Munca, banii, puterea și faima
Munca se află pe ultimul loc în ierarhia valorilor majorității angajaților români, în timp ce valori precum banii, puterea, recunoașterea, faima se află pe primele poziții. Drept urmare, putem spune că în modelul cultural dezirabil pentru cei mai mulți munca nu mai este importantă, prețuită ca o valoare esențială, iar atitudinile față de muncă devin, mai degrabă negative, decât favorabile. Potențialul de motivare a muncii scade dramatic, iar atitudinile negative devin manifeste în comportamente care sabotează performanța de îndată ce rezultatele muncii nu contribuie suficient de mult în obținerea imediată a surplusului de bani, putere, recunoaștere etc.
Astăzi, munca, în mentalul celor mai mulți, nu mai reprezintă un ideal de autoîmplinire și, prin urmare, nu are nici forța, nici coerența de a direcționa sensul și scopul existenței umane. Redescoperim, în schimb, ceea ce munca a fost dintotdeauna: un simplu instrument care are ca scop exprimarea și realizarea de sine (dezvoltarea și valorificarea potențialului) și care, nu de puține ori, în realitatea organizațională contemporană nu reușește să creeze suficientă plusvaloare pentru sine, adică nu reușește să exprime sau să valorifice ceea ce suntem, ceea ce ne dorim să fim. Cu alte cuvinte, realitatea organizațională a schimbat și continuă să transforme în mod continuu setul de convingeri cu privire la muncă. Drept urmare, munca mai are valoare doar în măsura în care devine un instrument care ne reprezintă sinele, identitatea, autonomia, diversitatea, formele particulare, subiective de exprimare și trăire de sine.
Pierderea implicării și a loialității angajaților ne arată că multe dintre modelele organizaționale și practicile managementului nu reușesc adesea să recalibreze instrumentele muncii pentru a exprima valorile împărtășite de majoritatea angajaților lor.
Mai mult decât atât, dacă înainte de anii 80-90 majoritatea oamenilor accesau prin intermediul muncii diverse scopuri materiale (casă, mașină, un stil de viață confortabil etc.), în ultimele două decenii scopurile au devenit din ce în ce mai puțin materiale (de exprimare a identității, autonomie, consum de experiențe diverse etc.). Banii, puterea, faima etc. au fost și în trecut principalele instrumente de realizarea a celor mai multor scopuri, dar schimbarea scopurilor materiale cu altele imateriale a transformat adesea radical modelul cultural al muncii, modul de raportare a omului la munca sa. Prin urmare, munca își pierde sensul și semnificația dacă nu mă reprezintă ca individ, iar efortul, implicarea, direcția mea nu se mai ridică la nivelul necesar pentru a fi la un nivel înalt de performanță sau pentru a excela într-un anumit domeniu de activitate.
Trecerea de la centrarea pe „ce facem” la „cine suntem” a schimbat realitatea organizațional-managerială de astăzi, iar organizațiile viitorului trebuie să găsească soluții pentru creșterea importanței și a semnificației muncii pentru viitorii lor colaboratori.
Un exercițiu onest de introspecție ne-ar putea ajuta în ceea ce putem face. Iar pentru asta, vă invit să reflectăm puțin la un scurt istoric al muncii, la promisiunile acesteia și, nu în ultimul rând, la cum se conturează viitorul muncii în contextul schimbării valorilor.
Scurt istoric al muncii
Munca joacă în rol central în viața de astăzi, dar nu a fost întotdeauna privită cu ochi buni. Astfel, în Antichitatea clasică, munca avea o conotație negativă. De pildă, în tradiția greco-romană munca era privită ca pierdere de vreme, fiind atribuită sclavilor. Apoi, treptat, treptat, munca a evoluat în sistemul de valori, ajungând să fie considerată, în modernitate, la apogeul ei, ca o valoare în sine, ca un fundament de valoare care-l poate face pe om să se autoîmplinească. De aici și formula „etica muncii”. În același timp, munca ne-a arătat și multe alte înfățișări, iar critica marxistă a muncii are rolul de a indica potențialul alienator al muncii în sistemul capitalist: angajatul este „alienat economic” deoarece trebuie să se vândă pentru a supraviețui (valoarea lui de schimb fiind forța sa de muncă). Diviziunea muncii și progresul tehnologiilor ne-a arătat, destul de limpede, din perspectiva angajatorilor, potențialul de creștere a productivității, dar cu o puternică influență asupra a ceea ce am putea numi „pierderea libertății” și „transformarea omului în mașină” – alienarea tehnologică a omului. Este ceea ce denunță Charlie Chaplin în filmul „Modern Times” (Timpurile Moderne) în celebra scenă de prindere a șuruburilor: Charlot nu este decât o mașină! Munca devine astfel dezumanizantă. Nu în ultimul rând, munca poate fi văzută ca o alienare și din punct de vedere moral, în măsura în care devine epuizantă pentru om și îl împiedică să se bucure de o viață liberă si fericită. În acest sens, Nietzsche critica munca modernă, caracterizând-o ca fiind fără sens, ca o pierdere a libertății umane.
Firește că toate aceste perspective au avut influențe în dezvoltarea modelului cultural actual al muncii și al atitudinilor față de muncă.
