Mariana Nicolae: „Există viață după pensionare!”
Pornind de la studii pe tema legăturii dintre vârsta de pensionare și speranța de viață, am inițiat un serial în care am invitat experți în resurse umane, leadership, comunicare, medicină, psihologie, sociologie care vor demonta sau confirma mituri legate de longevitate intelectuală și profesională, învățare continuă și felul în care facem față unei vârste înaintate în câmpul muncii. Intenția este cea de a dezbate din perspective diferite modul în care prelungirea vârstei de pensionare va afecta calitatea vieții celor vizați, care sunt efectele în plan fizic, emoțional, afectiv și cum ne poate ajuta medicina modernă.
Vom găsi împreună soluții pentru a preveni sau atenua temerile legate de faptul că nu vom mai putea munci până la vârsta pensionării, că nu vom mai fi utili pe piața muncii, că nu vom ține pasul cu tehnologia și cu un stil de viață dinamic. Toate în paradigma învățării continue care să ne mențină viabili în câmpul muncii, dar și în viață.
La acest link vei putea vedea și graficul descreșterii speranței de viață pe măsură ce crește vârsta de pensionare, așa cum a fost elaborat de dr. Ephrem Cheng.
Puteți consulta datele și puteți descărca un alt studiu pe această temă, efectuat în Olanda, AICI
Azi, vorbim pe această temă cu Mariana Nicolae, profesoară emerită, doctor în Educație și Economie, Fulbright Ambassador (2013-2018), membră INACO, Facultatea REI, ASE București
Există viață după pensionare! Pensia activă – cea mai bună perioadă din viața mea
Sunt pensionară din 2 octombrie 2017. S-a schimbat ceva în viața mea? Sigur, unele detalii – fac ceea ce vreau și-mi place (cu mici excepții am făcut asta cam toată viața – în anumite limite evident), am luxul incredibil de a-mi construi singură programul, am scăpat de birocrația tot mai excesivă din universitatea în care am lucrat peste un sfert de veac (dar la fel de excesivă în toate organizațiile similare românești și străine) și continui să merg la facultate și în prezent doar la cursuri și la conferințe – ca participant activ desigur. Sunt profesor emerit și, bineînțeles, recunoscătoare universității pentru aprecierea activității mele prin oferirea acestui titlu.
În plus, călătoresc enorm pe cont propriu sau invitată ca vorbitor la diverse evenimente în țară și, mai ales, în străinătate. Din Peru în China, Australia, India, nordul Africii și… toată România. Sunt membră / voluntară în diverse asociații, grupuri de reflecție și particip la proiecte diverse. Timpul nu-mi ajunge pentru câte solicitări am și pentru câte proiecte am eu însămi pentru viața care mi-a rămas! Lucrul cel mai dificil căruia trebuie să-i fac față este claritatea și semnificația opțiunilor pe care trebuie să le aleg.
Timpul pe care-l am la dispoziție este în mod realist din ce în ce mai scurt, dar sper în alte trei decenii de viață activă. Nu, nu este o formă de demență senilă! Există oameni perfect lucizi la 97 de ani și, chiar dacă stilul de viață se modifică o dată cu înaintarea în vârstă, firesc este nu să devenim depresivi și să renunțăm, ci să ne adaptăm!
Pensionarea este un concept cu precădere al epocii industriale. Nu spun o noutate, dar tindem să o credităm cu prea mult dramatism. Există viață și după pensionare, după cum există persoane care n-apucă pensia.
În principiu există două perspective importante asupra pensionarilor – în funcție de afluența societății în care trăiesc:
- una este cea a pensionarilor activi, care se bucură de viață sub toate formele pe care le au la îndemână
- a doua este cea a pensionarilor singuri, izolați, probabil cu o pensie mică, expuși la boli fizice și mentale. Există mult mai multe șanse pentru ca cei care și-au dedicat întreaga viață doar serviciului, fără să își facă timp pentru familie și prieteni, pentru menținerea unor relații sociale, să intre în cea de-a doua categorie.
