Părinți care lucrează. Dana Lupșa: Senzația că o mamă nu poate funcționa la capacitate maximă e doar în mintea noastră (IX)
E un subiect pe cât de delicat, pe atât de dezbătut, dar, de regulă, discuțiile sunt informale și sub forma unor nemulțumiri de o parte și de alta a „baricadei“ angajat-angajator.
Nu sunt puține cazurile de marginalizare profesională a mamelor care se întorc din concediul de creștere a copilului sau chiar abuzuri, exercitate sub forma constrângerii de a înceta contractual de muncă sau întreținerea unui climat intimidant la serviciu care să le facă să renunțe la job. Tații care își iau concediu paternal sunt încă foarte puțini în România, așadar, pentru multe femei, reîntoarcerea la serviciu după concediul de maternitate este o imensă provocare, un punct de cotitură chiar. La fel și pentru angajatori, care văd în concediile maternale o perturbare majoră a fluxului e producție și care necesită nenumărate acrobații de HR.
În contextul crizei majore de talente, astfel de concedii, care în România durează doi ani, creează dezechilibre majore pentru angajatori. Deși concediul de creștere a copilului poate fi acordat acum atât mamei cât și tatălui, sunt puțini bărbații care depășesc bariera mentalităților tradiționale care alocă exclusiv mamei creșterea și îngrijirea bebelușilor. O reconsiderare a acestor roluri ar putea reechilibra balanța de nevoi pe care le au atât angajatorii, cât și angajații implicați.
De aceea, am invitat specialiști din ambele tabere, dar și din domenii conexe, pentru a aduce mai multă înțelegere și lumină în abordarea acestui fenomen social cu implicații majore pe piața muncii, dar și în politica demografică. Următorul invitat din seria ”Părinți care lucrează” este Dana Lupșa, Asociația Happy Moms.
Din punct de vedere emoţional a fost o perioadă deopotrivă frumoasă, dar şi provocatoare, referindu-mă la ambele experienţe în rolul de mamă. Din punct de vedere tehnic, am petrecut alături de copiii mei mai bine de patru ani constând în concediu de creştere şi îngrijire a copilului.
Copiii au venit în viaţa mea după șapte ani în care mi-am construit drumul către cariera de profesor universitar, unde mă aflu în postura de lector. Ca angajat am bifat, cred, toată gama de emoţii, de la cine mă va înlocui din moment ce eu ştiu atât de bine ce am de predat până la ce vor face studenţii fără mine.
Abia după momentul concret în care am devenit mamă, am decis că voi rămâne acasă pe întreaga perioadă a concediului, aceasta fiind, din perspectiva mea, o perioadă pe cât de fascinantă pe atât de ireversibilă. În relația cu angajatorul, lucrurile au funcționat firesc și lin. Soţul meu s-a implicat cu maximum de emoţii, dar şi pragmatism, în tot ceea ce înseamnă creşterea şi educarea copiilor, încă din prima zi de viaţă a fiecăruia dintre ei, aşa încât a fost firesc să rămână acasă cu al doilea copil în ultima luna de CIC.
La primul născut nu a existat această opţiune. Revenirea la catedră a fost extrem de naturală, fiind foarte bine primită de toţi colegii şi toate colegele mele. Trebuie să spun însă că am rămas conectată prin intermediul prietenei şi colegei mele la noutăţile din mediul academic.
Din fericire, caracterul însuşi al muncii noastre de cadre didactice presupune un program flexibil, aşadar este mult mai simplu să fii mămică profesor în comparaţie cu a fi angajat al altor organizaţii. Dacă în mediul academic situaţia mamelor este una privilegiată, din nefericire constat cu indignare faptul că mame din preajma mea sunt discriminate, inclusiv la interviurile la care participă după ce revin din CIC. Ce se întâmplă, însă, și mai des este situaţia în care reintegrarea mamei la locul de muncă se face prin atribuirea mai multor responsabilităţi faţă de perioada de dinaintea concediului maternal, în scopul intimidării.
E nevoie de un plan concret de modificare a percepţiei imaginii bărbaţilor care ar alege să intre în CIC. De asemenea, e nevoie de un set clar de condiţii pe care mama să le îndeplinească astfel încât tatăl să rămână acasă, pentru a nu încuraja sindromul femeii de carieră workoholică şi a periclita dezvoltarea copilului – cunoaştem cu toții efectele laptelui matern asupra dezvoltării și sănătății bebelușului, dar şi efectele benefice ale legăturii fizice şi emoționale cu mama.
Aș gândi de asemenea o perioadă obligatorie minimă – stabilită în urma consultării unor echipe pluridisciplinare – pe care mama să o petreacă acasă, cu bebeluşul. Este foarte probabil ca în condiţiile în care nu se vor adopta măsuri supliementare de comunicare şi repoziţionare a rolului taţilor, să asistăm la o polarizare inversă a efectelor negative în plan profesional resimţite în prezent de mame. Aş aduce în discuţie rolul rolul bunicilor ca principali actori secundari în actul creşterii şi educaţiei copiilor mici, propunând un set de măsuri de susţinere, inclusiv financiară, a acestora.
Citește și:
Părinți care lucrează. O provocare pentru mamele și tații implicați, dar și pentru organizații (I)
Părinți care lucrează. Dana Stanciu: Întoarcerea la muncă a fost fix ca perioada de integrare într-o nouă companie (II)
Părinți care lucrează. Yugo Neumorni: Am încurajat și alți colegi sau prieteni să-și ia concediu de paternitate (III)
Părinți care lucrează. Atena Boca: Copiii sunt o piedică în profesie? (VI)
Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 255/martie 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!