Teodora Enache – Jazz-ul este bucuria si „motorul” fiintei sale

La vremea optiunii pentru un domeniu de studiu, aceasta jonctiune nu avusese inca loc. Drept urmare, Teodora a urmat la Iasi Facultatea de Matematica. Abia apoi a descoperit jazz-ul sau jazz-ul a descoperit-o pe ea. Anul petrecut ca profesor a ramas undeva in urma pentru ca cea ursita sa devina "noua Ella Fitzgerald" s-a abandonat jazz-ului: studiu, cautari, mentori, experiente de artist, dar niciodata regrete sau planuri de rezerva. Viata Teodorei poate fi rezumata in trei cuvinte: munca, adica, pasiune, adica bucurie…

Explicati la un moment dat ca intre matematica si muzica sta Hermann Hesse. Cand si cum l-ati descoperit? Inainte sau dupa ce v-au sufocat jurnalistii cu intrebarea despre saltul de la matematica la jazz?

As spune ca l-am aflat pe Hermann Hesse intre cele doua. Acest visator neobosit imi este foarte apropiat, am gasit in el cararile pe care m-am aventurat si eu: matematica, muzica si stiintele ezoterice. Descoperirea lui nu are legatura cu intrebarile jurnalistilor. Asa cum am mai spus, era acolo la rascruce, la momentul potrivit… El mi-a spus ceva care m-a ajutat mult: aceea ca fiintele normale (fie ca sunt oameni, pesti, soparle sau maimute) sunt menite sa pastreze forma existenta, sa conserve un mod de viata, o rasa, o specie, sa le protejeze si sa le intareasca, pentru a se asigura pe ei insisi… Visatorii sau poetii nu se dau inapoi sa faca salturi, sa viseze neganditul. Si astfel, cine stie, intr-o buna zi, pestele devine animal de uscat, iar maimuta – om…

Johnny Raducanu, ca mentor, v-a marcat intr-o mare masura cariera de muzician. Care este cel mai important lucru pe care l-ati invatat sau "furat" de la el?

Johnny Raducanu imi spunea tare frumos: "Tudorito, tata, sa tii mereu cu invinsii… Si sa nu uiti niciodata ca nimeni nu-i nimeni!!! Oriunde ai ajunge, oricat de departe, nu uita asta". Si am mai descoperit alaturi de el ceea ce aveam sa imi demonstrez singura mai tarziu, anume ca bucuria este "motorul" fiintei noastre. Ca fara bucurie totul se stinge. Si mai tarziu am aflat ca bucuria este un dar imens, pe care il primesti sau nu… Iar daca il primesti, devii raspunzator pe viata fata de darul primit.

Cum v-a venit ideea de a prelua piese din repertoriul Mariei Tanase? Ce va apropie din punct de vedere artistic?

Am mai spus-o: cantand, forez in adancurile mele. Tot ceea ce cant, ma imbogateste si, desigur, tot ceea ce ma imbogateste, cant. Toate fiintele iubite, toate personajele admirate, toate sunt acolo, in cantul meu: Zorba, Siddharta, Maria, Profetul, Mama, Zarathustra, El… Am constientizat toate acestea abia dupa botezul jazz-ului. Tot atunci am descoperit si muzica romaneasca si, desigur, pe Maria Tanase. In cantecele ei am gasit tot strigatul nostru de viata, de la nastere pana la moarte, pe care eu il spun cu "cuvintele" mele, prin jazz.

Ati cantat impreuna cu artisti internationali de renume. Cu care dintre ei a iesit cel mai bine concertul, cu care ati rezonat cel mai bine? Faceti jam session?

Da, am impartit de multe ori scena cu nume mari ale jazz-ului. In asemenea situatii, te simti inconjurat de legenda, te simti plin de admiratie, de respect, de bucurie, simti toata istoria jazz-ului acolo, cu tine. Dar cel mai bine am simtit intalnirea cu chitaristul Stanley Jordan. El este un virtuos al chitarei si, dupa zeci de ani de performante, a ajuns la concluzia ca cel mai important in muzica este… tacerea, linistea pe care o cere muzica. Fiecare nota cantata asteapta raspuns din Univers, asteapta sa fie constientizata. Abia atunci se aseaza mesajul ei in spatiul acela necantat. Da, jam session-ul este baza jazz-ului. Te intalnesti pur si simplu pentru prima oara pe scena si canti… Si asa se intampla miracolul.

De ce v-au botezat americanii a "doua Ella Fitzgerald"? Ce anume din vocea dv. le-a sunat asemenea?

