Viața de artist simțită prin muzica pianului
Ce vrei sa devii? Doctor, polițist, balerină. Ea a ales să fie pianistă. La vârsta de 7 ani debuta pe scena Ateneului Român, la 11 ani debuta în America și la 14 ani pleca în primul ei turneu! În noiembrie 2016, a cântat prima oară într-una dintre cele mai prestigioase săli de concert din lume: Carnegie Hall – New York, un concert sold-out la finalul căruia a fost ovaționată de public. Au urmat alte evenimente prezentate pe mari scene, ca: Tokyo Metropolitan Theater (Japonia), St Martin-in-the-Fields (Londra), Sala Radio și Ateneul Român, Nanjing Cultural Arts Center și Harbin Concert Hall (China). În același an, același artist, a câștigat premiul Academiei Internaționale de Pian de la Miami și a lansat CD-ul de debut “Nihil Sine Deo” (Editura Casa Radio). Cel mai recent CD al său – „Fortuna” (Electrecord/2020) reprezintă primul CD lansat în ultimii 30 de ani de celebra casă de discuri cu un pianist în dubla ipostază – compozitor și interpret. Este vorba despre tânăra pianistă și compozitoare Sînziana Mircea, un fenomen al scenelor internaționale.
Am avut prilejul de a vorbi despre ce înseamnă viața de tânăr artist. Iată ce a răspuns într-un interviu acordat Revistei CARIERE, pentru secțiunea „Oameni care ne inspiră”:
Copiii fac multe trăznăi când sunt mici, însă tu ai ales să studiezi pianul. Cum a fost copilăria Sînzianei Mircea? De unde iubirea pentru pian?
A fost una foarte fericită, plină de trâznăi dealtfel. Bunica mea, cea care locuia cu noi era mereu „în priză”. Ziua era ca un meci de fotbal comentat în direct… cu vecinii… cu părinții… plină de suspans… Ceva de genul „minutul și scorul”, pentru că tot timpul „experimentam” ceva care punea toată lumea în panică, eu fiind foarte curioasă. Cum am descoperit pianul? Așa cum se întâmplă totul în viață: el m-a descoperit pe mine și am rămas împreună până astăzi. Pianul este cel mai complex gadget, pentru că stimulează tot cortexul și este necesară folosirea întregului corp, din cap până în picioare. Prin urmare, pentru un copil aflat la vârsta descoperirilor asta a fost foarte atractiv. Cu timpul am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă. Și astăzi fac în același fel. Îmi place să experimentez, să fac lucruri noi, să încerc drumuri noi.
La vârsta de 7 ani ai debutat pe scena Ateneului Român. Cum a fost acea experiență la o vârstă atât de fragedă?
În general, atunci când ești copil ai foarte mult curaj. Totul este firesc. Cumva chiar și excepționalul face parte din normalitate. Fusesem educată că fiecare avea un rol clar în cadrul micii noastre familii. Toată lumea muncea: părinții mergeau la serviciu ca să câștige banii pentru traiul zilnic, bunica mea, Ana, avea grijă de mine, așadar și eu trebuia să fac ceva: să studiez, să cânt bine și să hrănesc cățelul. Acesta era rolul meu, contribuția mea la economia gospodăriei. Sigur că orice reușită era însoțită de un premiu pe măsură J. Prin urmare, debutul la Ateneul Român în urma câștigării unui concurs a venit ca ceva firesc. Era 24 iunie 2000, una dintre cele mai frumoase zile de Sînziene din viața mea! Cu doi ani înainte primisem cadou de Sînziene primul meu pian! Am mers la concert însoțită de bunica mea și de doamna Elena Dumitrescu, prima mea profesoară de pian. Bunica mă îmbrăcase într-o superbă rochiță roz de dantelă, nouă-nouță. În cadrul somptuos al Ateneului Român mă simțeam printesă, așa cum se simt toate fetițele îmbrăcate frumos la 7 ani! Prin urmare, am cântat cu muuult entuziasm! Am cântat atunci în primul rând pentru ea, pentru bunica mea. Era modul meu de a îi mulțumi pentru că avea grijă de mine. Fericirea din ochii ei rămâne până astăzi una dintre cele mai prețioase amintiri. De aceea, până în ziua de azi fiecare concert pe scena Ateneului Român îmi readuce în suflet un pic din lumina acelei zile. Așa s-a întâmplat și în ultimele două ediții ale Festivalului „Vara Magică” din 2021 și 2022, când am avut ocazia să susțin două recitaluri cu propriile mele compoziții pe scena Ateneului, în fața unui public extraordinar.
