Sebastian Androne-Nakanishi: Nu vreau să fac umbră degeaba Pământului
Am pornit această serie de la ideea că vocea Generației Z trebuie făcută mai des auzită.
Dacă până mai ieri, ei erau doar cei pentru care se luau decizii, azi vocea lor începe să se audă tot mai des. Și ne surprinde claritatea cu care își susțin cauza. Cum ar trebui managerii, antreprenorii, decidenții să își orienteze atitudinea, discursul și business-ul astfel încât să ajungă și la ei, să îi cuprindă în planurile lor?
Pentru a-i înțelege mai bine, le dăm microfonul lor. Următorul invitat este Sebastian Androne-Nakanishi, cel mai premiat compozitor român contemporan de muzică clasică și coloane sonore de film și teatru, fost bursier al programului Tinere Talente.
***
Încă de pe la 6-7 ani îmi înnebuneam mama începând să mă joc dis-de-dimineață la orga electronică pe care mi-o cumpărase tatăl meu, iar prin clasele primare, eram fascinat de ideea de a crea ghicitori și poezii simple. Dar nu mi-ar fi trecut prin cap atunci că mi-aș dori
vreodată să devin compozitor. Ulterior, la 11 ani, când am început studiul formal al muzicii, la Brașov, aș fi putut intui că nu e întâmplător că petreceam mai mult timp holbându-mă la portretele compozitorilor decât colegii mei, și că acest lucru poate reflecta o posibilă chemare către această profesie.
Poate că m-a pus puțin pe gânduri felul în care îmi rezolvam exercițiile de notație muzicală din clasa a V-a, prezentând profesorului de teorie muzicală mini-compoziții, în loc de înșiruiri aleatorii de note. Tot în acea perioadă, printr-o inițiativă excelentă, liceul de muzică din Brașov punea la dispoziția elevilor de clasa V-a o oră pe săptămână în care învățau să scrie în programul de notație muzicală Finale. La vremea aceea, pentru mine, un copil de 11 ani, să afli că orice ai fi notat în acel program putea fi și auzit era ceva incredibil! Ora aceea mi se părea extraordinar de distractivă, mai ales pentru că eu nu aveam să dețin un calculator decât de la vârsta de 16 ani.
De fapt, de-asta mi l-am și dorit, pentru a continua joaca aceea în programul Finale. Și atunci când în cele din urmă au reușit ai mei să îmi cumpere un calculator, am început să petrec ore în șir scriind în acel program, uitând de instrumentul pe care îl studiam (clarinetul), de odihnă, de sănătate… de tot. Astfel că în timpul liceului am scris, printre altele, o simfonie în trei părți de 45 de minute, un poem simfonic și o uvertură simfonică. Dorind să devin mai bun în a mă exprima muzical, ceream mereu feedback profesorilor din liceu, aceștia sugerând în cele din urmă ideea de a merge mai departe cu compoziția muzicală, în ciuda multiplelor premii obținute la concursuri și olimpiade de interpretare, în calitate de clarinetist. Astfel că, la inițiativa profesoarei de teorie și forme muzicale, Petruța Coroiu, la sfârșitul liceului am fost prezentat regretatului maestru Aurel Stroe, unul dintre cei mai importanți compozitori români, și viitorului meu mentor, Dan Dediu.
Amândoi au confirmat intuiția doamnei profesoare Coroiu și anume că trebuie să studiez compoziția muzicală. Astfel că în vara dinaintea admiterii la Conservator am mai terminat un balet pentru orchestră mare, bazat pe libretul pictorului Mircea Ciobanu, lucrare pentru care am fost admis cu notă maximă. Am aflat ulterior că acest lucru (obținerea calificativului maxim) se întâmplă destul de rar, iar cu o astfel de lucrare (sau cu operă) se încheie studiile de Master. Când eram foarte mic îmi mai auzeam unul dintre unchii mei preferați folosind expresia a face umbră degeaba Pământului. Mi-am dat seama că era ceva ce trebuia evitat cu orice preț!
