Răzvan Voiculescu – Fotograful hoinar, veșnic în căutarea imaginii perfecte și a poveștilor cu aromă și gust

Un călător împătimit și-un fotograf prin vocație, permanent nemulțumit că nu poate să realizeze acea imagine despre care nu știe cum arată, dar pe care vrea să o descopere. Așa se descrie Răzvan Voiculescu, un fotograf care a bătut țara în lung și-n lat în căutarea unor peisaje de vis, a unor rețete străvechi, dar, mai ales, a unor oameni autentici.

Răzvan Voiculescu este și călătorul care, printr-un extraordinar proiect de promovare a celor mai pitorești zone din România, a adus împreună gastronomia și călătoria, într-o adevărată „campanie” de cucerire a simțurilor. Albumul ”Bucătăria Hoinară se întoarce” este, de fapt, un regal de imagini inedite, care surprind „oameni ai locului” în bucătăriile lor suspendate-n timp, pregătind feluri de mâncare așa cum știu ei să facă din străbuni.

Între socăcițe și master chefs

De unde ”pofta” aceasta nebună de călătorii și bucate ce poartă gustul și aroma locului și timpului?, l-am întrebat. ”Ce călătorii mai extraordinare poți să îți dorești pentru a înțelege esența ideii de a călători, de a nu ajunge niciodată într-un anumit loc, ci de a trece numai și a lua cu tine ce este mai frumos și a da din tine ce este mai frumos. Inclusiv opreliște pentru a degusta, a te bucura de bucate bune și a interacționa cu oameni pe care îi vezi prima oară”, mi-a spus Răzvan, povestindu-mi apoi și câteva detalii despre album.

Așa am aflat că ”Bucătăria Hoinară se întoarce” are două „capitole”: unul dedicat socăcițelor – acele femei din zona rurală, specializate în a găti pentru marile evenimente ale satului, iar celălalt, dedicat bucătarilor invitați, care lucrează în zona citadină și care s-au lăsat purtați în locuri atipice unde au gătit. Bucătarii nu se inspiră după bucătăria locală, ci pur și simplu bucătăresc ceea ce îi inspiră pe ei locul respectiv.

Socăcițele și bucătarii invitați în album nu s-au întâlnit niciodată. Pentru că socăcițele gătesc la ele acasă, fie în grădină, fie în bucătăria de vară, pe când bucătarii gătesc în mijlocul naturii, acolo unde nu îi poate deranja nimeni.

”Majoritatea felurilor care au fost gătite în proiect au fost experiențe de sine stătătoare, fie că erau bucate simple, românești, fie că erau sofisticate, pregătite de invitații mei bucătari. Sentimentul de a fi în locuri aparte – fie în natură, fie într-o bucătărie autentică românească – împreună cu personajul care-ți gătește și împreună cu toată starea care se degajă acolo, a fost, de fiecare dată, o experiență unicat”, a dezvăluit din culisele proiectului Răzvan.

Necunoscutul îl urnește de fiecare dată la drum, iar simplitatea este ceea ce îl inspiră

Fotograf fiind, de ce nu te-ai oprit pur și simplu la a imortaliza personaje, locuri, momente, stări? De ce a fost nevoie să le dai și ”gust”?, am continuat șirul curiozităților. ”Prima parte a întrebării am acoperit-o în alte albume de-ale mele, unde am imortalizat peisaje, portrete, stări, meserii, arhitectura tradițională. Acum a venit momentul să mergem mai departe și să descoperim și partea gastronomică”, mi-a răspuns, explicând și ceea ce îl leagă de staul românesc și gastronomia tradițională: ”De satul românesc încerc să mă lege din ce în ce mai multe lucruri, pentru că nici copilăria mea, nici copilăria părinților mei nu au avut legătură cu satul. Ceea ce este ca un aspect pierdut al copilăriei mele și aș vrea să-l recuperez acum, la o vârstă mare. Gastronomia tradițională cred că face parte din fiecare român, nu poate să fie decât o permanentă bucurie de a o încerca și de a descoperi noi și noi finețuri ale gustului”.

Cum alege locurile? Simplu. Doar identifică peisaje aparte, de cele mai multe ori greu accesibile, în care încadrarea fotografică să aibă o valoare.

Nu are un loc preferat, pentru că, spune el, România este plină de locuri fabuloase. Dar dacă e să sape puțin în zona lui foarte sentimentală, descoperă două locuri care îl atrag mai mult, însă numai pentru că acolo a cunoscut niște oameni speciali: Țara Lăpușului și Dobrogea: ”Mă întorc deseori în câteva zone de care sunt mai legat, deoarece cred că am înțeles locurile și oamenii de acolo mai bine decât în alte părți. Asta nu înseamnă că nu descopăr de fiecare dată și locuri noi”.

O bucățică de viață foarte frumos trăită

Evident, în tot periplul acesta a avut parte și de tot soiul de întâmplări, peripeții, momente de neuitat. Multe amintiri incredibile, de fiecare dată altele, cu locuri noi, oameni noi, atmosferă nouă, bucătărie nouă. ”Pentru mine, toate popasurile noastre au avut ceva să-mi spună. Acum îmi vine în minte, de exemplu, o găteală din zona Vama Veche. Era o zi frumoasă, ne-am instalat tabăra pe-o faleză, am pregătit focul, am pus masa, au început să se amestece ingredientele și-n doar câteva minute cerul senin s-a întunecat brusc și ploaia a venit extrem de repede. A trebuit atunci nu doar să finalizăm bucătăreala rapid, dar a mai trebuit să ne și salvăm mașinile, care erau puse în locuri greu accesibile și, odată ce nămolul s-a revărsat asupra noastră, eram ca pe un patinoar”, și-a amintit fotograful.