La noi în țară situația este și mai polarizată, mai stereotipă. În general, lumea se uită la pensionari cu milă – „săraca ce-o să se facă, cum o să trăiască…” – sau cu înverșunare – „pensionarii ăștia! Nu mai au loc tinerii de ei, nu mai poți avea un serviciu decent, iar pensiile lor sunt cauza problemelor noastre economice!”.
În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanțate și, în cele din urmă, fiecare are pensia pentru care a cotizat, iar cei care au fost mai întreprinzători, mai norocoși, mai precauți, și-au planificat veniturile pentru anii de pensie, în ciuda unui mediu social foarte instabil.
Viața este ceea ce ni se-ntâmplă când facem planuri!
Fac parte din categoria celor care s-au pregătit din timp pentru diversele etape ale vieții și, în același timp, am și conștiința clară a faptului că viața este ceea ce ni se-ntâmplă când facem planuri! Cu alte cuvinte, îmi fac planuri, dar sunt pregătită și pentru neprevăzut. Și știu că singura certitudine în viață este finalul ei, în ciuda faptului că trăim într-o perioadă care refuză cu îndârjire posibilitatea îmbătrânirii și a morții. Personal îmi îmbrățișez vârsta și vreau să mă bucur de fiecare clipă pe care o am la dispoziție. N-am timp să mă plâng și să regret lucrurile pe care le-am făcut! Ce-i făcut nu se poate schimba! Nici nu vreau să regret ce nu am făcut – fie fac ceea ce mi-am dorit, fie nu mă mai gândesc la astfel de lucruri.
Viitorul este mai imprevizibil ca oricând
Studiul lui Ephrem Cheng este destul de controversat pentru că nu stabilește cauzalitatea dintre pensionarea târzie și speranța de viață, ci doar constată o corelație. Dar este interesant că datorită fenomenului masiv de îmbătrânire demografică, există un interes mare pentru această perioadă a vieții. Atât din partea cercetătorilor, cât și din cea a politicienilor. În plus, în lumea globalizată în care trăim împreună, fie că ne place sau nu, viitorul este mai imprevizibil ca oricând. Inteligența artificială reprezintă o necunoscută care poate transforma total munca și schimba categorii întregi de oameni, inclusivi tineri, în categorii fără valoare economică. O idee care ne dă frisoane! Yuval Noah Harari, analistul de mare succes al evoluției societății umane, ne spune că în viitor s-ar putea să nu mai avem slujbe și, în consecință, nici pensii. Cum vom putea face față la un astfel de scenariu – atât individual cât, mai ales, ca societate?
Sunt o optimistă incorigibilă și cred cu tărie în plăcerea de a fi activă. De aceea, vreau să închei cu un citat din Bertrand Russell care mi-a marcat viața de când l-am citit prima oară, la 20 de ani. Filosoful avea 81 de ani când a scris eseul „Cum să îmbătrânești”, din care face parte citatul, și a murit la 97 de ani. „O existență umană individuală ar trebui să fie ca un râu: mic la început, curgând bine prins în albia lui și trecând pasionat peste stânci și cascade. În mod gradat, râul se lărgește, malurile se retrag, apa curge mai lin și, la sfârșit, fără nici o întrerupere vizibilă, se pierde în mare și își pierde fără suferință individualitatea. Omul care la bătrânețe își poate vedea viața astfel nu va suferi de frica de moarte fiindcă lucrurile pe care le-a iubit vor continua. Și, pe măsură ce vitalitatea scade și oboseala crește, gândul odihnei devine apreciat. Aș vrea să mor în timp ce încă lucrez, știind că alții vor continua ceea ce eu nu mai pot face și mulțumit la gândul că am făcut tot ceea ce s-a putut face.”
Foto: Unsplash
Citește și articolele anterioare ale acestui serial: