Teodora Enache, de la matematică la succes în jazz

Teodora Enache are o carieră extraordinară, de peste 25 de ani. A ”pășit” în lumea jazz-ului alături de Johnny Răducanu și alți mari muzicieni români și drumul ei a purtat-o peste tot în lume, în concerte alături de artiști celebri, precum chitaristul cu nominalizări Grammy, Stanley Jordan sau Benny Rietveld – câștigător a 9 premii Grammy, actual basist și director muzical al lui Carlos Santana.

Acum pregătește un nou proiect: FROM CLASSICAL TO JAZZ – pe care îl va prezenta pe 9 septembrie, pe scena Teatrului Național București, eveniment asociat Festivalului Internațional ”George Enescu” 2019. Un concert cu o singură reprezentație, în care va propune publicului o versiune ”revoluționară” a Rapsodiilor lui Enescu, dar și alte lucrări clasice prelucrate într-o variantă originală.

Ai început să cânți jazz în timp ce erai studentă la Facultatea de Matematică din Iași. Cum s-a petrecut această trecere, de la matematică la jazz? Mai exact, cum a început ”călătoria” ta în muzică?

A fost o trecere bruscă, am fost ca ”teleportată” sau ”teleghidată” și eu nu m-am opus.

Da, în primii 20 de ani de viață nu știam nimic despre jazz, nici nu auzisem de acest gen muzical. Până să întâlnesc jazzul, muzica a fost pentru mine o exprimare naturală, normală, o abilitate care mă ajuta să trăiesc mai frumos, fără ambiții. Doream sa devin profesoară, am fost îndragostită de matematică, și totul mergea bine.

În ultimul an de facultate, printr-o împrejurare de-a dreptul mistică aș spune astăzi, am ajuns față în față cu primul cântec de jazz: ”MISTY”.

Și am simțit că nu mai sunt eu, că asta e întâlnirea vieții mele…

Din acel moment, nu mi-am mai aparținut…

Jazzul a fost ”cârligul” prin care am fost ademenită către scenă.

Înainte de acest moment din facultate – în copilăria sau în adolescența ta – ai avut vreo tangență cu muzica?

De când mă știu pe lume, mă știu cântând. Era forma mea de a mă exprima. În orice moment, era cel mai ușor să spun ceea ce simt cântând. Aveam și o chitară și îmi compuneam singură muzica! Cântam la serbările școlii, cu prietenii, în facultate, fiecare oftat era însoțit de un nou cântec…

Ai simțit din primul moment în care ai început să cânți că te îndrepți spre o carieră în muzică sau inițial cântai doar de dragul cântului?

Nu m-am gândit niciodată că asta va fi meseria mea. Ca orice copil, am vrut pe rând sa fiu împărăteasă, ambasador și, mai târziu, profesoară de matematică! Dar cântam tot timpul, ca o nevoie de a mă exprima.

Care a fost momentul în care ai devenit sigură de faptul că vrei să faci din cântat un drum de o viață?

Când m-am intersectat cu muzica de jazz. Întâlnire magică de altfel, în timp ce încă eram studentă la Iași, la Facultatea de Matematică.

Când și unde s-a petrecut debutul tău în public?

Am cântat la Onești – orașul meu natal – la cenaclul orașului. Acolo a fost scena adolescenței mele. Cântam la chitară, cu prietena mea cea mai buna, Simona, în duet. Compuneam împreună, armonizam cântecele, era tare frumos…

Lansarea mea oficială însă pe scena de jazz a fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu, în 1993, unde am câștigat și Premiul de debut.

Ai construit până astăzi, în peste 25 de ani de carieră, o mulțime de proiecte, extrem de diferite între ele, alături de mari muzicieni români sau străini. Cum se naște în sufletul tău ideea unui nou proiect?

În primii 10 ani am fost ucenică în trupa lui Johnny Raducanu – cuminte, ascultătoare, fără mari salturi experimentale. Am devenit, peste noapte, solista celei mai bune trupe de jazz din țară de atunci: Johnny Răducanu, Alin Constantiu, Jean Stoian, Marian Georgescu, Paul Mann, Tuddy Zaharescu, Pedro Negrescu. A fost perioada mea de ucenicie: ziua învățam note, transpuneri, armonie și seara eram solista trupei, strălucind pe scenă. Am muncit enorm. Și rezultatele nu s-au văzut ușor.

Apoi, a început jocul creației: ”Rădăcini” a fost primul proiect independent de Johnny, am fost prima solistă din România care a adus doina pe scena de jazz… Un pas foarte contestat atunci! Astăzi nu există muzician de jazz român care sa nu aibă o doină în repertoriu:)

Apoi au urmat proiectele cu Stanley Jordan, Benny Rietveld, Theodosii Spassov, apoi ”Profetul”, pe baza cărții lui Kahlil Gibran, alături de Oana Pellea. Au fost foarte multe proiecte diferite, cu o sursă de inspirație foarte diversă. Partenerii mei de scenă străini apreciază foarte mult această viziune spirituală asupra muzicii și această varietate de idei.

Pe 9 septembrie urmează să prezinți, la Teatrul Național București, ca eveniment asociat al Festivalului ”George Enescu”, cel mai nou proiect al tău: ”From Classical to Jazz”. Ce va asculta publicul mai exact?

Este prima oară în lume când Rapsodiile Române de George Enescu vor fi interpretate VOCAL, într-o versiune originală, o reinterpretare a partiturii clasice, în cheie de jazz. Este o provocare artistică extraordinară! Să prezinți cea mai cunoscuta lucrare de Enescu, cântată pe tot mapamondul, într-o versiune nouă, complet inedită și să treci de la o partitură compusă pentru o întreagă orchestră la o formă pentru voce, chitară, violoncel și percuție nu este deloc ușor!

Pe lângă cele două Rapsodii Române de Enescu, pe 9 septembrie veți mai asculta si alte lucrari celebre: Dansurile Românești – Bartók, Sonata Lunii – Beethoven, Aria – Bach, Canon – Pachelbel, toate într-o noua versiune. Aranjamentele muzicale sunt realizate de mine și de colegul meu, chitaristul Călin Grigoriu.

Alături de mine, pe scena Teatrului Național vor urca CĂLIN GRIGORIU (chitara), JOCA PERPIGNAN (Israel – percuție) și RĂZVAN SUMA (violoncel – invitat special).

Cum s-a născut ideea de a reinterpreta Rapsodiile Române create de Enescu, într-o cheie de jazz?

A venit la momentul potrivit. Am fost invitată la Muzeul Enescu din Tescani să susțin un recital, un loc care mi-e atât de drag! Și, împreună cu chitaristul Călin Grigoriu, cu care colaborez de ceva vreme într-o frumoasă armonie, am avut curajul să abordez Rapsodia 1 de George Enescu.

Am abordat marea majoritate a temelor din Rapsodie, deci nu numai un fragment pe care sa improvizăm, ci cu toată dorința de aprofunda această muzică, în plenitudinea ei.

Partea care mie personal îmi este foarte dragă este afinitatea cu jazzul. Sunt unele parți care parcă ‘’strigă’’ din jazz… Acolo ne-am oprit, am prelucrat notele și acum sună de parcă așa au fost scrise și gândite:)

Nu cred ca maestrul Enescu s-ar supăra de micile transformări ritmice și melodice… Cred că, din contra, s-ar bucura să descopere această nouă abordare!

Este Enescu și totuși este o viziune foarte nouă.

Ai menționat în mai multe interviuri influența pe care a avut-o asupra ta mentorul tău, Johnny Răducanu. Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la domnia sa?

Johnny spunea adeseori: „nimeni nu-i nimeni”!

Avea o inteligență emoțională cum rar am avut șansa să văd. O sensibilitate pe care și-o lăsa descoperită doar în momentele în care cânta. În rest, foarte greu puteai să pătrunzi în ”bârlogul său”.

Avea umor Johnny, deseori râdeam împreună, dar ne și luptam mult!

Îmi amintesc și acum când s-a uitat ciudat la mine cand i-am spus că plec în vacanță și m-a zis:

„Vacanță? Tu nu știi că muzicanții nu au vacanță? Noi cântăm mereu; asta e yoga ta și vacanța ta…”

Atunci m-am necăjit… Astăzi îi dau dreptate!

Ești unul dintre pionierii etno-jazzului în România și ești, de asemenea, prima solistă din țară care a introdus doina într-un concert de jazz. Cum ai caracteriza tu astăzi muzica pe care o cânți? Ce stiluri te influențează acum?

Tot ce am iubit, admirat, totul e acolo în muzica mea!

Iubesc jazzul cu patimă, așa încât uneori îl urăsc pentru că știe cum să mă fure…

Am în mine doina, îl am pe Gibran, am muzica africană, pe Bach, totul e acolo, în sufletul meu!

E o fuziune între classic și jazz și etnic… Toate aceste valențe sunt ”moștenite” de mine în timp, au venit ușor și natural și nu au mai plecat. Merg cu mine și sunt prezente în fiecare recital.

De aceea, muzica mea nu mai este ceva care poate fi definit printr-o etichetă. Sunt eu acolo și influențe multiple, pentru că sufletul nostru are mii de fațete și eu îl las să se manifeste liber…

Mă simt, la ora asta, un artist foarte liber.

Liber să îmi aleg sursa de inspirație, forma de exprimare, fără să plătesc tributul unei definiții clare.

Ai cântat în multe țări din lume. Ai simțit vreodată diferențe între publicul din România și cel din Germania sau SUA, de exemplu?

Sigur ca da, fiecare popor are gradul lui de cultură, de deschidere, de spiritualitate, fiecare vine cu o altă încărcătură și vibrează pe măsură.

Simt mereu publicul după aplauze. Și chiar îmi place ca apoi să analizez cui i-am cântat…

Care a fost momentul de până acum când te-ai simțit cel mai bine pe scena?

Țin minte că m-am simțit teribil de bine pe scenă la Montreux (Elveția), cântând în duo cu Stanley Jordan… Am avut fiori cand directorul Festivalului de Jazz ne-a prezentat cu căldură și lumea ovaționa în sală!

M-am simțit minunat și cand am cântat în fața lui Ahmet Ertegun – fondatorul casei de discuri Atlantic Records, care s-a ridicat de pe scaun și a venit la mine zicându-mi că a simțit aceeași emoție când a auzit-o prima dată pe Ella Fitzgerald cântând…

De asemenea, am avut o plăcere imensă când, într-o stație de metrou din Paris, am văzut un saxofonist cântând pe peron și mi-am lăsat bagajul lângă el și am cântat cu el… Când am terminat, o mulțime de oameni aruncau bani în pălăria lui, m-am înclinat zâmbind și am plecat mai departe… Așa unește muzica sufletele, rădăcinile… Îmi amintesc că nici nu ne-am prezentat… Dar ce importanță aveau numele noastre?

Îmi amintesc apoi și de un alt moment frumos, când mă aflam într-un turneu în SUA și am plecat în Harlem singură, într-un club excelent, în care nu era nici un alb, și în care am cântat cu trupa de acolo. La început, nici nu s-au uitat la mine, eram poate prea albă :), dar eu îi consideram ‘’frații mei întru blues’’ și nu am băgat de seamă diferența de culoare și nici dorința lor iminentă de a nu cânta cu mine…

Așa că, în momentul în care m-am aflat pe scenă și, după prima piesă, mi-au spus ”stay more, let’s play more”, iar lumea din sală striga sălbatic de plăcere, am simțit o mare bucurie de scenă!

În ultimii ani, cariera ta de muzician s-a extins: pe lângă interpretare, ai început să și compui. Spre exemplu, ai semnat muzica pentru ”Profetul”, un spectacol ce pornește de la cartea lui Kahlil Gibran, unde ai avut-o ca partener de scenă pe Oana Pellea. Ce îți este mai drag, să cânți sau să compui?

Întâlnirea cu Oana a fost magică.

Întâlnirea cu Gibran a fost ca un moment față în față cu ghidul meu spiritual. Am început să compun și să am o viziune asupra muzicii, altfel decât cea pe care o avusesem înainte.

Țin minte că vorbeam despre asta cu Benny Rietveld, basistul lui Carlos Santana și deținătorul a 9 premii Grammy. Alături de el am înregistrat în Las Vegas albumul ”Transfiguration”, în care muzica și toata viziunea discului îmi aparțin. Iar Benny spunea foarte modest ”eu doar am scris-o pentru instrumentiști. Muzica e a ta. Tu ai aceasta viziune fabuloasă asupra muzicii, aceasta viziune este cel mai mare dar al tau.”

Așa că am mers mai departe, încurajată de toți acești coloși cu care am colaborat și am început să compun, să cânt doar ceea ce are o poveste în spate, care mă poate influența emoțional. De acolo cânt, din poveste. Fiecare interpretare este ca o nouă compoziție… Deci compun tot timpul… Uneori în direct, pe scenă, alteori mai elaborat, acasă, dar de fiecare dată ceva se schimbă și compoziția devine o altă compoziție.

Locuiești în prezent în Germania, un spațiu cu un stil de viață foarte diferit de România. Unde îți este mai ușor să te pregătești pentru un nou proiect?

În Germania locuiesc într-un spațiu foarte natural, lângă o pădure, cu o curte cu brazi bătrâni, cu bufnițe în curte, cu mii de păsărele, cu aer curat, cu multă bucurie. Viața mea s-a schimbat!

Întotdeauna mi-a plăcut să trăiesc în afara reflectoarelor, să nu fac publică viața mea, să nu știe vecinii că sunt artist, să nu îmi pun măști, să nu mă cunoască nimeni când merg în jeanși și ghetuțe și să nu mă fandosesc.

Aici e locul ideal. Aici pot crea cel mai bine. E de ajuns să merg prin pădure și ”curg” ideile. Totul merge mai ușor acum și aici.

Dacă ar veni astăzi la tine un copil talentat la muzică, ce vrea să urmeze o carieră în direcția asta, care ar fi cel mai important sfat pe care i l-ai dărui?

L-aș îndemna să studieze pianul. Și să învețe și un instrument ritmic.

Dar nu l-aș îndruma către carieră… Aceste mici vedete, staruri peste noapte, nu îmi plac.

Arta se câștigă în timp, artistul ”se coace” greu, căci nu e vorba doar de tehnica instrumentală/vocală, ci de o anumită maturitate care își pune amprenta asupra artistului și a artei sale.

E bine ca în perioada copilăriei, copilul să învețe muzică cu adevărat. Fițele și vedetismele nu își au locul. Strică. Sunt niște ciudățenii care strică naturalețea. Nu îmi plac copiii care se lansează în televiziuni de mici și învață lumina reflectoarelor de timpuriu.

Îmi place simplitatea și lumina naturală pentru copii.

Ce cuprinde agenda ta, după concertul din 9 septembrie, de la Teatrul Național?

Imediat după concertul din 9 septembrie, prezentat în cadrul Festivalului ”George Enescu”, pe scena Teatrului Național București, voi avea o scurtă pauză în care voi sta cu familia. După care, voi începe o sesiune de înregistrări a acestui proiect ”FROM CLASSICAL TO JAZZ”, la Frankfurt. Apoi mă pregătesc de un nou proiect, cu Ramona Horvath trio, pentru Festivalul Enesco de la Paris, din 15 octombrie.

Sursă foto articol: Miluță Fluieraș