ca fantezie absurdă. Prima dată când m-am gândit cât de cât serios la viitorul profesional a fost în clasa a şasea, când am decis că vreau să mă fac profesorul meu de zoologie. Nu profesor de zoologie, ci profesorul meu, de la fostul Liceu 32 din Bucureşti, la doi paşi de Piaţa Domenii. Îl chema Francisc Zanvetor şi îi datorez cei patru ani şi ceva de carieră didactică (am fost până la urmă profesor, deşi nu de zoologie). Planul dând greş, a trebuit să găsesc altceva. Şi am optat pentru o carieră umanistă, deşi tata m-ar fi vrut medic. N-aş fi fost bun de medicină, fiindcă, după cum i-am argumentat tatei: 1. Nu suport sângele şi nu mă pot uita nici măcar la filme în care curge ketch-up. 2. Confundam splina cu fierea şi ficatul cu stomacul, ca unul care, elev fiind, mai lua câte un organ din mulajul corpului omenesc doar ca să joace fotbal cu el prin clasă. În orice caz, n-am ales raţional, ci în orizontul plăcerii.
Adoram engleza şi găseam în ea un miez subversiv; era limba în care cântau Queen şi Led Zeppelin, Pink Floyd şi Rolling Stones. Era limba în care jucau Alec Guinness şi Richard Harris, Peter O’Toole şi Richard Burton. Iar profesorii foarte buni pe care i-am avut până pe la 16 ani (Sonia Pambuccian, George Simina, Corneliu Albei) mi-au cimentat hotărârea. Pe la 18-20 de ani ştiam deja că, în condiţiile de atunci, după absolvire aş fi putut fi doar profesor în mediul rural sau traducător la Combinatul pentru industrializarea laptelui. Nu m-a interesat, deşi detest laptele.
Când s-a cristalizat dorința de a deveni scriitor?
Târziu sau în orice caz târzior. În pre-adolescenţă şi adolescenţă, dacă tot nu puteam fi profesorul meu de zoolologie, mai aveam o variantă: voiam să fiu Johan Cruyff, un rebel care m-a fascinat – tocmai pe mine, care eram mai degrabă conformist şi dispus să fac pe plac oricui. Înainte de-a visa la soclul scriitorului, m-a atras însă munca de traducător. Îmi plăcea enorm să traduc, începusem din facultate (fără să public, ce-i drept) şi eram gata să fac din asta o carieră. Lipsită de recunoaştere, plătită prost, dar carieră. Iar acum, când vă răspund, constat că am rămas fidel acestei piste, cu toate că mi-am promis în câteva rânduri să ies din joc. Trecerea de la tradus la scris s-a făcut anevoie, mai ales ca timp investit în speranţa publicării. Am aşteptat opt ani cu manuscrisul prin edituri până la debut. Îmi era ciudă, fiindcă îmi plăcea să spun şi să imaginez poveşti, scenarii, întâmplări la graniţa plauzibilului. Înainte de debutul ca autor – un debut întârziat, la patruzeci de ani, şi prost pe deasupra – , aveam deja cam douăzeci şi cinci de traduceri publicate.
Exact, ați recunoscut deseori că ați pornit cu stângul în cariera de scriitor, cu un roman eșec. Cum ați trăit nereușita? Ce v-a motivat să mergeți mai departe?
M-am gândit că şi la probele de sărituri din atletism ai dreptul la mai multe încercări, în cazul rateului iniţial. Pe lângă asta, începusem lucrul la un al doilea roman şi mă gândeam că nu se cuvine să-l las neterminat. Dar am meritat să debutez rău, mi-am făcut-o cu mâna mea. Am nesocotit sugestiile unui critic literar de meserie, care mi-a propus să rescriu nişte părţi din roman şi să suprim altele. Am refuzat cu un soi de aroganţă tâmpă. Credeam că le ştiu pe toate, deşi nu ştiam nimic. Şi probabil că am vrut să epatez. Am fost cu atât mai vinovat cu cât nu aveam douăzeci de ani, ci dublul. Dar, ştiind că eşecul mi se datora exclusiv, am depăşit cu bine momentul. Şi n-am găsit altă scuză decât aşteptarea de opt ani (1992-2000), care m-a făcut să devin nerăbdător, când înţelept ar fi fost să mai sacrific două-trei luni rescriind. Mi-am plătit infatuarea şi am trecut mai departe. Eram deja în plin efort la Balul fantomelor şi mi se părea stupid să renunţ, mai ales că Balul n-a ieşit rău (observaţi că nu dau titlul romanului de debut).
Cititorii și admiratorii dvs vă sunt recunoscători că nu ați abandonat. Dar dvs, acum, cu o carieră deja solidă și un loc ocupat meritoriu în elita culturii autohtone, cum îl priviți, în momentele de intimitate, pe tânărul Radu Paraschivescu și visele lui?
Aş vrea să mai am asemenea momente de intimitate, ar însemna că dispun de timp liber. Dar chiar dacă aş dispune, nu l-aş risipi pe evaluări retroactive, nu sunt atât de interesant. Uneori, e adevărat, am câte-o străfulgerare care mă trimite în 1988, când începusem lucrul la primul roman. Eram profesor la Făget, luasem câteva foi de hârtie de la secretariatul şcolii şi începusem să le umplu de mână. Ţin minte şi când: într-o seară de joi, după ce fusesem de serviciu şi asistasem la un ceai (i se zicea, tovărăşeşte, „reuniune”) al unei clase a zecea – muzică, dans, îmbrăţişări şi mici tentative de semeţie adolescentină din partea băieţilor. E una dintre imaginile pline ale acelor ani, deşi până la urmă rezultatul literar a fost anemic. Acum, da, sunt bine instalat în gusturile publicului. Nu şi în ale criticii, dar nu suspin. Am cititori care îmi aşteaptă şi îmi discută cărţile, am lansări cu asistenţă numeroasă, am încasări din drepturi de autor, încep să fiu tradus afară. Am tot ce-şi poate dori un scriitor care nu ţine să i se timbreze valoarea prin premii. Datorez o bună parte din ce am Editurii Humanitas şi unei decizii din 2003, când am ajuns aici. 13 februarie 2003 a fost o zi-macaz pentru mine. Aveam de ales între un post excelent plătit într-o companie americană şi un post de redactor mult mai slab plătit la Humanitas. O fi fost vreun semn de sus? N-o fi fost? Nu ştiu, deşi înclin să cred că da. M-am gândit o noapte întreagă şi până la urmă am ales să nu aleg banii. Ca autor, Humanitas mi-a pus la dispoziţie o trambulină pe care am făcut un prim salt inabil (Fanionul roşu, o carte care mi-a adus un proces – ce-i drept, câştigat), urmat de unul câştigător: Ghidul nesimţitului. De atunci încoace, mi-a venit de câteva ori să mă ciupesc spre a mă convinge că e aievea. Nu ştiu cât ar fi pierdut Humanitas fără mine, însă eu fără ei aş fi fost cu totul altul decât cel care vă răspunde acum la întrebări. De fapt, probabil că interviul acesta n-ar fi existat.
Care e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o atunci?
Atunci n-am învăţat nimic, aşa că nu prea aş avea ce să împărtăşesc. Lecţiile au venit pe parcurs, când viaţa mea de copil mare a început să fie supusă unor atacuri brutale din partea maturităţii. Şi când, într-un târziu, mi-am limpezit mintea. Dacă e să laud ceva la mine – atunci şi acum – , cred că acel ceva e un amestec de punctualitate, seriozitate, entuziasm şi grijă pentru conţinut. Atât pentru cărţile scrise (debutul e o amintire îndepărtată), cât şi pentru traduceri, conferinţe, lansări, prezenţe la târguri etc. Cred că sunt unul dintre oamenii care ar funcţiona la fel de bine cu contract şi fără – la fel ca tata, îl moştenesc şi aici. Cei care mă cunosc ştiu că nu întârzii la predare şi că nu au mult de lucru pe textele mele. Iar cei cu care semnez contracte de traducere vă pot confirma că, în majoritatea cazurilor, le trimit traducerea înainte de termen. Niciodată după. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am păstrat entuziasmul de acum treizeci-patruzeci de ani. Cu puţin timp în urmă, am predat traducerea celui mai nou roman al lui Julian Barnes, Elizabeth Finch, unui editor cu care sunt prieten şi pe care am reuşit să-l uluiesc. Termenul de predare era spre toamnă. Am tradus cu poftă, cu o plăcere aproape senzorială, neîncetând să mă mir de frumuseţea scrisului lui Barnes. Şi să fiu recunoscător că fac un lucru pe care îmi dorisem să-l fac încă de pe vremea când nici măcar nu ştiam adresa editurilor din Bucureşti.
