Să schimbăm poveștile care frâng aripi
Avantajul competitiv este rezultatul unei strategii care este excelent aleasă, implementată și executată de către un lider competent. Liderul poate fi competent doar dacă este un om bun. Printre multe alte calități, un om bun este cel care are curajul să-și elibereze mintea de prejudecățile și pretextele ce îmbracă forma unor povești greșit interpretate. Povești care pot deconecta oameni, consumă energia, opresc creativitatea și blochează dezvoltarea. Povești ce pot frânge aripi și pot face viața amară fără rost, pentru că orice poveste, are de fapt, mai multe perspective.
Se vorbește mult despre schimbări în organizații și prea puțin despre transformările necesare ale oamenilor aflați la conducerea lor. Poate oare un conducător, mai ales atunci când are o imagine de succes, să se schimbe de la sine și să devină mai bun? Alocă el timp suficient, astfel încât să-și dea seama ce alte lucruri ar trebui să facă și ce alte comportamente ar trebui să aibă pentru a reuși mai bine? Și poate el să devină suficient de obiectiv pentru a-și recunoaște greșeli și limite, în timp ce se află încă în glorie? Uneori, da! Alteori, însă, transformările se petrec doar la apariția unei crize. Și nici măcar atunci transformarea nu se petrece întotdeauna pentru că, în loc să-și recunoască propriile greșeli și să caute soluții, omul respectiv devine defensiv – mintea îi este invadată de povești despre cum alții sunt vinovați, despre cum situațiile sunt potrivnice etc., etc. Toate aceste povești nu sunt decât prejudecăți și pretexte ce canalizează energia în direcții greșite, fără nici un rezultat. Schimbarea și dezvoltarea pornesc de la recunoașterea și înțelegerea poveștilor, care trebuie schimbate dacă e nevoie.
I-am tratat bine pe cei din jur? I-am ascultat cu atenție sau doar i-am auzit și le-am dat instrucțiuni? Care sunt limitele mele și cum mă pot dezvolta? Am cerut cuiva ajutorul, sfatul, am pus întrebări cuiva, pentru a deveni mai bun? Nu cumva îmi e teamă să-mi recunosc vulnerabilitatea? Dacă îmi e teamă să mă arăt vulnerabil, de ce se întâmplă asta?
Am scris mai de mult un studiu de caz despre un consultant de succes care ajunsese de ceva vreme la conducerea companiei în care lucra de mulți ani. Era o filială a unei firme globale, cu realizări remarcabile. Și pentru că trebuia să poarte un nume, i-am spus Dan Grigoriu. Dan Grigoriu era căutat și respectat de clienți, de la care primea comandă după comandă și aducea companiei sale sume de bani substanțiale, ceea ce-l ținea extrem de ocupat. Un scurt răgaz de reflecție, apărut ca o minune, i-a permis să scoată la iveală și să recunoască lucruri pe care le ascunsese bine în subconștient. Avea probleme mocnite cu colegii, care deveniseră distanți și apatici. La fel și cu familia – discuțiile cu soția se rezumau la chestiuni logistice, legate de casă și de copiii cu care nici măcar nu interacționa cu adevărat. Nu avea o strategie pentru companie, iar vitalitatea lui scădea. Observase suprasolicitarea colegilor și ceruse ajutor la sediul central, dar fusese sfătuit sa nu-și cocoloșească subalternii.
Așa cum reiese din caz, Grigoriu era o persoană foarte ambițioasă. Exemplele din corporație îi arătaseră că doar rezultatele palpabile erau importante pentru succesul companiei și al brandului lui propriu. Văzuse că este periculos să manifești semne de slăbiciune, căci așa era privită înțelegerea față de colegi. De aceea nu se concentrase niciodată asupra oamenilor din companie și nu înțelegea de ce nu sunt la fel de plini de tenacitate ca el. Și de ce nu erau conștienți de faptul că, fără eforturile lui neprecupețite, în companie nu ar fi intrat atâția bani. În mintea lui se cuibărise povestea că oboseala și lipsa de timp îl scuzau pentru felul cum se comporta cu cei din jur și că toți ceilalți erau nedrepți să nu-și dea seama de asta.
