Un highlander autohton

S-a adaptat repede şi spune că primul impact cu oamenii străzii a fost… interesant. „Mi se păreau nişte oameni de neatins. Credeam că, din cauza suspiciunii, devin rapid agresivi. Era o idee preconcepută.” A constatat că poate purta discuţii normale cu ei, chiar dacă nu au acoperiş, dacă arată rău şi miros urât. „Se poate discuta cu ei, aşa cum discuţi cu oricare om. Doar să simtă că vrei să le faci bine.”

Majoritatea oamenilor fără adăpost sunt depresivi şi vin singuri la tratament. Le spune despre cabinetul Samusocial de pe şoseaua Grozăveşti şi îi cheamă joia pentru consultaţie. Chiar acum, câţiva dintre cei care îl cunosc aşteaptă afară.

„La început, din prea mult entuziasm, când găseam pe unul agitat, ţineam morţiş să-l internez. Or, nu se poate decât cu ajutorul Poliţiei şi Salvării, cum cere procedura legală în cazul internărilor nevoluntare.” E dificil, pentru că, în astfel de cazuri, Poliţia încearcă să nu se bage, Salvarea – la fel, pentru că ştiu din start că niciun spital nu o să îl poată ţine pe termen lung. „Îi dau drumul, când e ceva mai bine, dar, nefiind asigurat medical, nu are dreptul la gratuitate şi nu-şi poate cumpăra medicamente. Dacă nu şi le ia, ajunge în aceeaşi situaţie. Şi o luăm de la capăt. Într-un fel, Poliţia şi Salvarea au dreptate că nu vor să intervină. De-aia n-am mai făcut nici eu exces de zel.” Nu mai ţine să interneze pe nimeni cu de-a sila, pentru că e prea multă muncă de convingere cu ceilalţi colegi-medici din spital, mai ales pentru cazurile grave, cum ar fi schizofrenia.

„La noi vin oamenii care chiar nu se descurcă.” De aceea, pentru aceşti pacienţi, neasiguraţi medical, şi-ar dori să se poată urgenta procedurile, să obţină mai repede o asigurare de handicap sau pensie.

De când lucrează în stradă cu bolnavii psihic şi-a format o rutină şi a învăţat să îi abordeze. Îi ademeneşte cu un pachet de biscuiţi şi cu o conservă, ca să-l lase să se apropie. Le spune cine e şi cu ce se ocupă. Asta e valabil pentru cazurile noi, că pe cele vechi le cunoaşte şi ştie ce probleme au. Îl recunosc şi ei, şi nu mai sunt agresivi. Cei noi sunt mai suspicioşi. Bogdan trebuie să treacă peste prima reacţie de respingere: „Cine sunteţi, n-am auzit de voi, n-am nevoie de nimic, lăsaţi-mă-n pace!”

„Nu ne băgăm în sufletul lui. Dacă e cooperant – şi sunt o grămadă de oameni cooperanţi –, şi devine interesat de serviciile noastre, continuăm. Dacă nu, ne retragem.”

Datoria sa e să îi consulte acolo, în stradă, şi să le intuiască diagnosticul. De regulă, se prinde despre ce e vorba. „Programul e fix, doar vremea nu-i fixă.” Imaginaţi-vă că, în timp ce noi stăm bine mersi în confortul birourilor noastre, tipul ăsta cu inele pe degete ca un star rock, bate oraşul pe ploaie, pe vânt, pe caniculă, oriunde îi este solicitat ajutorul. A stat de multe ori la gura canalului ca să îi convingă pe toxicomani să-i predea seringile vechi pentru unele noi, sterile. „Sunt periculoase, şi ei le aruncă peste tot. Poate să treacă un copil pe acolo şi să se-nţepe. Se mai înţeapă şi între ei. Oricum, cei mai mulţi sunt infectaţi cu virusul HIV sau al hepatitei C, pentru că nu respectă regulile de igienă. Schimbul de seringi pe care îl făceam cu ei urmărea reducerea riscului de transmitere a infecţiilor.”