Dacă (din orice motive) nu ați fi devenit scriitor, ce profesie v-ar fi plăcut să aveți?
Îmi vin în minte doar profesii pentru care nu aş avea îndreptăţiri: antrenor de fotbal, ghid turistic, chitarist. Prima profesie ar fi bănoasă, dar nu mi s-ar potrivi ca frecvenţă a palpitaţiilor, ca să nu mai vorbesc despre exigenţa uneori ostilă a unui public mai mereu vociferant. A doua pare seducătoare, însă aş cădea într-o cursă care m-ar expune concedierii: când aş vedea ceva frumos, i-aş lăsa de izbelişte pe turişti şi mi-aş reconstrui lumea în jurul acelei frumuseţi. În fine, a treia ar fi mai la îndemână, însă asta doar dacă aş şti să cânt la chitară. Una dintre neîmplinirile mele este că n-am învăţat să cânt la niciun instrument. Şi dacă n-am făcut-o până la ora asta, e greu de crezut că m-aş apuca acum. Glumind amar pe teme dulci, pesemne că ocupaţia cea mai simpatică pentru mine ar fi fost cea de degustător de deserturi, numai că şi ea are o oprelişte: sunt diabetic. Iar dacă Domnul îmi dă atâtea, n-am voie să-i iau numele în desert.
Într-o țară atât de polarizată economic, financiar, social, tânăra generație, asemenea piliturii, urmează fidel liniile trasate conjunctural. Însă, în grupul tinerilor deciși să urmeze Nordul, constat cu mândrie talentul, efortul, dorința de a performa… în cele mai diverse domenii, printre care și literatura. Intervine, însă, partea comercială… Există o limită până la care să accepți compromisul pentru a-ți urma pasiunea?
Compromisul înseamnă din capul locului limitare, să admitem lucrul ăsta. Ba chiar s-ar putea să existe o diferenţă între compromis şi concesie, primul părând forma apăsată a celei de-a doua. Însă înainte de-a tatona limitele compromisului, scriitorul la început de drum trebuie să vadă dacă lucrul care-l mână în luptă este cu adevărat pasiunea. Spun asta fiindcă există situaţii când sub camuflajul ei intră alte lucruri: dorinţa de notorietate, satisfacerea orgoliului, poate chiar banii. Pe urmă, cred că se impune un bemol la cheie şi în ceea ce priveşte termenul de „comercial”. Unii cred că termenul ăsta denumeşte neapărat un produs uşurel. Or, nu-i aşa. Cartea comercială e un produs cu vânzări foarte bune, indiferent dacă e sau nu facil. Putem spune multe despre „Impudoare” de Gabriel Liiceanu sau despre „Parabolele lui Iisus” şi „Despre îngeri” de Andrei Pleşu (vorba lui Vlad Zografi la un târg de carte: „Îngerii lui Pleşu se vând în draci”), dar nu că sunt cărţi uşurele. Ele se vând excelent fiindcă sunt bine argumentate şi splendid scrise, conţin idei, au prestigiul unor autori neocanonici şi se bucură de un mecanism de promovare bine gresat. În alte cazuri, da, cartea comercială nu e foarte înaltă ca nivel, dar tot te bucură, o citeşti cu nesaţ, fiindcă are o poveste care se ţine şi te ţine. P. G. Wodehouse, Daniel Pennac, Michel Bussi, Arturo Pérez Reverte, Simone van der Vlugt – iată alţi autori „comerciali”, pe care i-am citit cu mare plăcere. În fond, şi Dumas era comercial. În fine, există şi literatura comercială şi facilă, unde încap majoritatea romanelor thriller, plus siropuri din categoria Danielle Steele, Nora Roberts, Sandra Brown etc. Plus ai noştri şi ale noastre. Revenind la concesii şi compromisuri, cred că scriitorul tânăr nu ar trebui să-şi plătească publicarea din buzunar, admiţând că ar avea banii. În Anglia, acestui fenomen i se spune vanity publishing. Scriitorul trebuie să fie publicat şi cumpărat în măsura valorii pe care o are şi pe care i-o stabilesc editorul şi apoi publicul. Dar nu trebuie să publice pe banii lui, fiindcă nici fotbaliştii nu plătesc bilet la meciurile în care joacă. Un alt tip de concesii este cel de la masa redactorului, odată acceptat manuscrisul pentru publicare. Scriitorul se poate lăsa pe mâna redactorului (chiar e înţelept s-o facă) şi-i poate accepta diversele sugestii (rescrieri, eliminări din text etc.), câtă vreme ele nu ţin de viscolul corectitudinii politice. Aici trebuie să pună piciorul în prag şi să devină neconcesiv. Dacă poate.