Americanii stiu sa vanda valorile. Au un mare talent in a ambala, in a eticheta, in a trezi curiozitatea cumparatorilor. Cand mi s-a spus prima oara asa, am inghetat: am un profund simt al respectului si al smereniei, poate exagerat (dupa un succes imens, a doua zi o incep cu umilinta, uit tot ceea ce s-a intamplat cu o seara inainte, cand pe scena m-am simtit "regina daruind"). Asadar, m-am simtit raspunzatoare, apoi mandra, apoi usor nelinistita. Explicatia am aflat-o mai tarziu de la mentorul meu spiritual in jazz – Ahmet Ertegun – care mi-a spus: "Cand te-am auzit cantand, am simtit vibratia aici, in piept, asa cum am simtit cand am auzit-o prima oara pe Ella…". Atunci am inteles, inainte de orice, ca este vorba de acea vibratie care se naste din dorinta de a darui, dorinta care se manifesta nu numai pe scena. Dar mai ales pe scena. Ella era o explozie de energie, se simtea ca iubea mult muzica si comunicarea cu muzicienii din jur.

De ce Dan Priscornic, primul dv. profesor, v-a numit cu mult inainte "vocea neagra in piele alba"?

Dragul meu profesor Dan Priscornic… De la el am aflat ca te poti ruga cantand. Si am aflat mai apoi ca rugaciunea nu inseamna numai cerere, ci poate fi si daruire. El mi-a comparat vocea cu un fluviu, care vine de jos, din adancuri si urca trudind prin coloana de aer, incarcat de experientele adunate, de trairi. Iar la mine, dupa ore de studiu, ca in basmul cu ratusca cea urata, in loc sa iasa alb, iesea negru, incarcat de inflexiuni proprii vocii negre… Da, ratusca era neagra doar pe dinauntru… El mi-a spus "voce neagra in piele alba". Asta se intampla acum 17 ani, cand nici nu stiam ce e aia jazz.

Cum va pregatiti concertele? Exista anterior o pregatire psihologica, o intrare in starea de a canta?

Da, am suferit ani de zile, nestiind de ce nu puteam canta asa, la comanda. Suna vocea, era vocea mea si totusi nu era incarcata. Nu spunea nimic, era plata. Aveam mereu nevoie de acele minute in care sa fiu doar eu cu mine, sa ma golesc de tot ce era lumesc, sa ma interiorizez. Doar atunci venea… Ce fericita am fost cand am realizat asta! E ca un ritual in care nu poti intra fara sa te purifici – fizic, emotional, mental. Uneori, se poate intampla sa nu gasesc timp pentru asta (de multe ori ma schimb in taxi, in timp ce vin de la aeroprt si merg direct la concerte) si atunci incep concertul printr-o incantatie sau o doina, singura pe scena. Simt ca astfel ma adun toata si de abia de atunci poate incepe concertul.

A trecut de mult vremea cursurilor, a lectiilor cu profesor. Mai invatati, totusi?

Exista in permanenta dorinta de a invata. Un castig exista sigur: asa, nu ma voi plictisi niciodata de mine insami, si nici publicul. Imi place sa ma surprind, sa ma uimesc, sa fiu imbracata mereu de energia inceputului. Forez mereu. Am intalnit cativa oameni valorosi care mi-au fost repere, dar intotdeauna studiul mi l-am facut singura. Si am cautat intotdeauna cararile mele, stiindu-mi nevoile si intuind posibilitatile de a le acoperi.

Anul acesta impliniti 40 de ani.La multi ani! Cand incepe sa conteze varsta in evolutia unui interpret vocal?

In legatura cu vocea, cred in puterea de a transmite emotii prin cant. Nu cred in vocea "mare", imensa, vitala – animalic vitala, lipsita de "poveste", de traire, de vibratie. Expresivitatea e primul lucru pe care l-as cere de la o voce. Si asta cred ca vine doar in timp. Trebuie sa ai ce povesti, nu? Cu cat exista mai multa stralucire si bogatie interioara, cu atat vocea devine mai expresiva. Oameni cu abilitati tehnice se gasesc pe toate drumurile (in special in aceasta epoca a educatiei universale). Dar tehnica devine de multe ori o piedica in arta. Uneori avem nevoie si de imperfectiune, daca vine din emotii profunde. Cantul nu e diferit de ceea ce se numeste viata. Cunosc cantarete de jazz care transmit emotie pura si frumusete si feminitate, la varste la care alte femei se ingrozesc si plang in oglinda, numarandu-si firele albe de par. Da, fac 40 de ani! Si s-au adunat atatea povesti…

Exista in viata dv. un plan profesional secundar jazz-ului?