Totodată eram dureros de conștient de sacrificiile pe care le făcea mama mea pentru mine, pentru educația mea… Și atunci cum aș fi putut să o răsplătesc la rândul meu altfel decât învățând și studiind cât pot eu de mult? Pentru fiecare notă de 10 făceam ca eforturile mamei și ale bunicilor mei să merite! Am fost vânător de nota 10 până când mi-am dat seama că nu despre asta e vorba. Începusem să studiez muzica din dorința tatălui meu de ai călca pe urme. Luam note mari pentru ai bucura și răsplăti peai mei. Studiam la clarinet și câștigam premii pentru a nu face umbră degeaba Pământului. Nimeni nu s-ar fi gândit că de la interpretare muzicală (studiul clarinetului) voi migra către compoziția muzicală.
Unii profesori chiar m-au avertizat cu faptul că noua profesie către care tindeam m-ar putea conduce la penurie… Am riscat, totuși, simțind o certitudine imuabilă că asta e ceea ce trebuie să fac. Sunt foarte mulți oameni cărora le sunt recunoscător pentru sprijinul și încrederea lor. Bineînțeles că familiei mele îi sunt recunoscător, care, în ciuda unei situații financiare precare, m-a înconjurat cu dragoste și prețuire!
Am crescut într-un mic apartament din Azuga, în care locuiau bunicii, mătușa cu unchiul e esențial să ai pedagogi care să îți dea curajul de a explora și de a fi tu însuți fără rezerve! Și eu cu mama mea! De la toți am avut ceva de învățat și le sunt recunoscător pentru o copilărie minunată! Sunt îndatorat mai întâi profesorilor mei și nu neapărat sistemului de învățământ. Profesorilor mei din liceu și de la Conservator le datorez calea pe care am luat-o; de la ei am învățat nu doar cum să fiu un bun muzician, ci și cum să fiu un om bun; m-au făcut să cresc exponențial din punct de vedere componistic și mi-au furnizat modele umane și profesionale în viață. Voi încerca mereu să-i răsplătesc prin a scrie cea mai bună muzică de care sunt eu în stare! Măcar atât lucru pot face.
E esențial să ai pedagogi care să îți dea curajul de a explora și de a fi tu însuți fără rezerve! În toată această perioadă de creștere, cel mai greu lucru a fost lupta cu sine. Uneori trebuia să lupt cu o neîncredere totală în forțele proprii și o dizolvare a stimei de sine, alteori cu o supraîncredere în propriile abilități și o inflamare nocivă a stimei de sine. Alteori trebuia să înving procrastinarea, alteori workaholism-ul. Excesul vătămător pare să mă caracterizeze… dar și dorința de al stăpâni. Am fost unul dintre cei mai timizi, introvertiți și antisociabili elevi… Acest lucru s-a schimbat treptat și firesc, fără să îmi propun acest lucru, prin simpla maturizare dobândită prin diferite experiențe, lecturi, echilibrare de sine.
Am încercat la un moment dat să forțez lucrurile și să fiu sociabil atunci când în sinea mea voiam de fapt să fug, însă rezultatul a fost un eșec răsunător. Cred că dobândirea acestor soft skill-uri e doar homeopată, e diferită pentru fiecare și apare sub forma unui produs secundar survenit în urma maturizării în plan uman și profesional a muzicianului (proces care nu cred că se încheie vreodată).
De unde îmi vin ideile? Din orice formă de experiență am. Însă nimic nu se poate compara cu lectura. Dacă o lucrare muzicală este o consecință a unui act creativ care necesită un output, cu siguranță necesită și un input. Oricâte experiențe personale ai avea, ele nu se pot compara, cantitativ, cu cele descoperite prin lectură, deci printr-un fel de extrospecție. Însă sursa de inspirație poate fi orice. Tot ce contează e starea de permeabilitate ideatică a creatorului. Sensul vieții mele? Îmi vine în minte expresia fă rai din ce ai. Pare simplu, dar pentru mine nu e. Îmi construiesc pas cu pas o carieră componistică internațională, atât în domeniul muzicii de concert, cât și în cel al muzicii de film.
Articol preluat din Revista CARIERE, nr 258 – iunie 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!