Care a fost parcursul profesional de pianistă?
Cariera de muzician începe foarte devreme. În acest domeniu nu poți construi un parcurs profesional altfel. Orice copil care începe studiul unui instrument într-o școală de muzică trece în primul rând printr-un examen de admitere, urmat de susținerea unor examene semestriale, pe care trebuie să le treci sau ești trimis într-o școală gimnazială normală. Sigur, dacă ești performer atunci începi să participi și la competiții. Astfel, copiii – muzicieni învață de foarte devreme că studiul zilnic, deadline-urile și obiectivele obligatorii sunt parte din existența zilnică. Înțelegi repede că, indiferent de ce faci, ziua concertului sau a examenului rămâne aceeași. Nu se mută J. Cred însă că acest tip de educație este foarte benefic pentru formarea oricărui profesionist, indiferent de domeniu. Ca să răspund la întrebare, totul a început cu primele competiții și a continuat cu susținerea unor concerte pe scene importante precum Carnegie-Hall New York, Sala Radio sau Ateneul Român, urmate de lansarea celor trei CD-uri.
Care a fost cel mai intens moment trăit în carieră de până acum?
Cu siguranță concertul de la Tokyo Metropolitan Center din octombrie 2013. A fost o experiență care m-a marcat profund în multe feluri. Aveam 20 ani și cântam pentru prima dată pe o scenă de asemenea importanță unul dintre „hit-urile” muzicii clasice – Concertul nr. 5 „Imperialul” de L.v. Beethoven. Cu o noapte înainte mă „legănase duios” un cutremur de 6 gr pe scara Richter, cu epicentul la Fukushima, care pusese în alertă toată lumea, din cauza centralei nucleare deja avariate. Dirijorul îmi spusese deja încă de la repetiții ”Aici avem des cutremure. Dacă începe unul în timpul concertului, nu te oprești, mergi mai departe pentru că aici nu se întâmplă nimic, nu se dărâmă nimic”. Așadar, în seara următoare, în fața unei săli arhipline de 2000 de oameni, am așteptat un nou cutremur cântând Beethoven, precum legendarul soldat japonez. Tot acest cumul de emoții a transformat acea experiență în ceva transcedental. A trebuit cu adevărat să mă imersez mental total în muzică. Anul trecut, mi-am adus aminte de momentul Tokyo. În timpul unui concert transmis în direct la radio și televiziune a căzut total curentul. Preț de câteva secunde, în mijlocul unui pasaj de mare dificultate tehnică, a fost întuneric total. Am continuat să cânt. Nici nu am observat. Iar publicul a crezut că întunericul absolut face parte din spectacol și a rămas nemișcat, deși în sală se aflau mulți copii. J
Care a fost primul turneu și cum ai simțit experiența?
Primul turneu l-am susținut la 14 ani în SUA, în cinci orașe americane printre care Washington DC, New York și Chicago. Debutasem deja în SUA cu trei ani mai devreme, la 11 ani. Prin urmare, mă întâlnisem deja cu publicul american. Cultural, SUA este o țară care încurajează performanța la nivel de masă. Oamenii sunt extrem de entuziaști atunci când sunt copii-performeri. Vin în numar mare la concerte și sunt foarte „suportive”. Așadar, am cântat în fața unor săli pline, cu un public foarte cald. Însă cel mai dificil concert a fost de departe cel susținut la un liceu de muzică din New Haven, în fața elevilor și profesorilor liceului, care umpluseră aula liceului la refuz. A fost testul suprem, dat în fața unor adolescenți muzicieni care nu erau chiar puși pe făcut complimente. Am avut mari emoții, însă când la sfârșit m-am trezit într-o mare de fluierături și chiueli ca pe stadion am înțeles că trecusem testul cu bine. Așadar, la bis am dat „New York, New York”, cântând în gând „if you make it there/ you make it everywhere”. Puteam să plec acasă liniștită. J.
