Daniel David: Românii trebuie să facă saltul de la valorile de supraviețuire la valorile de emancipare

Profesorul Daniel David este unul dintre cei mai cunoscuți psihologi din spațiul public și profesional românesc. De asemenea, este cel mai citat psiholog din România în literatura științifică de specialitate, fiind o autoritate în materie de analiză a mentalităților poporului român.

Din 2007 este şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca. În ianuarie 2013, a fost numit director responsabil cu cercetarea la Institutul american „Albert Ellis“ din New York.

Daniel David este şi prorectorul pentru cercetare, excelenţă şi competitivitate al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este autorul cărţii „Profilul psihologic al poporului român“. Are contribuții inova­toare în domeniul utilizării realității virtuale și a roboților pentru tratamentul sau prevenirea tulburărilor mentale, fiind unul dintre pionierii în domeniu la nivel național și internațional.

Pe dv., personal, ce vă motivează cel mai mult să faceți ceea ce faceți?

Valorile pe care le am: tradiție (prin bun-simț), excelență (prin raționalitate) și onoare (prin curaj). Dacă valorile sunt exprimate constant în viața pe care o ai, atunci inclusiv munca va fi percepută la fel ca timpul personal/liber. Confucius a spus că dacă îți place munca ta, nu vei munci niciodată în viață! Dacă ai valori clare și le lași să-ți coloreze viața în mod constant, atunci viața va fi o continuă aventură, vei fi într-un „flow“ care îți va face plăcere (pleasant life) și mulțumire (good life), dar la care te poți raporta reflexiv, având ast­fel și sens/semnificație în viață (meaningful life). Așadar, să ne ale­gem 2-3 valori pro-sociale și să le lăsăm să ne coloreze viața. Această rețetă psihoculturală este gratis, nu costă nimic!

Cât de mult a amprentat comunismul atitudinea față de muncă a românilor?

Foarte mult! Nu avem aici spațiu pentru a discuta acest lucru, detaliat. Dar voi da câteva exemple. În comunism, în același arti­col de lege, munca era și un drept și o obligație (chiar „îndatorire de onoare“). Într-un ton mai ironic, aș spune că, fiind dialectici, comuniștii nu aveau o problemă cu principiul non-contradicției! Dar când ceva devine obligație, trezește în ființa umană reactanța psihologică, prin care omul încearcă să se elibereze de constrân­gere în diverse forme. Iar românii au devenit, în anumite con­texte, extrem de creativi în a se elibera de muncă…

Apoi, în anu­mite componente psihoculturale, se simte încă efectul „acordului global“ și al „retribuirii colective“, în variantele lor comuniste. În logica acestui stil de muncă, nu este încurajată diferențierea, recompensele vin pe grup, nu pe individ, iar individul mai perfor­mant din colectiv poate beneficia mai mult de recompensele pe care le-a atras, doar cu acordul celorlalți (inclusiv al celor neperformanți). Într-o astfel de logică se dezvoltă o cultură organizațională în care oamenii învață că pot avea acces la resurse dacă se înțeleg bine cu șefii (sunt mai submisivi) și nu-i lasă pe cei buni să se evidențieze, pentru a nu avea apoi pretenții greu de controlat; în final, o astfel de cultură organizațională duce la subperformanță și resurse puține, frustrând astfel, într-o logică a valorilor de supraviețuire, pe toată lumea.

Această cultură vine în opoziție cu una mai modernă, în care oamenii învață că pot accesa resursele doar prin faptul că sunt buni și/sau îi susțin pe cei mai buni din grup: o astfel de cultură duce la performanță, resursele ajungând mulțumitor atât la cei care le-au generat direct, cât și la cei care i-au susținut.

Criza de talente din România s-a transformat într-o hemoragie masivă. Cum ne afectează direct pe noi, cei rămași în România?