Este, cumva, ca la granița împlinirii personale printr-o profesie făcută cu pasiune și o profesie în care să te simți confortabil financiar…
Cele două nu se exclud, uneori chiar se presupun şi se completează. Nu-i frumos să mă dau exemplu, dar mă dau. Scriu şi traduc cu pasiune, ceea ce-mi conferă confortul necesar unei priviri senine îndreptate spre lume. Şi e valabil şi pentru celelalte lucruri pe care le fac: podcastul „Vorbitorincii” cu Cătălin Striblea, articole scrise pentru New Money, participări la emisiuni de radio şi de televiziune. Nu le simt ca pe corvezi, ca pe modalităţi de-a câştiga o pâine. E adevărat, uneori îmi vine să las totul şi să fug. De trei-patru ori pe an o şi fac, în vacanţe mai mici sau mai mari. Şi mă întorc împrospătat. Pe de altă parte, câtă vreme te simţi confortabil fiindcă eşti bine plătit, lucrezi în condiţii decente şi îţi rămâne un pic de timp pentru „sufleţel” (diminutivul este al lui Noica), iată-ne înapoi la Leibniz şi la „cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Văd pasiune la piloţi, la actori, la pictori şi la arhitecţi. O văd la cântăreţii de operă sau de rock. O văd mai puţin la alte profesii, unde în schimb se profilează mai bine confortul – financiar, al siguranţei locului de muncă etc.
Pe principul celor ”X” lucruri pe care să le iei cu tine pe o insulă pustie, care ar fi acele ”lucruri” indispensabile din bagajul unui tânăr ce dorește să își construiască din scris o carieră?
Dacă insula e cu adevărat pustie, scriitorul are o problemă: nu are de unde să ia cărţi. Or, în afara unei dotări excepţionale, scriitorul scrie destul de greu fără să citească. În bagajul simbolic mi s-ar părea cuvenit să pună câteva idei simple. Prima: să nu scrie încercând să le placă tuturor şi să nu încerce să schiţeze portretul-robot al cititorului care i-ar cumpăra cărţile. Aşa ceva e imposibil şi ilogic. Nici scriitorului nostru nu-i plac toate cărţile pe care le citeşte, toate filmele sau piesele pe care le vede, toate albumele pop-rock pe care le ascultă, toate preparatele pe care le mănâncă. Unanimitatea de gust nu există în profesia asta. Dacă au fost contestaţi Shakespeare, Cervantes, Tolstoi şi Flaubert, dacă Proust a fost respins de primul editor, e firesc ca nici Ionescu, Popescu sau Dumitrescu să nu le placă tuturor. A doua idee, legată de prima: să nu-şi deformeze stilul ca să evite prezumtivele reacţii ostile sau stupefiate din partea cunoscuţilor. (Cu asta ne întoarcem la concesii.) Să scrie aşa cum simte că-i vine bine, să nu-l preocupe reacţia mamei, a iubitei, a administratorului sau a socrilor. În fine, a treia idee: să se adune de pe jos după un prim eşec şi să meargă mai departe. Au fost boxeri trimişi pe podea de două ori într-o rundă şi care apoi au devenit campioni mondiali sau olimpici. Prima ratare are oricum la dispoziţie toate alibiurile de pe lume.