Ai vrut să dai mai departe din talentul tău și ai înființat Școala de Muzică MuseArt Academy. Cum este să fii în ipostaza de profesor?
Este absolut mi-nu-nat! Sunt confidenta tuturor elevelor mele de 6 ani! Știu tot despre Frozen, rochițele de prințesă, sau despre idilele de la grădiniță! Trebuie să vă povestesc o întâmplare: într-o zi am explicat unor fetițe de 3-4 ani ce este baletul, cum balerinele au rochițe frumoase și cum orchestra este condusă de un dirijor. La sfârșitul explicației le-am întrebat dacă vor să se facă balerine. În acel moment, una dintre fetițe se întoarce către o altă fetiță și îi spune „Eu am rochița. Tu ai dirijor?” Copilăria este o sursă infinită de frumusețe și inspirație. Lucrul cu copii este absolut fascinant. Este uimitoare capacitatea copiilor de a învăța și de a se dezvolta prin muzică. Apoi, este șansa mea de a mă juca în continuare de-a pianul.
Ai mentori? Care a fost persoana sau care au fost persoanele cărora le poți dedica parcursul tău profesional? Care este cel mai îndrăgit pianist sau persoana datorită căreia ai urmat această cale? Ai avut șansa de a-ți întâlni mentorul/ mentorii?
Dinu Lipatti este pianistul meu absolut. Modelul meu, față de arta căruia am o deplină și profundă admirație și fascinație, la fel poate ca marea majoritate a pianiștilor români. Cât despre cei cărora le datorez parcursul meu profesional, deși sună a cliseu, datorez această cale în primul rând părinților mei care m-au susținut permanent în alegerile mele și nu s-au îndoit niciodată, deși drumul către orice performanță este pavat și cu multe eșecuri, nu numai cu succese. Pentru că, la fel ca în orice altă profesie, în afara momentelor în care ai succes, când toată lumea te felicită și îți spune sincer sau nu cât de grozavă ești, sunt și momente grele, când cazi. Și nu o dată. Nu de două ori, Ci de mai multe ori la rând. Atunci apare îndoiala. Și atunci este extrem de important ca cei de lângă tine să îți spună „Cred în tine și în drumul tău”. Numai așa găsești resortul care te duce înainte către succes. Apoi, bineînțeles, datorez enorm profesorilor mei, începând cu doamna Elena Dumitrescu – prima mea profesoară de pian, doamna Olga Szel, Ronan O’Hora sau Pascal Roge. Însă mentorul meu rămâne Aldo Ciccolini, unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii, pe care am avut privilegiul să îl întâlnesc și să studiez cu el în ultimii săi ani de viață, la Riva del Garda în Italia. Avea 85 de ani când l-am întâlnit prima dată. La vârsta aceea devenise extrem de selectiv în alegerea învățăceilor, care erau acceptați la clasă într-un număr extrem de mic, în urma unei selecții făcute chiar de Maestru. Nu făcea compromisuri, nu făcea complimente, vorbea foarte puțin. Făcea muzică. Împărtășea muzica doar celor aleși de el. Timpul său devenise foarte prețios. Dar cu câtă modestie, bunătate și generozitate ne răsfața cu arta și știința sa, pe noi cei câțiva învățăcei care abia împliniserăm 20 de ani. Cu puține cuvinte, mai mult prin gesturi și din priviri! L-am întâlnit pe Maestrul Ciccolini în momente de profundă îndoială. Maestrul a fost cel care mi-a validat alegerea și mi-a dat încrederea să continui pe acest drum. Cred că, dacă nu îl întâlneam pe dânsul atunci, aș fi ales probabil un alt drum. Întâlnirea cu Aldo Ciccolini a fost una dintre întâlnirile mele cu Destinul.
