Regula se schimbă în timpul jocului
Strugurii sunt acri
Faptul că 90% dintre români consideră că bogaţii ţări au făcut avere prin furt sau eludarea normelor este un fenomen sociologic de luat în seamă. Această percepţie socială este adevărată, în măsura în care populaţia o consideră adevărată. Ea a fost mult mai puternică odată cu începerea privatizărilor şi cu trecerea la economia de piaţă când nimeni nu înţelegea mecanismele de piaţă şi cum puteai să faci bani. Dacă percepţia socială era ţintită iniţial pe oamenii de afaceri (buticari cum îi numeau la începutul anilor `90, antreprenori, mai târziu), acum s-a generalizat.
Toţi cei care sunt vizibil bogaţi, indiferent de apartenenţa lor economică, politică sau oricare ar fi ea, „ascund ceva“. E un fenomen prezent în toate ţările post-comuniste, doar că în grade şi ritmuri diferite. În societăţile care au făcut trecerea la economia de piaţă într-un mod mai transparent şi mai coerent, această percepţie a scăzut mai rapid. La noi trecerea nu s-a făcut transparent, iar presa continuă să ne dovedească sau să ne sugereze că în spatele fiecărei licitaţii se ascunde o şmecherie sau că, de exemplu, în energie sunt nişte „băieţi deştepţi“.
Cititorul generic, cetăţeanul de rând, rămâne cu impresia că i se ascunde ceva şi că toate aceste afaceri ascund ceva. Nu mai ţine minte companie de companie şi individ de individ şi, generalizează, creându-şi imaginea că toţi sunt la fel. Pe acelaşi principiu s-a creat şi impresia că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ. Lipsa de transparenţă şi de coerenţă au înrăutăţit lucrurile. Trecerea de la un sistem comunist pe care îl cunoşteam şi în care ştiam regula jocului, la unul de piaţă în care regula jocului era cu totul alta şi nimeni n-o ştia a generat reacţii de tipul: „Cum a făcut ăsta bani, da’ ce io sunt prost?!“ Nimeni nu vrea să fie sau nu se consideră prost,aşa că suntem ca în proverbul cu vulpea şi strugurii: Dacă nu ajungem la struguri, spunem ori că sunt acri, ori că vulpea e hoaţă. Pe noi nu ne putem acuza.“
Această neîncredere este firească oricând schimbi cu 180º regula jocului. Până să o înveţe, oamenii nu îşi dau seama de ce doar unii ajung să fie câştigători. Al treilea lucru important, vizibilitatea. Calitatea mediei, aceea de câine de pază al societăţii, face ca ele să fie interesate de dezvăluiri frauduloase, scandaloase. Nu că ar fi o obligaţie, dar ca efect al lor, ceea ce se vede în media sunt doar fraude, iar cetăţeanul de rând nu are de unde să ştie şi nici cum să îşi imagineze că există oameni de afaceri care câştigă onest, care au modele de comportament şi de succes. Vizibilitatea face ca acest tip de percepţie să rămână la cote foarte ridicate, mult mai ridicate decât în alte ţări socialiste.
Principala responsabilitate a oamenilor de afaceri este de a-şi face bine lucrul (bine ca manager şi corect moral). Dacă ei pun pe picioare o întreprindere şi o fac corect, implicit ajută societatea: cu locuri de muncă, cu bani, cu sprijin moral, oferind siguranţă – ceea ce este esenţial. Tot jocul de piaţă este unul de tip „win-win“. În măsura în care, ca om de afaceri îţi faci corect jobul, implicit eşti şi responsabil. În pasul al doilea, toate corporaţiile au şi un fond de activităţi sociale, de implicare şi sprijin social. Din păcate, la noi legislaţia e confuză şi se schimbă tot timpul.
Oamenii de afaceri îşi fac un business plan şi îşi propun, ca în cadrul regulilor jocului, – care e preferabil să rămână neschimbate pentru măcar zece ani – să investească o cotă: în echipa de fotbal, în olimpicii români, în casele de copii sau în orice alt tip de acţiuni sociale. În condiţiile în care legea se schimbă de la an la an, această planificare nu mai este posibilă şi atunci, alegerea lor e de moment şi susţinerea se face la întâmplare, de aici rezultând uneori ineficienţa. „Nu e un joc de unul singur. Societatea trebuie să-mi ofere cadrul în care să îmi dau obolul.“
„Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma“
Provenim dintr-o societate ţărănească şi suntem în continuare, statistic vorbind, cea mai mare societate agricolă şi rurală din Europa. Avem nu doar o zestre, ci şi o condiţie socială care ne diferenţiază profund de tot restul Europei, un lucru care trebuie bine conştientizat. Un aspect fundamental al societăţilor ţărăneşti este oralitatea. Deşi pare o pedanterie sociologică, termenul reflectă un aspect important: în acest tip de societăţi oamenii nu au încredere în instituţii. „Noi vrem să stăm de vorbă cu o persoană, nu cu o instituţie. Nu cu un birocrat, ci cu dumneavoastră, cu X, cu X, în fine, cu cineva. E practica în orice societate ţărănească şi această nevoie se prelungeşte în întreaga sferă socială. Se traduce printr-o neîncredere în instituţii, în măsura în care ele sunt considerate abstracte. Vrem să vorbim personal cu doamna de la ghişeu. Dacă nu se poate, nu avem încredere. Clientelismul, sistemul de pile şi relaţii – partea vicioasă a relaţionării provine din această practică a relaţiilor interpersonale, de familie.
Clientelismul, nu neapărat cel imoral, provine din relaţii de comunitate tipic ţărăneşti. Etica morală a ţăranului e cea a bunui gospodar. Să ai toate cele necesare gospodăriei dar nu mai mult. Unul care sare calul şi se îmbogăţeşte, e prost văzut de comunitate. Vorba ţărănească e: „Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma“. Reflectă morala ţărănească străveche, care face ca idealul ţăranului să fie îndestularea, nu bunăstarea şi avuţia. „Îndestulare înseamnă să ai destul, dar nu mai mult – pentru că mai mult e prost văzut, e tentaţia diavolului. Dacă dumneavoasră vă îmbogăţiţi, ceilalţi spun: ce vă trebuie atâţia bani?! Sunteţi ispitit de diavol.“
Amendată e şi sărăcia extremă. Despre sărac se spune: e un om fără căpătâi, om fără rost. Să nu munceşti e destul este rău, iar să munceşti prea mult, e la fel de rău. Să fii foarte sărac e o ruşine, oricât de greu ţi-ar fi sau oricât de singur ai fi. Să fii prea bogat, e şi mai ruşine. Percepţia faţă de cei avuţi provine din mentalitatea ţărănească: Dacă ai destul, ce-ţi mai trebuie? Or, economia de piaţă capitalistă, de origine protestantă, are exact acest ideal contrar, de dezvoltare. Iată două tipuri de morală, prodund diferite.
Este greu şi necesită timp să treci de la una la cealaltă, dovadă că majoritatea proiectelor de dezvoltare rurală au eşuat: li se spunea ţăranilor că o să fie foarte bine pentru ei, că se vor dezvolta şi că vor avea din ce în ce mai mulţi bani. Replica? Nu domnule, eu vreau o lopată. Sau o găleată. Dacă li se spunea:Uite, dacă procedezi aşa, o să îţi faci singur 1000 de găleţi. Răspunsul? Doamne, da` ce să fac eu cu 1000 de găleţi? Ce, am înnebunit?! Dacă vinzi o marfă care nu are nicio semnificaţie pentru acel om, nu ţi-o cumpără. Iată una din cele mai importante tensiuni, care se transformă, dar vorbim de o societate întreagă şi de un substrat secular, care nu se schimbă peste noapte.
Clasa de mijloc
Plaja de venit e o condiţie prealabilă a existenţei clasei de mijloc şi cum veniturile au scăzut la toată lumea, asistăm la un declin al veniturilor şi la această categorie de cetăţeni. Ideea apartenenţei la clasa de mijloc este un ideal al tuturor românilor, aşa se explică de probabil de ce, un sondaj IRES arăta că 73% dintre respondenţi cred că fac parte din clasa de mijloc. Clasa de mijloc e o categorie încă nestructurată la noi.
Dacă e să ne luăm după acest indicator – conştiinţa clasei de mijloc, stăm mai bine decât SUA. Vintilă Mihăilescu remarcă însă o contradicţie structurală: pe de o parte avem din ce în ce mai puţini bani, pe de alta, din ce în ce mai mulţi ne considerăm „middle class“. Ca să exemplifice conştiinţa apartenenţei la această clasă, îmi dă exemplul unei vizite private în Franţa, la invitaţia unui coleg, profesor la Sorbonna. Profesorul l-a invitat la masă şi pentru că în băruleţul în care mergea în mod obişnuit toate mesele erau ocupate, a decis să caute un restaurant. A cercetat mai multe la rând, pentru a verifica mai întâi preţurile, ceea ce – în comparaţie cu generozitatea românească părea o dovadă de zgârcenie.
Românului i-a luat mult să înţeleagă că nu era zgârcenie, ci „o asumare de statut“, o expresie a conştiinţei clasei de mijloc, provenind dintr-o poziţionare foarte clară. „Nu mă ducea nici la bufetul gării, dar nici la Ritz, pentru că nu cadra.“ Acest comportament se reproduce în toate manifestările de consum ale indivizilor aparţinând clasei de mijloc: în privinţa maşinii achiziţionate, a casei, a educaţiei copiilor şi a restaurantului unde invită un coleg să bea o bere.
„Un comportament coerent, expresie a poziţiei, aşa cum mă văd ceilalţi şi aşa cum mă văd şi eu.“ O clasă care are conştiinţa de sine bine structurată, ştie unde se plasează şi îşi ordonează şi îşi planifică alegerile şi comportamentele în funcţie de această plasare. „La noi, eu pot să fiu sărac dar mă proiectez spre middle class, pentru că spre asta aspir. Şi dacă n-am reuşit până azi, mâine sigur o să dau lovitura. Suntem într-o structură foarte fluidă, mânată de dorinţa arzătoare de parvenire. N-ai cum să structurezi o clasă de mijloc care să aibă şi pragul de jos şi pragul de sus. La noi pragul de sus, nu există. Această categorie care reprezintă pilonul oricărei societăţi de piaţă este doar o categorie aspiraţională şi nu reală.“
Vintilă Mihailescu observă că este exclus să gândim o coagulare a clasei de mijloc în lipsa unei coagulări a societăţii în ansamblul ei. „Este nevoie de stabilitate. Cele două categorii middle şi upper class se construiesc în timp. Pentru aceasta trebuie să aibă posibilitatea să se planifice în timp iar regula jocului să nu se schimbe de la lună la lună.“ Ceea ce distinge România de celelalte ţări este ritmul de schimbare a cadrului legislativ, lipsa de coerenţă şi de consistenţă a reglementărilor cu efecte asupra orizontului de aşteptări, de planificare ale populaţiei. Aceasta face că aceste categorii sociale să nu poată să se închege decât întâmplător. „Ajungi în clasa de mijloc pentru că ai jucat la LOTO şi ai câştigat, dar aceasta e excepţia nu regula. La noi aceste excepţii au prevalat.
Ca să se constituie o clasă de mijloc trebuie să îi dai posibilitatea.“ La noi clasa politică şi elitele economice sunt unul şi acelaşi lucru. Peste tot în lume există această colaborare, dar la noi se confundă. Când vorbim de elitele economice, în subsidiar, vorbim de cele politice şi invers. Aceasta este una dintre marile probleme ale ţării. „Avem nevoie de un cadrul legislativ permisiv, un cadru de reglementări coerent, care să dureze cel puţin douăzeci de ani.“
Profesii care înfloresc, altele care pier
Meseriile care înfloresc sunt cele care decurg din noile condiţii de piaţă. Serviciile au luat amploare şi s-au diversificat. Acest lucru se poate vedea din oferta nediferenţiată a facultăţilor, care merg pe aceleaşi câteva meserii. Publicitatea nu se predă nicăieri şi în această branşă intră atunci fotografii, socilogii, chimiştii, doar pentru că sunt imaginativi, fără să aibă o pregătire pentru această meserie. Sunt ocupaţii pentru care nu există denumiri. E o luptă extraordinară ca nomenclatorul de meserii să ţină pasul cu această dezvoltare care e firească şi corespunde cererii actuale. Îmi dă exemplul uneia dintre cele mai bănoase profesii, care va exploda în următorii ani: Manger de comunitate online. „Cine şi-ar fi imaginat acum cinci ani că această meserie va exista? Nu există nicio facultate care să te pregătească pentru ea.“ E o înflorire exponenţială a unei categorii, cea a serviciilor, pe de o parte. Pe de altă parte dispar meserii care ţin de specificul societăţii ţărăneşti: meşteşugarii. Piaţa dictează să nu mai reparăm, ci să înlocuim. Toate serviciile care ţineau de vechea economie se sting. Cizmarul, pălărierul, tocilarul, depanatorul Radio-TV, remaieza sunt ocupaţii care dispar. Nu mai au valoare socială şi pot fi prezervate doar în sensul patrimonializării, pentru a le păstra memoria. Revigorarea ocupaţiilor e firească şi se petrece de când s-a inventat omenirea.