Dar astfel de peripeții sunt exact cele care îmbogățesc rețeta și dau savoare aventurii. Pentru că asta înseamnă, de fapt, ”Bucătăria hoinară”, de fiecare dată o aventură la capătul căreia te cuprinde o ”oboseală extrem de agreabilă, ce este atât emoțională, cât și fizică, pentru că fiecare călătorie de felul acesta îți oferă un infinit de stări noi”.

De ce spune asta? Pentru că nu programează niciodată ceea ce o să se întâmple în plecări. Lucrurile vin de la sine, nu trebuie ”împinse”. Numai că oamenii fiind noi, locurile fiind noi, drumurile fiind noi, și în general peisajul schimbându-se la fiecare kilometru, întoarcerea acasă este ca o bucățică de viață foarte frumos trăită.

”De multe ori eu nu mă uit pe imaginile pe care le fac și aștept să se «sedimenteze» pe hardul meu și la mine în minte, astfel ca atunci când fac întâlnirea dintre ce-mi închipui eu că a ieșit și ce văd pe monitor să fie o întâlnire plină de surprize. Nu tot timpul sunt bune, există și dezamăgiri, dar, per total, este o curiozitate care crește, crește, crește și atunci când ajung să-mi văd imaginile pentru a construi albumul trăiesc o a două oară emoția acelor timpuri”, ne-a mărturisit Răzvan.

”Odată ce pierdem satul, pierdem și acea identitate românească”

După atâta hoinăreală, prin locuri știute și neștiute, l-am întrebat pe Răzvan cum i se pare satul românesc și dacă, din punctul lui de vedere, inițiative precum ”Bucătăria hoinară” sunt suficiente pentru promovarea și valorificarea potențialului rural. ”Sigur, noi, cei care suntem niște călători prin satul românesc, am dori să rămână cel autentic, cel tradițional, cel neschimbat în timp. Pentru că ne duce înapoi către copilărie, către bunici, către tot ce-i foarte românesc”. Pe de altă parte, însă, a ținut să remarce Răzvan, dacă te uiți la sat din punctul lor de vedere, al localnicilor, este normal că-și doresc modernizarea. Își doresc asfalt, își doresc să aibă baie în casă, gresie, faianță sau geamuri termoizolate, iar asta implică stricarea estetică. Dar, trebuie respectați și ei, căci, până la urmă, ei își duc viața grea acolo. De aceea, e nevoie de multă atenție, de viziune, atenționează Răzvan, pentru că: ”Mi se pare că odată ce pierdem satul, pierdem și acea identitate românească care este cea mai pregnantă, cea care ne caracterizează cel mai mult. Până la urmă avem două lucruri fabuloase în România: avem natura și avem satul (unul special, pentru că este una dintre puținele noțiuni de sat care a mai rămas în toată Europa)”.

Și totuși, un proiect la nivel național, așa cum țările din Vest au făcut pentru satele lor, ar fi mai mult decât necesar pentru păstrarea identității arhitecturale. Pentru că, a remarcat Răzvan, la noi se construiește haotic, se construiește urât, se construiește în lipsă de respect față de arhitectura tradițională. Ceea ce în nicio țară vestică nu se întâmplă, pentru că acolo sunt niște legi stricte și clare în această privință. La noi însă, parcă nu suntem deloc interesați de a conserva ”această avuție fabuloasă pe care o mai găsim doar ici colo în România”.

Arta în nemișcare. Fotograf în pandemie

E de la sine înțeles că toată discuția de mai sus a avut loc cu aproape trei luni în urmă, înainte de pandemie. Pe atunci, Răzvan era în febra pregătirilor unui turneu de promovare a albumului. Pandemia însă, i-a dat toate planurile peste cap.

A descoperit și el, exact ca toată lumea, că „brusc și peste noapte” trebuie să-ți construiești un univers, creativ pe cât posibil, între cei patru pereți ai casei.

Cum a arătat universul unui fotograf în izolare? Evident, creativ.

”Primul lucru la care m-am gândit a fost să <pun cap la cap> un album de fotografie despre aventurile și călătoriile pe care le-am organizat cu mulți prieteni. Călătoriile le-am făcut cu toții pe motocicletă.

De 12 ani călătorim pe drumuri mici, neasfaltate și foarte virate pentru a descoperi o Românie mai greu accesibilă, dar mai curată, profundă și autentică. Iar de 9 ani, în paralel cu acele drumuri mici din România, descoperim și Franța. Tot pe drumuri infinit de strâmte, dar departe de turism și mult mai aproape de viața satului francez.

Toate fotografiile acestui album sunt realizate în acești ani. Iar în cele 2 luni <de nemișcare> am închegat albumul. În luna august am să-l tipăresc, astfel ca la toamnă să-l pot lansa. Va fi primul album de fotografie dedicat călătoriilor pe motocicletă din România. Sper să fie perceput ca un imbold pentru alți fotografi”.