Promisiunile muncii
În fizică, munca este privită drept cantitatea de efort pentru realizarea unei activități (adică, forța depusă pe o anumită distanță). În psihologie, munca presupune depunerea unui efort, dar nesusținută de o recompensă imediată (plăcerea fizică), ci „mai degrabă de o disciplină interioară și, nu rareori, de o motivație extrinsecă” (Roy Baumeister, Sensuri ale vieții, Editura ASRC, Cluj-Napoca, 2011, p. 157). Astfel, munca presupune realizarea unui efort pe care organismul (mintea) nu-l face în mod natural, firesc, ci din necesitate. Dar cu toate acestea, noi, oamenii, acceptăm și interiorizăm nevoia de a munci. Din toate aceste motive, o muncă bine făcută este efectuată prin acordul sinelui nostru de a o presta (de a respecta un program de lucru, de a te implica etc.). Drept urmare, munca înseamnă punerea voinței și a inițiativei noastre în vederea obținerii unor motivații extrinseci, recompense exterioare. Muncim pentru aceste recompense, dar asta nu înseamnă că nu ne iubim munca sau că nu avem și alte nenumărate satisfacții în urma ei. Dar să nu uităm că munca a fost inventată nu pentru a obține aceste satisfacții personale, intime, ci cu un alt scop, iar toate aceste emoții au apărut mult mai târziu.
Etica muncii, care a marcat începutul modernității cu promisiunile ei legate de împlinirea personală a dat greș în cele din urmă, așa cum ne arată Roy Baumeister, pentru că a intrat în contradicție cu experiența umană actuală ce ar putea fi exemplificată print sintagma „trăiește și consumă”. Etica muncii era prezentată adesea prin faptul că omul implicat în realizarea ei va avea parte de un progres semnificativ. În realitate însă, de cele mai multe ori, acest progres este limitat sau chiar foarte limitat, iar nenumărate forme de muncă sunt extrem de rutiniere și plictisitoare. Vreme de foarte mulți ani, etica muncii promovată de nenumărate organizații viza mai degrabă negarea sinelui, în timp ce transformările valorilor și modelele culturale promovau autoexprimarea și autoîmplinirea. Iar când economia a schimbat caracteristicile consumului și ale reclamei, mai ales spre sfârșitul secolului al XX-lea, negarea de sine nu și-a mai găsit prea mulți adepți.
Într-o bună măsură, carierismul ar putea fi considerat ca fiind o fațetă actuală, revizuită a „eticii muncii”. Munca privită prin prisma carierei susține atât o motivația intrinsecă (recompensele orientate către sine), cât și, evident, motivația extrinsecă.
Viitorul muncii?
Munca face parte din viața noastră, munca este viață. Iar dacă munca este viață, întrebarea firească este dacă și în ce măsură poate să ne facă mai fericiți. În sens pragmatic, nu întrezărim decât un răspuns evaziv. În schimb, putem încerca să dăm muncii mai mult sens sau cel puțin să-i atribuim un scop mai înalt), să o transformăm, măcar în parte, în joc (ceea ce înseamnă, în primul rând, să nu ne luăm foarte tare în serios pe noi înșine, ca și cum ceea ce facem noi este o chestiune de viață și de moarte). Rolul activ al fiecăruia dintre noi este să transformăm munca noastră într-una care ne poate aduce și un dram de fericire. Iar asta înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, să ne cunoaștem mai bine, să ne întrebăm în mod continuu cine suntem și ceea ce vrem să fim, să ne descoperim valorile noastre cardinale și care ne este rostul.
În același timp, e important să precizăm aici că munca nu este un fundament de valoare (precum familia, tradițiile, religia etc.), ci o valoare instrumentală, adică, nici mai mult, nici mai puțin, un simplu instrument de exprimare și de realizare a sinelui. În contextul actual, sinele este noul fundament de valoare pentru marea majoritate a celor aflați în „câmpul muncii”. Iar acest aspect este exprimat cu mult curaj de marea majoritate a celor din generațiile tinere (generațiile y și z, numite popular și generațiile happy și fulg de nea sau super-happy), pentru care munca și-a pierdut din importanța sa în sistemul de valori, din sensul și semnificația pe care o avea pentru generațiile precedente, fiind mult mai înclinați spre trăirea de sine (și consumul de sine), testarea de noi și noi experiențe, accesarea unor modele proprii de fericire.
În viziunea viitorilor oameni ai organizațiilor, omul este (ceea ce a fost dintotdeauna) o valoare în sine și nu o resursă sau un stomac. Statutul de angajat (mai ales de angajat pe tot parcursul vieții) dispare și este înlocuit de un altul care să-i exprime, să răspundă valorilor lor: cel de colaborator, partener de business. Relația de subordonare nu-și mai regăsește locul în noua paradigmă a muncii. Etc. Etc. Și odată cu toate aceste transformări, managementul nu va mai avea prea multă relevanță dacă nu va deveni din ce în ce mai uman, mai individual, mai aproape de ceea ce i-ar putea face pe viitorii lor parteneri mai fericiți.
Articol preluat din numărul 265, martie 2020 – GRATUIT în ediție digitală – al Revistei CARIERE. Pentru alte detalii legate de abonare, click aici.