Și literatura, și fotbalul (sportul, în general), și politica (într-o democrație sănătoasă) sunt domenii ce pot influența destine, prin modele, prin povești de viață, de succes. La noi, toate cele trei sunt în derivă, se degradează vizibil și continuu. Dincolo de tot ce vedem și știm acum – copii debusolați, dezinteresați, obezi sau cocoșați -, cu puterea dvs de analiză fină și profundă, care apreciați că va fi, de fapt, prețul pe care îl vom plăti, ca societate, văduvind tânăra generație de o sursă veritabilă de inspirație?
Vorbim aici despre consecinţele contraculturii şi ale antimodelelor. Asta din cauză că exemplele bune, luminoase, de urmat (Simona Radiş şi Ancuţa Bodnar, campioane olimpice la canotaj, dacă vorbim despre sport), se îneacă într-o mare a imposturii şi a conivenţelor puturoase. De aceea, avem motive să bănuim că scurtătura, ilicitul, păcăleala şi furtişagul riscă să devină reţetă a succesului. Ba chiar modus operandi. Iată, avem un fotbalist cunoscut, care circulă cu viteză excesivă pe autostrăzi şi care nici măcar nu are permis. Are în loc o hârtie obţinută în Ucraina, deşi omul nostru nu scrie bine nici în română, darămite în altă limbă, ceea ce înlătură ipoteza unui examen în ucraineană. Cetăţeanului nu i se întâmplă nimic, absolut nimic. Un alt tânăr omoară pe cineva după ce se urcă la volan drogat. Nici el nu păţeşte nimic, fiindcă are un tată iubitor şi cu relaţii. Un senator dă buzna într-un dispensar şi întrerupe vaccinarea fiindcă asta e pohta ce-a pohtit. Nici el nu păţeşte nimic. Un post TV jigneşte şi minte în permanenţă, zi de zi, oră de oră. Nici el nu păţeşte nimic. Un premier – de fapt, doi, plus nu ştiu câţi miniştri – plagiază. Pe şleau spus, fură. Niciunul nu păţeşte nimic. Ce înţelege de aici un tânăr fără minime ghidaje etice? Că se poate şi aşa. Ba chiar câştigi timp procedând aşa. Ce şcoală de şoferi, ce muncă de cercetare, ce onestitate, ce responsabilitate, ce lege? Ce prostii sunt astea? E mai simplu, mai direct şi mai eficient să încalci legile şi să calci în picioare principiile. Cam aşa arată scenariul. Sigur, fără generalizări. Numai că lucrurile de mai sus sunt realităţi ale ultimilor ani, nu scorneli.
Textele dvs demonstrează clar că impostura, prostia, aroganța, nesimțirea etc pot fi amendate și cuviincios. Totuși nu aveți sentimentul că decența aceasta în exprimare nu își atinge, practic, scopul? Că este un răspuns cu nedreaptă măsură la agresiunea și agresivitatea hoardelor de neciopliți care poluează tot mai acut etic și moral, fonic, vizual și olfactiv? Când vă ajunge cuțitul la os, cum reușiți să vă înfrânați impulsul de a-i terfeli pe limba lor?
Dacă aş amenda un nesimţit cu mijloacele lui, aş deveni la rândul meu nesimţit pentru alţii. E o capcană uşor de evitat. Ştiu, argumentaţia e răsvăzută şi răsauzită: „N-are rost să tragi cu ghiocei într-o batoză, trebuie să-ţi adecvezi mijloacele dacă vrei să fii eficient, nu poţi să-i baţi decât cu armele lor”. Nu sunt convins că e aşa. Şi oricum, prefer să trec drept candid decât drept mojic. Sigur că am momente de exasperare, de revoltă lăuntrică. Dar pe urmă mă întreb: preferi liniştea de pe vremuri, când îţi era frică să deschizi gura? Şi când simţeai la tot pasul sârma ghimpată, fie şi metaforic? Fireşte că nu, îmi răspund. Cu toate hibele, cu toţi neciopliţii şi impostorii, e mai bine azi decât ieri. Sau măcar e mai puţin rău. În ce priveşte poluarea fonică de care vorbiţi, cel mai des îmi ies din pepeni în metrou, când se vorbeşte tare în jurul meu, la telefon sau în alt fel. Atunci mă uit duşmănos-dizolvant la făptaş, zic ceva nereproductibil la adăpostul măştii şi plec mai încolo. Unde, normal, risc să dau peste ceva asemănător. Noroc că metroul e lung. Până la urmă însă – şi asta e o compresă pe care mi-o pun pe frunte în multe clipe de irascibilitate – , măruntele mele pricini de nemulţumire sunt fandoseli de primadonă prin comparaţie cu ceea ce trăieşte Mihăiţă Neşu din 2011 încoace. Îmi spun asta şi mă calmez.