Nu am un plan secundar. Am fost profesoara de matematica si cand am descoperit cantul, am renuntat. Fara nici o masura de precautie, mi-am ars toate puntile de intoarcere si m-am aruncat. Profesiune egal patima egal bucurie. Nu stiu sa ma protejez, sa pastrez un plan secundar ca sa traiesc in siguranta. Daca fac ceva, atunci e si meserie si hobby si menire.
Mi-am asumat de la inceput toate riscurile, cu mare curaj. Nu am ascultat nici in stanga, nici in dreapta. Singura mare dorinta a fost sa cant din ce in ce mai bine. Nimic altceva nu a contat, cu gandul acesta ma culcam, cu el ma trezeam.

Traiti din jazz?

Da, de cand am descoperit jazz-ul, am trait din jazz si prin jazz. Dar prioritatile mi le-am fixat intotdeauna eu. Si niciodata nu m-am intrebat asta, niciodata nu am lasat indoiala sa se strecoare, nici chiar in anii cei mai grei – si au fost destui – in care traiam cumplit de greu… Niciodata nu am simtit nevoia sa ma plang de situatia jazz-ului in Romania, nici de cat de greu e sa fii femeie in jungla asta, nici ca nu se castiga. Nu. Singura mea preocupare era cum sa ma exteriorizez mai bine prin cant, cum sa scot tot vulcanul acesta din mine.

Vi se intampla sa va schimbati programul unei seri (insiruirea cantecelor) in functie de ceea ce vedeti sau simtiti in locul respectiv?

Da, intotdeauna schimb. Una e persoana mea cu o ora inainte de concert si alta este in timpul concertului. Asa ca, imi ascult vocea interioara si cant ceea ce trebuie in acea clipa, chiar daca schimb un program bine stabilit. Colegii stiu acest lucru si nu se mai mira. Dar muzicienilor straini care nu ma cunosc si care sunt obisnuiti cu lucruri bine fixate si bine stabilite li se pare extrem de ciudat. Pe parcurs, in timpul concertului, inteleg si se bucura de energia care tasneste spontan intre noi.

In cate exemplare vi se vinde, in medie, un CD?

Raspunsul meu e unul singur: nu stiu. Am opt sau noua discuri, scoase cu diferite case de discuri, stiu ca se vand, se reediteaza. La fiecare concert, oamenii cer discuri, deci muzica este cautata. Dar cifrele ies total din schema. Sunt atat de preocupata cu "afacerea copiilor urmatori", incat nu am timp sa numar cate se vand.

In Romania, jazz-ul e mai putin frecventat pentru ca nu e promovat sau e slab promovat pentru ca nu are public?

Cred ca si una si alta. E un cerc inchis din care nu prea se gasesc iesiri. Nu prea exista manageri pe acest segment muzical, promotori. Iar daca i-as inventa, i-as harui cu mult curaj, cu spirit de inovatie. Uneltele lor ar fi altele decat cele care se folosesc la muzica comerciala. Exista mentalitatea (la noi) ca jazz-ul inseamna saracie, de aceea si casele de discuri isi mai spala din pacate investind o suma infima pentru jazz, dar pornind de la ideea ca "oricum nu se vinde jazz-ul"… E total eronat. Jazz-ul e o muzica a elitelor, ceea ce nu elimina banii din ecuatie. Asa ar trebui sa gandeasca un manager bun. Si, asa cum unui muzician de jazz, ca sa reuseasca, ii trebuie un strop de geniu, la fel si unui manager de jazz, ca sa reuseasca, ii trebuie un strop de geniu. Jazz-ul are nevoie de manageri geniali.

Ce sentiment va incearca atunci cand reprezentati tara, la Zilele Romaniei sau ale Bucurestiului, in strainatate?