Migraţia externă a înlocuit-o pe cea internă
De când cu modernitatea, fluxul de la sat spre oraş este cel dominant oriunde în lume, cu efecte mai mult sau mai puţin dramatice. Migraţia de la sat spre oraş a început în secolul al XX-lea, s-a accentuat teribil în comunism, a continuat pentru câţiva ani după 1990, iar după 1996, pentru prima dată în istoria modernă a României, fluxul migraţiei s-a inversat. Echilibrul s-a schimbat în favoarea migrării dintr-un oraş într-altul, sau de la oraş la sat.
Satele îmbătrânite, o moştenire din perioada comunistă, există în continuare, şi sunt denumite „pungi de sărăcie“, unde au rămas doar bătrânii şi care, treptat, dispar. Migraţia externă a înlocuit-o pe cea internă. Mai ales după integrarea europeană a devenit masivă şi este firească. În acelaşi timp, dacă nu este gestionată devine o problemă demografică şi economică. Tinerii plecau de la sat şi veneau la oraş să lucreze în industria comunistă.
Când aceasta a fost desfiinţată şi fabricile au fost închise treptat, primii care au fost trimişi în şomaj au fost cei care aveau un petec de pâmânt, în ideea că vor avea din ce să supravieţuiască. Tot aceştia au fost cei care au migrat în Spania şi Italia pentru a munci în agricultură sau în construcţii. O treime din populaţia activă a ţării lucra în străinătate, ceea ce reprezenta un procent uriaş. Pentru ţară a fost un beneficiu, pentru că nu aveam şomaj. Au trimis miliarde de euro pe an în ţară, ceea ce a generat cash-flow şi investiţii, consum. Un procent de 10% din acest bani a fost investit în ceva lucrativ. De când oferta de muncă de pe piaţa europeană a scăzut drastic, în ultimul an, de la lună la lună rata şomajului a început să crească exponenţial în statisticile din România.
Fiind criză peste tot, oamenii se întorc în ţară şi devin şomeri. La nivel de iniţiativă de stat nu există nimic pregătit pentru ei. Atunci oamenii se asociază şi dezvoltă mici iniţiative locale. Piaţa alternativă de produse locale a fost una dintre soluţii găsite. Aceasta se află într-o înflorire extraordinară în condiţiile în care a pornit de la zero. Un trend care ar merita să fie sprijinit.
Ce păstrăm din valorile româneşti?
Când vorbim de valori româneşti trebuie să ne întoarcem la societatea ţărănească şi să vedem ce putem păstra de la ea. Afară de valorile general creştine: familia, respectul, onoarea, iubeşte-ţi aproapele, sunt valori general umane. Cele specific româneşti sunt păstrate ca atare. Termenul românesc: a omeni e poate cel mai frumos. Dar ospitalitatea nu mai are cum să mai existe într-o societate modernă. E o practică a unor societăţi relativ mici şi izolate în relaţia cu străinii. Reprezintă o datorie de onoare dar ascunde şi un interes. Dacă te-am omenit, mă vei omeni. Este tratatul de drept internaţional al unor societăţi mai mult sau mai puţin ţărăneşti. E o reglementare de onoare, ospitalitatea îl face pe celălalt egalul meu. Bem ceva împreună şi devenim prieteni. Ospitalitatea este un pact de legătură socială în care eu cheltuiesc ceva, dar nu total dezinteresat. Te-am făcut prieten, şi prietenul la nevoie se cunoaşte. Când voi aveaeu nevoie sau cineva din neamul meu mă vei ajuta, altfel îţi vei pierde faţa şi lumea te va arăta cu degetul.