E mulţumit că i-a găsit adăpost unei femei care şi-a pierdut casa din cauza datoriilor la întreţinere. I-a semnalat cineva că trebuie să meargă să o vadă, pentru că făcea mizerie în scara blocului şi consuma alcool. S-a dus şi şi-a dat seama că are Alzheimer –, patologie specifică vârstei a treia –, deşi diagnosticul s-a confirmat la internare, după examenul psihologic şi tomografie. A luat-o cu greu de acolo, cu Poliţia şi Salvarea, pentru că ea nu voia în ruptul capului să plece din faţa apartamentului pe care l-a pierdut. A reuşit să o interneze doar pentru că a dat peste o doctoriţă binevoitoare la Obregia. La insistenţele lui, bătrânei i s-au făcut analizele, radiografii, i s-a pus un diagnostic de handicap, a primit tratament şi un acoperiş deasupra capului.

Cel mai greu îi e cu persoanele care consumă alcool. Recunoaşte că măcar o dată i-a fost şi lui frică şi că s-a intimidat. „Am păţit-o cu unul, care a scos cuţitul şi se tot juca cu el – mai mult la modul demonstrativ – într-un acces de grandomanie, simptom frecvent întâlnit în intoxicaţia cu alcool. Până la urmă, l-a pus jos şi a început să bea. În timp ce vorbeam, şi el era atent la mine, asistenta socială de la Samusocial i-a ascuns cuţitul, ca să nu-l mai vadă, că se putea întâmpla orice şi noi nu voiam să riscăm.”

E conştient că, orice ai face, există un risc şi că asta e… Ţi l-ai asumat de la început, de când te-ai apucat să practici.” E genul care, după ce a ieşit pe poarta instituţiei, nu se mai gândeşte ce a fost acolo. „Aşa sunt de mic, de când mergeam la şcoală. Am depăşit poarta şcolii, nu mă mai gândesc la ce-a fost.”

Dincolo de asumarea riscului şi de satisfacţia faptului că unii oameni o duc mai bine pentru că el s-a implicat, e bucuria că unii încep să se descurce singuri şi că apelează din ce în ce mai rar la serviciile sale.

După o lună, îţi dai seama dacă faci faţă sau nu unui astfel de rol. În cei trei ani de Samusocial, lui Bogdan i-au trebuit răbdare, rezistenţă la intemperii, la lipsa de igienă a beneficiarilor şi multă intuiţie ca să pună un diagnostic corect. „În practica obişnuită îţi trebuie un istoric al pacientului care să îţi spună ceva despre problemele lui; ori, în teren te bazezi mai mult pe simptom. Eventual, îmi dau seama de diagnostic în câteva luni, când îl văd pe om cum evoluează.”

Nu se leagă emoţional de cazurile pe care le întâlneşte. „Îmi pasă, dar nu stau să le plâng de milă. Dacă nu mi-ar păsa deloc, n-aş putea să fac treabă. Aş avea două mâini stângi.”

Bogdan Bordeianu are satisfacţia de a fi reuşit să îi ridice pe unii de jos, dar pentru asta a avut nevoie de cooperarea lor. Dacă nu cooperează, degeaba îi zici: „«Hai să ne întâlnim astăzi, să mergem la Poliţie, să facem buletinul şi să te ducem la spital, să te internăm şi să îţi scoatem o adeverinţă medicală şi să mergem la Comisia de sănătate.» Dacă nu vine, totul e degeaba.”

„Unii vor, altora le e mai bine aşa. Pe câţiva am reuşit să îi ridicăm. E interesant, că parcă s-au schimbat şi ei un pic. Lucrăm cu Atelierele fără Frontiere şi unora le-am găsit ceva de muncă. Sub tratament, cu probleme psihice uşoare reuşesc să facă ceva.”

N-ar renunţa la slujba lui pentru o alta în condiţii mai bune, într-o ţară occidentală. Un schimb de experienţă, pentru un timp limitat i-ar prinde bine, dar de tot n-ar pleca. Aici s-ar duce oriunde e nevoie, drept dovadă ca a lăsat totul la Oradea şi a venit în Bucureşti.

Articol preluat din Revista Cariere de iulie. Pentru detalii legate de abonare, click aici