O sa va povestesc doua episoade care m-au marcat. Unul s-a intamplat la San Francisco, unde am fost in turneu cu proiectul Radacini (muzica Mariei Tanase pe ritmuri de jazz). Un american a venit dupa concert si mi-a spus: "De ani de zile incerc sa aflu cat mai multe despre istoria romanilor, sunt fascinat de acest popor si caut cat mai multe amanunte. Dar in seara asta, am aflat TOT despre romani. Multumesc…". Al doilea episod: eram in Harlem (prima data!), singura alba intr-un club de jazz, unde ma dusesem doar ca sa ascult muzica negrilor. Eram fascinata si asa, patrunsa de miracol, m-am dus teleghidata la pianist si i-am spus ca vreau sa cant si eu. Niciodata nu ma pot abtine, se transmite o dorinta, un dor imens de muzica atunci cand ii aud… Pianistul de culoare s-a uitat lung la mine si nu mi-a raspuns. M-am dus iar, am insistat, el a dat nepasator din cap si pana la urma, mi-a spus fara prea mult chef: "Bine. Doar o piesa". La primele acorduri i-am simtit fara chef, acompaniau in mod vizibil si intentionat slab. Stiam ca e doar un test, iar asta mi-a dat o imensa energie si am sunat extrem de bine. De la primul vers, s-au uitat uimiti unii la altii, lumea in sala a inceput sa aplaude si a inceput concertul. Nu am mai plecat in seara aceea de langa ei. Bineinteles ca dupa aceea i-am invitat la multe concerte alaturi de mine si au venit neconditionat. Iar in seara aceea, in ropotul de aplauze, cineva a intrebat: "Where are you from?". Am lasat sa se scurga cateva clipe, lumea a tacut brusc si eu am simtit o mare cinste si bucurie sa zic: "From Romania". Pret de cateva secunde, s-a lasat o liniste totala. Nu le venea sa creada, apoi s-au pornit ropotele de aplauze…

Aveti o fetita, Maria. I-ati compus vreodata un cantec sau i-ati dedicat vreo piesa sau un concert?

Mariei Corina, care ii implineste in aceasta vara 13 ani, i-am dedicat pe primul meu disc o piesa intitulata "Song for Maria". Mie imi apartin si textul si muzica acestui cantec. La vremea aceea, avea trei ani, iar eu incercam sa ii las ceva… Ii spuneam in cantec ca exista o tara, fara nume, fara viitor si fara sfarsit… Look, no roofs, just opened doors… Cantecul avea ca subtitlu "Love and fight" si ii strigam sub acorduri, ca lumea poate fi schimbata si ea trebuie sa supravietuiasca. Pe atunci eram in mare lupta cu viata…

Pentru ea, ce semnificatie are jazz-ul? Este cel care i-o "rapeste pe mama"? Cum percepe ea succesul dv.?

Maria poarta de mica tristetea despartirilor de mine. Mi-a spus o data in timp ce avea in mana un ziar cu poza mea: "Ce-mi pasa mie ca tu esti in ziar? Eu vreau sa fii cu mine!!!" Amandoua am avut mult de invatat una de la cealalta. Inca mai avem… Acum este o domnisoara mult preocupata de universul ei si lucrurile s-au mai echilibrat. Este mandra cand colegii o intreaba despre mine si, acum, zambeste fericita. Jazz-ul il percepe ca pe o muzica mult prea domoala pentru gustul ei. Este o fiinta extrem de independenta si dinamica, energica si bineinteles, acum, prefera rock-ul. Dar, eu, ca o cunoscatoare a adancurilor ei, simt samanta jazz-ului acolo, implantata… Si iese sub diferite forme: cand danseaza, cand canta, cand e suparata, cand rade, cand viseaza…

Am aflat ca, cel putin o data, v-ati dat cu parapanta. De ce? Seamana acest sport extrem cu ceva din experienta de scena?

Asa e. Imi place la nebunie sa ma joc. Asta era o calitate cu care Maria castiga toate concursurile de tipul "Care mama e cea mai cea?". Toate mamele erau frumoase, toate erau destepte, toate cantau (!), dar, intr-un final, punctul forte era "Da, dar mama mea este jucausa…" Si yessss, ieseam mereu pe locul intai. Acum, Maria a crescut si eu tot ma mai joc… A inceput sa se cam jeneze si m-a somat o data foarte serioasa, sa ma hotarasc daca sunt mama sau copil?!… Asa ca, ma joc pe ascuns, dar tot ma joc. Ma joc si pe scena. Si cu parapanta. Si cu oamenii. Si cu mine, in special.

Se apropie vacanta, daca nu a venit deja pentru unii. Ce intentionati sa faceti?

Vara asta mi-am luat scurte vacante de suflet, alaturi de cei dragi. Am tot plecat cu concertele, asa ca, am cam obosit calatorind. Mi-e dor sa stau acasa, cu dragii mei, cu cartile mele, cu muzica mea… Si sa studiez putin…