Ospitalitatea nu e specific românească, bulgarii sunt şi ei ospitalieri, albanezii la fel. De la polonezi încolo deja nu mai sunt. În societatea modernă, a invita pe cineva acasă şi a-l aşeza la masă a început să se numească prietenie sau politeţe. E tot un pact, dar nu se mai numeşte ospitalitate. Este înlocuită cu forme de politeţe, reciprocitate, prietenie etc. Să uităm de ospitalitate că nu mai este cazul.
Într-o societate tribală rolul revenea vraciului şi clanului bătrânilor, în orice societate modernă, rolul de a promova valorile revine unor elite publice. Valorile sunt formulate, exprimate şi propuse nicidecum impuse publicului. Nu un ţăran de 90 de ani va promova modele sociale generale care să fie împărtăşite, ci elitele. Din păcate, la noi această cristalizare a unor role-modele, nu s-a făcut. Dacă s-a făcut, a fost într-un mod antagonic. E perioada până în 2000 când a fost o polarizare puternică între comunişti şi anti comunişti. Care erau modelele? Idealurile, valorile socialiste, cripto-comuniste sau anticomuniste şi acestea au polarizat societatea. La acestea se opuneau valorile occidentale. Modelul era să fim ca aceştia din urmă. Era un model de împrumut, dar absolut firesc. Ne întorceam la casa Europa. Lupta era pentru cât de repede şi cum îndeplinim aceste modele ale Occidentului visat. Odată aflaţi acolo, ne-am lămurit că nu e chiar Raiul, dar nu mai aveam nici alte modele.
Am intrat într-o derută totală, nu mai aveam ce să imităm şi trebuia să ne coagulăm propriile modele. Am rămas cu această meteahnă a polarizărilor care în ziua în care vorbim au ajuns la o expresie dementă. „Ori cu unul, ori cu altul. Care e modelul? Nici unul, pentru că sunt identice. Locul modelelor abstracte, spirituale, morale, orizontul de aşteptări se reduce la alegeri, valori personalizate, întrupate, care în realitate, n-au cum să fie valori. O persoană n-are cum să fie un model decât dacă se construieşte pe sine ca atare. O funcţie n-are cum să fie model. Nici preşedintele, nici primarul, nici premierul. Nu s-au cristalizat modele la care eu, cetăţeanul de rând să mă raportez cu prudenţă, cu propriile nuanţe, şi azi când X e preşedinte şi mâine când X n-are să mai fie preşedinte. Modelele autentice sunt transpartinice, transpolitice şi valabile pe termen lung, pentru că altfel nu sunt decât nişte oportunişti.“
Societatea civilă, vorba lui Caragiale, e sublimă dar lipseşte cu desăvâşire. Şi în acest caz s-a pornit de la zero, ea fiind reprezentată în special de ONG-uri. Majoritatea acestora şi-a propus o responsabilitate socială pe care chiar o duc la îndeplinire, doar că este punctuală: „Eu mă ocup de copiii orfani din judeţul meu, propun modele de comportare, implicit. Dar aceste ONG-uri nu se coagulează, nu conlucrează şi nu au masa critică necesară pentru a se impune ca o spiritualitate comună, ca un model comun.“
Fenomenul protestelor de stradă din perioada ianuarie-februarie, care se repetă acum este important, chiar dacă numeric este neglijabil. În zona Facultăţii de Arhitectură, a început să se coaguleze o astfel de societate civilă, transONGuri, transpolitică şi care cere să ne vedem de treburile serioase. Pe aceşti tineri nu-i interesează cine câştigă şi cine pierde, ci probleme fundamentale, reale ale acestei societăţi. Această nevoie şi conştiinţă apare la tânăra generaţie. Au convingerea că sunt o altă generaţie care îşi caută identitatea.