Într-un articol mai vechi, spuneați că umorul este un veritabil scanner pentru impostori, un formidabil developator al imposturii. După atâția ani de scanat și developat o întreagă paletă de moravuri, mai are rost să visăm la ”România bunului-simț”?
Ar fi romantic să credem că tinerii îşi pot face un ţel din „România bunului-simţ”, mai ales într-o vreme când sloganul predominant pare să fie „România bunului plac”. România n-a stat niciodată rău la capitolul etichete: Grădina Maicii Domnului, România educată, Mereu surprinzătoare, Eternă şi fascinantă etc. Mă tem însă că visele noastre curente sunt altele. Tinerii (dar iată că şi cvadragenarii) visează să plece afară, unii dintre cei rămaşi visează să-şi poată plăti facturile. Deşi probabil că fiecare român are ţara lui, pe care fie o îmbracă, fie o leapădă ca pe o piele. Eu fac parte dintre cei îmbrăcaţi în România: fără gesticulaţie abundentă, fără ostentaţie, fără lozinci, fără încingeri cu panglici tricolore. Cu un dram de nădejde, cu simţul umorului şi cordialitate. Şi poate că ar trebui spus că umorul nu scanează doar impostura, ci şi prostia.
Astăzi, când scriu întrebările acestea, este Ziua Internațională a Vocabularului – încă o sursă de dezvoltare pentru copii. Ce moștenire lingvistică lăsăm noi, generația care și-a făcut parcă un scop din siluirea limbii române și promovarea unor derivate precum: romgleza, grapineza, messengereza (sal, brb, cf, lol etc)?
Ehei, şi mai sunt: legaleza, afacereza, medicineza etc. Sigur, acestea trei sunt ironii la adresa unor tipuri de jargon absolut fireşti în profesiile respective. Plus corporateza, care are (abia ea) ceva supărător. În rest, prefer să nu fiu pesimist. Limbajul abreviat ţine doar de SMS-uri şi de postările pe Facebook, nu cred că va deveni exprimare în sine. Pocirea adevărată mi se pare calchierea inflaţionistă de tipul „face sens”, „nu vrei să ştii”, „sunt fericit cu această soluţie”, „nu e ca şi cum” (în loc de „nu că”) şi atâtea altele. E firesc ca limba să facă loc multor neologisme, ba chiar şi barbarismelor. Calchierile, în schimb, mă îngrijorează, fiindcă aici riscul e să ţi se umble la felul în care gândeşti şi legi ideile.
Zece. Pe repede înainte
- Locul în care preferați să scrieți – Biroul meu, nimic altceva.
- Ce vă stimulează creativitatea – Orice: un tablou, o strofă de cântec, o replică.
- Care este marea dvs slăbiciune – Dulciurile.
- Oaza de liniște în care vă încărcați bateriile – Nu am aşa ceva. Plec uneori în vacanţă, dar nu caut neapărat liniştea.
- Melodia (interpretul) care vă relaxează – Mark Knofler, David Gilmour şi tot ce cântă ei, inclusiv ce nu mă relaxează.
- Când nu scrieți (munciți la modul general), vă place să … Citesc, mă plimb, mă uit la meciuri, citesc (am mai spus?) şi citesc.
- Cartea de suflet ( a dvs sau a altui autor) – Am o mulţime de cărţi la care ţin enorm, dar carte de suflet nu am.
- Persoana (mentor) care v-a influențat cu adevărat viața profesională – Francisc Zanvetor, profesor de zoologie. Mi-a vorbit în multe feluri.
- Persoana care v-a influențat covârșitor viața – Tatăl meu.
- Prima poziție din lista cu ”de făcut” în această viață… De prins ziua următoare sănătos şi lucid.
Citeste și: Matei Vișniec – Omul de zăpadă care s-a întâlnit cu Soarele
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 276
Pentru abonare, click aici