Care este cel mai de preț sfat primit în carieră și cine ți l-a oferit?
Cu Dumnezeu înainte! Ce este al tău este pus de-o parte. Părinții mi l-au dat. Și este foarte adevărat. Este un mod de a gândi și de a exista. Dacă ridici gândul Sus, devii un om liber, puternic și mergi liniștit înainte fără să faci compromisuri, urmărind doar Lumina din fața ta. Drumul tău e drumul tău. Nu ți-l poate lua nimeni și nu va merge nimeni pe el în locul tău.
Ai un motto după care te ghidezi în carieră?
„Nihil Sine Deo.” Nimic fără Dumnezeu. Este motto-ul meu și nu numai în cariera.
Cum împaci viața profesională cu cea personală? Cum este viața de artist, mereu în turnee?
Viața în turneu este un pic complicată, mai ales atunci când mergi în țări unde nu vorbești limba și nu înțelegi nici măcar numele străzilor, precum în China sau Japonia. Dar este foarte frumoasă pentru că împărtășesc experiențele de concert atât cu un public nou, cât și cu colegii de turneu sau cu cei apropiați care mă însoțesc atunci când este nevoie. Trebuie spus însă că astăzi viața unui artist în turneu nu este mult mai diferită decât a unui profesionist care lucrează în diplomație, într-o corporație sau în orice alt domeniu care presupune călătorii. Astăzi toată lumea călătorește. Când vă urcați într-un avion este de cele mai multe ori plin, tot timpul anului. Unii merg în vacanțe, dar cei mai mulți merg la lucru. Sunt în „turneu”, fiecare în domeniul său. J. A munci pentru mulți profesioniști este echivalent cu a călători. Face parte din „job description-ul” profesioniștilor secolului XXI. Așadar, toți trebuie să punem în armonie viața de „călător” cu viața personală, pentru a ne simți împliniți.
Familia ce părere are despre reușitele tale? Cine este cel mai înflăcărat fan și susținător al tău?
Suntem o echipă. Întotdeauna suntem o echipă, un tot.
Într-o lume zgomotoasă, care este rolul muzicii?
Are darul de a estompa zgomotul cotidian și de a ne aduce în interior. În momentele de bucurie este liantul care unește oamenii. În momentele de visare este universul în care ne întâlnim cu noi înșine și cu toate emoțiile noastre. Ne însoțește toată viața. Și fiecare își ascultă zi de zi muzica propriei vieți alcătuită din sunetele naturii, ale cuvintelor, ale emoțiilor, ale melodiilor preferate. Viața înseamnă muzică. Muzica înseamnă viață.
***
Sînziana Mircea este câștigătoare a Premiului Fundației Van Cliburn și TCU Scholarship Award (2014), precum și laureată a Academiei Internaționale de Pian din Miami (2016). Sînziana a primit în 2017 titlul de Young Steinway Artist, desemnând cei mai promițători pianiști din întreaga lume. Pianista a lansat trei CD-uri: Fortuna – Piano Sensation (Electrecord, 2020), Unending Love – distribuite la nivel mondial de NAXOS (Sheva COLLECTION, 2017) și Nihil Sine Deo (Editura Casa Radio, 2016), desemnat cu locul al treilea la concursul național pentru cel mai bun CD de muzică clasică din România în 2016, organizat de Radio România Muzical. Sînziana Mircea a fost solistă alături de Orchestra de Cameră Radio București, Orchestra de Tineret Washington DC, Mozart Virtuoso Festival Orchestra Japan, Orchestra Da Camera Imola-Italia, Amadeus Orchestra UK și de multe alte orchestre ale filarmonicilor din România.
În 2018, Sînziana Mircea și-a fondat propria școală de muzică în București, MuseArt Academy, și a lucrat în cadrul Departamentului de Dezvoltare și Educație al Conservatorului din Cremona. În 2020, Sînziana Mircea a fost distinsă cu prestigioasa Bursă Brătianu pentru muzică, oferită de Ministerul Culturii din România pentru rezultate deosebite în domeniul muzicii clasice.