Români care înoată pentru a-i ajuta pe alții. Alexandra Maier: Bunele intenții reprezintă rădăcina fără de care nimic nu iese bine
”Nu vă mulţumiţi să plutiţi. Încercaţi să înotaţi. Darul de a pluti îl au numai lucrurile uşoare” – așa spune prozatorul și autorul de aforisme Valeriu Butulescu.
Citatul sumarizează cumulul de transformări interioare și exterioare de care are parte o persoană atunci când înoată. Nu e ușor să înfrunți apa, dar odată ce te împrietenești cu ea, vei descoperi lucruri minunate despre tine, despre natură, despre alții. Iar când toate acestea se cuplează cu implicarea într-un proiect social, beneficiile devin infinit mai mari.
Sute de înotători, cei mai mulți amatori, participă sâmbătă la Swimathon București 2019 – un eveniment ce are ca scop strângerea de fonduri pentru 24 de proiecte în toate ariile de comunitate (social, sănătate, mediu, educație, civic, persoane cu dizabilități).
Revista CARIERE vă prezintă, în următoarele săptămâni, câteva dintre poveștile lor. Ale celor care și-au dedicat timp, energie și au pus suflet în ceva în care cred, reușind în același timp să mobilizeze oamenii din jurul lor.
Prima invitată este Alexandra Maier, Senior Corporate Social Responsibility Specialist la ING România. Am vorbit despre valori, implicare, cultura voluntariatului, inspirație și motivație. Lectură plăcută!
Câteva cuvinte despre tine și despre traseul tău profesional.
Eu sunt Alexandra și în fiecare zi mă prinzi cu vorba și fapta pentru CSR (Corporate Social Responsibility – sau, pe românește, felul în care companiile se implică, dincolo de latura comercială, pentru mai binele societății), fie că sunt la birou, la ING Bank, sau într-o discuție cu cei apropiați.
Probabil nu întâmplător, dacă e să știu ceva sigur despre mine e că sunt mereu în căutarea sensului: în mine și în ceea ce fac. Tot eu sunt fata care întreabă invariabil «de ce facem asta, cui îi e util ?».
Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la tine? Dar la cei din jur? Și de ce?
Intențiile bune. Cred că e rădăcina fără de care nimic nu iese bine.
Povestește-ne despre primele tale aventuri în apă.
Nu știu dacă să încep cu momentul în care am căzut în iazul cu păstrăvi, de încercările mele – mai mult sau mai puțin de succes – cu surf-ul sau cu faptul că fac parte din acea categorie a oamenilor pe care colegii îi alegeau între ultimii la orele de sport. Oricum ar fi, concluzia e că înot aproape decent.
Cum ai ajuns să participi la ediția din anul acesta de Swimathon?
În fiecare an admirăm valul implicare de la o distanță considerabilă, distanță alimentată de o mie de motive, mai mult sau mai puțin întemeiate. Anul acesta, echipa Asociației Carusel mi-a scris, întrebându-mă dacă nu vreau să înot alături de colegii mei la Swimathon. A fost o întrebare simplă și un ”DA” la fel de firesc.
Cum ți-ai ales cauza pentru care înoți? Ce te-a inspirat, în primul rând?
Am aflat de Asociația Carusel acum un an, la opt ore peste program pentru o cauză bună, un alt proiect al Fundației Comunitare București. Am vrut să văd ce presupune munca de teren, ieșitul cu ambulanța despre care îmi tot vorbeau. Și atunci mi-am luat doza de realitate.
E realitatea oamenilor invizibili, pe care nimeni nu vrea să îi vadă (și nu e spus doar metaforic – eu chiar nu îi vedeam), iar atunci când îi observăm, ne grăbim să îi judecăm.
După o noapte de iarnă pe străzile Bucureștiului, după ce oferi unui om ce locuiește mereu pe stradă un ceai, ceva de mâncare și poate o pătură și schimbi două vorbe, realizezi că dacă ai fi pățit ce a pățit el sunt șanse mari să fi ajuns la fel.
Situația e mult mai complicată, nu e doar despre ambiție, eu am fost tentată să judec și fără să recunosc, să am în minte «nu există, muncești și ieși din iadul asta; nu e posibil să nu fie o soluție salvatoare.» Ei, câteva ore «de teren» te fac să înțelegi că situația nu e niciodată albă sau neagră, iar soluția salvatoare nu există.
Am cunoscut într-un parc o mama și pe fiul ei, foarte bine educați, dar copleșiți de o serie de decizii proaste prin care și-au pierdut casa. Lângă un bloc din Cotroceni un domn stătea drept, pe un scaun, sub folii de plastic, la -15 grade și refuza orice ajutor pentru că a decide el asupra felului în care își încheie socoteala cu viață era ultima șansă de control, dramul de demnitate.
În concluzie, m-a mobilizat ignoranța proprie, dorința de a-mi aminti mie și de a le spune celor apropiați despre oamenii pe care nu îi vedem, oameni ca noi, ce au dreptul la demnitate.
Cum te pregătești pentru această provocare? Ce îți vine în minte atunci când înoți?
Nu atât de mult pe cât mi-am propus inițial, însă am înțeles rapid că provocarea e mai degrabă să faci cunoscută misiunea asociației și să strângi fonduri pentru ea. Înot în semn de recunoștință pentru cei ce s-au alăturat cauzei. Așa că îmi vine în minte doar ”mulțumesc”.
Cum e să înoți pentru un proiect social? Ce provocări și ce satisfacții îți aduce?
Revin, pentru mine, implicarea în acest proiect este doar modul prin care rețin atenția oamenilor și le spun ”mulțumesc”. Nu mă gândesc la provocări, la satisfacții, e un moment.
Cum vezi cultura voluntariatului în România?
Vreau să cred că am scăpat de stigmatul muncii voluntare din perioada comunistă (obligatorie, în fapt), despre care îmi povesteau ai mei. Că încet-încet ne descotorisim și de voluntariatul pentru adeverințe și că în sfârșit înțelegem că în jurul nostru nu va fi mai bine decât dacă ne implicăm, dacă ne suflecăm mânecile și zicem “OK, eu ce fac luna asta pentru a fi mai bine în cartierul meu, în orașul meu sau în țara mea?”.
Cum e să fii promotorul unei cauze? Ce îți transmite ție, la nivel personal, activitatea de strângere de fonduri și ce vrei să transmiți tu mai departe prin demersul tău de a strânge fonduri pentru un proiect social?
Inițial m-a speriat, două săptămâni nu am făcut absolut nimic, nu spuneam nimănui că particip și mă gândeam cum mai mult o să încurc decât o să ajut. Și apoi am scris pe pagina mea de Facebook. Valul de susținere a fost copleșitor pentru mine. Și astea nu sunt vorbe mari. Pur și simplu eram șocată, bucuroasă și foarte recunoscătoare prietenilor care au rezonat rapid cu cauza și au donat. Părea atât de greu și de fapt e atât de simplu.
Cum am putea înrădăcina în societate grija față de semeni?
Nu știu, dar îmi doresc că eu cel puțin să îmi aduc aminte de lecția pe care am primit-o, de cum ar trebui să am mai multă încredere în implicarea celor de lângă mine.
Ce ai învățat din toată această experiență și îți va fi de folos în celelalte aspecte ale vieții? Putem spune că înotul (sau înotul pentru un proiect social) ajută la formarea caracterului? Cum?
Să avem încredere unii în alții.
Alexandra Maier înoată la Swimathon București 2019 în echipa Odesa. Campania de strângere de fonduri durează până pe 31 iulie.