Cazul prezintă o situație gravă și are la bază mai multe circumstanțe și persoane pe care le-am întâlnit. El pune în fața participanților la dezbateri o oglindă imaginară, în care unii văd anumite asemănări cu personajul. Situația dificilă are însă șanse de redresare, pentru că Dan a început să-și dea seama că ceva nu era în ordine (ceea ce, să recunoaștem, se întâmplă rar). Se pune deci întrebarea: ce avea el de făcut? Asta nu mai scrie în poveste… reiese în timpul dezbaterilor. Mă voi referi aici doar la câteva întrebări cu care începe procesul de transformare personală, ajutând la reconectarea cu sinele și cu cei din jur, la recunoașterea poveștii greșite și la schimbarea ei. Ar fi bine să ne gândim, mai întâi: Am fost cu adevărat performant și am lucrat la întreaga mea capacitate în ultimul timp? Dacă nu, din cauza cui? A altora, a mea, sau și a altora și a mea? Am făcut tot ce puteam ca să-mi placă ceea ce fac?
Aici pot ieși la iveală acele povești despre vina celorlalți și despre situațiile nefericite, pe care le-am menționat mai înainte. Povești care atunci când ne apar în minte ne trezesc emoții negative (tristețe, mânie, teamă, invidie) și, de aceea, tindem să le ocolim. În loc să ne ferim de ele, mai bine le scoatem la suprafață, ne gândim la ele și le privim dintr-o altă perspectivă. Nu cumva am fost subiectivi atunci când am construit acele povești? Și nu cumva avem ceva de schimbat mai întâi la noi, pentru a ni-i apropia pe oameni sau a deveni productivi? Recunoașterea emoțiilor negative nu trebuie nici amânată nici ocolită. Emoțiile negative, spune Mark Manson, sunt chemări la acțiune, reprezentând combustibilul acțiunilor noastre, în timp ce rațiunea le dă direcție. Deci emoțiile negative nu trebuie ocolite, ci gestionate. O primă metodă ar fi aceea de a privi poveștile pe care le-am fabricat în mintea noastră din perspectiva celorlalți, încercând să ne schimbăm noi, pentru a deveni mai simpatizați, mai ajutați de ceilalți, deci mai productivi.
În acest proces de schimbare, pot fi utile și alte întrebări: I-am tratat bine pe cei din jur? I-am ascultat cu atenție sau doar i-am auzit și le-am dat instrucțiuni? Care sunt limitele mele și cum mă pot dezvolta? Am cerut cuiva ajutorul, sfatul, am pus întrebări cuiva, pentru a deveni mai bun? Nu cumva îmi e teamă să-mi recunosc vulnerabilitatea? Dacă îmi e teamă să mă arăt vulnerabil, de ce se întâmplă asta? Este important ca, în procesul de transformare, să ne recunoaștem greșelile și vulnerabilitățile trecute în fața celorlalți, să le mulțumim celor care ne-au ajutat, apoi să trecem peste ceea ce s-a întâmplat și să mergem mai departe, cu o agendă de acțiuni hotărâte. Concluzia mea ar fi că, dacă dorim să devenim oameni buni, este necesar să fim atenți la poveștile pe care tindem să le fabricăm ca să ne scuzăm față de noi înșine pentru neîmpliniri, să vorbim deschis, cu cineva de încredere, despre ele și despre emoțiile negative pe care ni le trezesc. Dacă vom ști să alungăm din mintea noastră poveștile care frâng aripi atunci când ele vor tinde să apară și le vom schimba cu altele obiective, vom fi liberi, productivi și împliniți.
Articol preluat din numărul 260 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