Neajunsul de a te fi născut român
Avem o mentalitate de pierzători. În sensul că sentimentul de eşec reapare şi se exprimă în multe ocazii, ne considerăm nişte victime ale istoriei. „În timp ce voi construiaţi catedrale, noi muream în luptele cu turcii. Sentimentul de victimă a istoriei – ne-am bătut cu turcii, cu imperiile şi comuniştii şi tot timpul am încasat-o, e parţial adevărat. Suntem în continuare de parte pierzătorilor. Dacă ai pierdut o dată, de două ori, de trei ori, riscul să pierzi şi a patra oară este foarte mare. Nimănui nu convine această stare şi avem momente de răbufnire dorindu-ne să fim învingători. Nu facem cele necesare pentru a deveni un învingător real, şi atunci devenim unul fantasmatic. „Românii sunt cei mai ospitalieri“ sau „Suntem cei mai buni“, după care, dacă vedem că nu e chiar aşa, „Suntem cei mai nenorociţi“, „ţiganii Europei“. Această pendulare e permanentă: ba suntem cei mai tari, ba cei mai slabi. Vasile Dem Zamfirescu vorbeşte despre mândria şi ruşinea de a fi român (în Nevroză balcanică, carte apărută la Editura Trei).
O vedem cel mai bine exprimată la Emil Cioran. De ce? Pentru că suntem ne-isprăviţi şi ne e ruşine de eşecurile pe care le-am acumulat. De aici vine şi o doză de agresivitate, pentru că am acumulat ură şi am vrea să facem rău celuilat, din răzbunare. Ne răcorim cum putem, pe vecin, pe nevastă, pe politicieni, pe oamenii de afaceri. Ne visăm toţi baştani. Manelele sunt geniale din acest punct de vedere pentru că au dat o soluţie la ruşinea de a fi român. Acest sentiment de destin potrivnic, de înfrânt, generează ruşine, pe care o vedem exprimată şi la tineri şi la bătrâni.
Au fost momente când am scăpat de acest sentiment. Au fost şi momente de mobilizare generală, cum a fost Revoluţia din Decembrie, Revoluţia de la 1848, România mare. După primul război mondial România s-a construit prin entuziasm, printr-o astfel de mobilizare, din convingerea că suntem câştigători, şi atunci chiar am fost. Până la prima înfrângere când a revenit vechea obsesie.
Solidaritatea
Ne întoarcem la societatea ţărănească, în care există reciprocitate, între oameni care se cunosc şi conlucrează, coexistă, s-au născut şi vor muri în acel sat, care se luptă pentru existenţă. Dacă vecinii nu sunt solidari şi nu se ajută între ei, fiecare moare. Dacă e să meargă fiecare cu animalul său la păscut nu mai are cine să culeagă proumbul, aşa că cineva se oferă să ducă toată turma la păscut. Nu din solidaritate, ci din interes reciproc. E o situaţie de win-win, pe bază de cunoaştere reciprocă, de coexistenţă, de comunitate. În momentul în care această comunitate s-a spart, eu nu mai am motive să vă îngrijesc copilul doar pentru că îmi sunteţi vecină. Dacă ar fi să fac asta, pe al meu cine îl îngrijeşte?
Solidaritatea se construieşte în comunităţile urbane şi are alte reguli. Individualismul dus la extrem este pericolul modernităţii. Modernitatea se confruntă cu acest pericol de când s-a născut, dar a găsit şi soluţii care se cheamă contract social, asociere, bun public. Avem împreună interesul să ne ducem copilul la grădiniţă şi eu ca societate organizez grădiniţe pentru ca membrii societăţii să nu se distrugă între ei. E o practică ce se învaţă, se construieşte. Noi nu suntem încă în acest stadiu şi pentru că instituţiile moderne create de comunişti nu au avut legitimitatea şi credibilitatea necesară. Din acest punct de vedere, pornim aproape de la zero. Dacă nu avem încredere în instituţii, nu putem avea încredere nici în asociere. Încă nu văd care e interesul personal în această chestiune.
În Băneasa, oameni din categoria upper middle class care şi-au luat loturi de teren după un plan existent, doar că undeva în câmp. Toţi au mutat gardul puţin mai încolo, astfel încât la un moment dat, nu mai aveau cum să ajungă cu maşina acasă. Erau nevoiţi să se retragă cu toţii câte o jumătate de metru. A durat un an, pentru fiecare ziceaŞ retrage-te tu, apo mă retrag şi eu. Peste un an, de mers cu cizmele prin noroaie, s-au hotărât. E exprimarea plastică a acestei dificultăţi de a descoperi că avem un interes comun. Dacă las ceva de la mine şi tu laşi ceva de la tine, amândoi câştigă. Românul zice, lasă tu şi vom vedea.