Cred că și pozitiv, și negativ. Pozitiv, deoarece suntem mai atractivi, ca forță de muncă, pentru companiile din țară. Negativ, fiindcă de regulă au plecat cei mai performanți dintre noi și/sau cei mai dispuși să evolueze/să se emancipeze, astfel că este uneori greu să găsești în țară forță de muncă bine pregătită și/sau serioasă și deschisă pentru a fi bine pregătită.

De cele mai multe ori, românii care lucrează în străinătate se înregimentează mai ușor la norme și reguli, în timp ce în țară există tendința de „a se strecura“. De ce această duplicitate?

Românii au un potențial de inteligență/creativitate similar cu cel al popoarelor vestice. Din păcate, noi nu avem instituțiile sociale puternice, capabile să transforme acest potențial în realitate. Nu avem instituții puternice fiindcă nu avem o încredere interpersonală adecvată, ceea ce ne afectează cooperarea și soli­daritatea necesare pentru a construi instituții moderne.

Aceste instituții moderne, prin reglementările simple, clare și trans­parente, bazate pe încredere, cooperare și solidaritate, există în spațiul vestic. Apoi, munca este pentru români un mecanism de emancipare. Dacă munca le permite să câștige astfel încât să se emancipeze, românii sunt exemple de urmat în muncă. Dacă câștigul îi ajută doar să supraviețuiască, atunci românii se comportă ca în condiții de supraviețuire, după mentalități de genul „las’ că merge și așa“!

Acceptăm multe abuzuri sociale, economice, politice. Care sunt cauzele acestei lipse de implicare civică?

Resemnarea vine din faptul că țara este încă în faza valorilor de supraviețuire. Ne mișcăm înspre faza valorilor de emanci­pare, dar încă nu suntem acolo! Oamenii dintr-o țară aflată în faza valorilor de supraviețuire, neîncurajați și ajutați spre eman­cipare, se mulțumesc cu ceea ce primesc.

Din sondaje reiese că muncim mult, prost și suntem prost plătiți. Cum comentați?

Deși cei trei factori – „muncesc mult, prost și sunt prost plătiți“ – par să fie la același nivel cognitiv-comportamental, de fapt cauza principală este faptul că sunt prost plătiți. Plata nu îi ajută să se emancipeze și, astfel, muncesc mai mult (în speranța că puținul se va aduna), dar și prost, cu frustrarea dată de beneficiile mici și eforturile mari! Sigur, ulterior, cei trei factori interacționează și se potențează reciproc. La asta se adaugă, așa cum am explicat ante­rior, și instituțiile slabe pe care le avem.

Cum ne-am pervertit de la „Munca e brățară de aur“ la „Timpul trece, leafa merge“?

Simplu! Așa cum am spus anterior, plata pentru munca la nive­lul valorilor de supraviețuire, nu a celor de emancipare, generează această schimbare de mentalitate!

Vrem să lucrăm la distanță, dar știm, însă, să ne asumăm responsabilitatea unui astfel de tip de muncă?

Ne îndreptăm spre o flexibilizare și mai mare – dată chiar de schimbările adesea disruptive de pe piața muncii (ex. noi piețe/noi joburi etc.) – și de munca la distanță. Aici apare o selecție interesantă. Cei care se îndreaptă voluntar spre această opțiune o fac deoarece se simt capabili să o facă bine (și chiar pot să o facă bine). Adesea sunt cei mai tineri, din generațiile Y (Millennials) și Z. Dacă acest lucru s-ar impune oamenilor în regim „top-down“, de către conducerea instituției, cred că unii ar da greș.

55% dintre români spun că sunt dispuşi să accepte un loc de muncă mai prost plătit, dar care să le ofere mai mult timp liber. Motivația pentru muncă e departe de a fi una vocațională, cu sens. Cum se întâmplă lucrurile în jurul dv?

Ar fi interesant de văzut profilul psihologic al celor 55%. Probabil că unii sunt oameni deja emancipați, care câștigă /au câștigat bine, au resurse pentru o viață decentă, astfel încât prioritățile se schimbă în balanța muncă-viață personală, de la muncă la timp personal.

---

Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.