Românii trebuie lăsaţi să îşi descopere interesul comun şi în câţiva ani îl vor găsi. Pentru aceasta, ne întoarcem la cuvântul magic: stabilitate. Dacă interesul nostru comun astăzi este unul şi mâine este al dumneavoastră nu şi al meu, atunci eu nu mai încredere. Dacă peste o lună, într-un pact de asociere, dumneavoastră ieşiti în câştig şi eu în pierdere, a doua oară suflu şi în iaurt. Actuala formă de neîncredere este rezultatul major al acestor 20 de ani de la Revoluţie. E o chestiune care ţine de fatalism, dar nu suntem singurii. Până când să invocăm greaua moştenire a comunismului? O bună parte a clasei politice actuale avea doar 10 ani în perioada comunistă.
Occidentalii au învăţat în timp că este reciproc avantajos dacă anumite probleme care sunt comune, încearcă să le rezolve în comun. Modelul imitaţiei funcţionează în orice societate. Dacă vecinul a crescut 3 roşii, bun, fac şi eu. Dar mai ales pe modelele de succes. Se face în timp, cu o anumită consecvenţă.
Consumul ostentatoriu
Trăim într-o societate de piaţă în care regula este aceasta: Cosnumă sau mori! După 20 de ani de fraţii Pătrăuşi şi adidaşi, bulimia este absolut firească. Încă a început să se mai domlească. Consumul e ostentatoriu. Consum, ca să vezi tu ce succes am avut eu. Aici exemplele curg gârlă: de la casele făloase din sate, la vilele din urban care depăşesc necesităţile. Are o singură raţiune: nu satisfacerea unor nevoi, ci alimentarea unei imagini publice. Eu nu am criterii de reuşită, de succes, nu ştiu care sunt criteriile de middle class. Dacă vin cu un Meredes şi am o casă cu zece clase sunt mama lui middle class. Dacă sunt rupt în cur şi muncesc 16 ore pe şantier şi mănânc un iaurt pe zi dar măcar să am satisfacţia că sunt middle class. E un consum fantasmat. Profesorul de la Sorbonna avea bani dar nu fantasma să ia micul dejun la Ritz pentru că nu intra în orizontul lui de aşteptări, de speranţe de vise. Avea Peugot-ul lui,. Noi nu avem aceste repere. Când pot Ferrari, ce fac cu el? Îl arăt.
Marea dramă care reglează şi consumul şi economia şi relaţiile sociale. Când consumul va fi stratificat. Eu sunt în categoria asta, consumul meu este ăsta, cu excepţiile de rigoare pe care mi le permit în vacanţă, lucrurile deja se vor aşeza.
Bulgaria, o comparaţie realistă
E ţara cea mai comparabilă cu România, istoric, economic, politic vorbind, mai mică şi mai săracă. Dacă în Bulgaria s-a putut- nu că acolo este paradisul e pământ, dsar anumit elucruri şi le-au rezolvat într-o măsură mai mare decât noi. Este singura ţară din Europa căreia în timp de criză i-a crescut ratingul de ţară fără nici un împrumut de la FMI. Deşi România e mai frumoasă mai bogată şi are mai multe atracţii turistice, veniturile Bulgariei din turism sunt de zeci de ori mai mari decât ale noastre.
Bulgarii s-au recunoscut săraci, într-o situaţie gravă şi au fost dispuşi să facă ceva O serie de solidarităţi minore deocamdată. Nici eu nu ştiau mai bine ca noi ce. Au fost obsedaţi de asta, că trebuie să pună mână de la mână ca să iasă la liman.
Noi avem ceva din mentalitatea caprei râioase cu coada sus. Suntem cei mai amărâţi dar din când în când, trebuie să ne dăm ai mai mari. Noi în românia niciodată nu am avut sentimentul că suntem la fundul sacului. Noi suntem bogaţi, munţii noştri aur poartă, suntem Europeni, ne tragem de la Roma, suntem de-acolo, ni se datorează. Nu trebuie să dăm în brânci ca să ajungem la liman, suntem acolo. Acest gen de mobilizare socială la noi n-a existat, la ei a existat. Ceea ce a lipsit într-un caz şi a existat în celălalt a fost această mobilizare uşor disperată, fără efecte spectaculoase la ei. Bulgaria nu e El Dorado, dar această mobilizare în cei 22 de ani la bulgari a dat aşa, o frunzuliţă, un mugur, care a existat şi la noi dar s-a ofilit.
Citiți și: