Razvan Mazilu: Natural born dancer

Nu poti sa desprinzi dansul de el, lucru de inteles cand te gandesti ca baletul nu a lipsit decat in primii trei ani din viata lui. Acum, e prezent in fiecare idee, cuvant si miscare, de la modul in care zambeste, pana la gestul prin care bea un pahar cu apa. Asa ca, trebuie s-o spun, cu riscul de a parea un cliseu: Razvan Mazilu este nascut pentru a dansa.

Spuneam ca este un nonconformist. A trecut de la balet clasic la balet contemporan, a vrut mai mult decat interpretare si s-a specializat si in coregrafie, a vrut mai mult decat dans si a creat spectacole de teatru-dans, a vrut sa domine scena si a lansat primul one-man-show din baletul romanesc. Iar in prezent pregateste un nou spectacol "alt fel", de teatru coregrafic, impreuna cu maestrul coregraf Gigi Caciuleanu, si o surpriza in pasi de tango, la Teatrul Odeon.

Sunteti dansator, balerin sau coregraf? De care denumire va simtiti mai aproape?

Sunt dansator si coregraf. Dar cateodata prefer sa fiu numit "balerin", pentru ca suna mai profesionist, mai ales pentru cei care nu sunt familiari cu lumea dansului. Dansatori sunt si cei care nu au neaparat studii de specialitate. Daca vrei sa devii balerin, fie ca alegi baletul clasic sau dansul contemporan, trebuie sa parcurgi studii de specialitate. Dupa terminarea liceului de coregrafie, ai o diploma de balerin, iar daca urmezi mai departe studiile superioare, poti sa te specializezi ca pedagog sau coregraf, de balet clasic sau contemporan.

Ati inceput cu lectii de balet, la trei ani, o varsta frageda…

Atunci totul era un joc. Desi baletul in sine este foarte greu – nu o sa obosesc niciodata spunand ca trebuie sa muncesti enorm ca balerin – el incepe ca o joaca, dar treptat lucrurile se complica, iti petreci tot mai multe ore in sala de balet si exercitiile evolueaza pe masura ce cresti. Se considera ca un adevarat dansator trebuie sa aiba o baza tehnica, de dans clasic, apoi poate sa practice aproape orice alt gen de dans, inclusiv dans sau balet contemporan.

Exista o traditie a dansului in familia Mazilu?

Nicidecum, nu am nici un artist in familie. Parintii mei sunt muncitori si nici nu am ajuns sa fac balet pentru ca vreunul dintre ei nu a reusit sa urmeze aceasta cale in viata. Pur si simplu, eu am ales sa dansez. Uneori imi place sa spun ca dansul m-a ales pe mine. A fost decizia mea, iar familia m-a inteles, m-a ajutat mult si inca ma ajuta. Sprijinul celor apropiati e foarte important, pentru ca a fi dansator in Romania este una dintre conditiile cele mai grele, o conditie usor ingrata.

De ce spuneti asta? Ati sustinut spectacole in multe tari, din Europa pana in Asia. Sunt acolo conditii mai bune pentru balet?

Se investeste mai mult in cultura, iar oamenii sunt constienti ca ceea ce poate reprezenta imaginea unui popor este cultura. Se pare ca noi nu prea realizam asta si, implicit, nu acordam importanta cuvenita nici artei dansului. Franta, de exemplu, are una dintre cele mai renumite scoli de dans contemporan, care de mult timp este pe aceeasi treapta ca si filmul. Rusii, pe de alta parte, si-au creat o legenda in baletul clasic. Dansul, indiferent de gen, stabileste punti de legatura intre oameni, pentru ca este un limbaj universal. La un spectacol de dans, nu exista bariera limbii ca intr-unul de teatru, unde ai nevoie de traducere. Dansul este una dintre artele care poate reprezenta conturul spiritual al unui popor.

Chiar ati lansat la un moment dat un program de promovare al dansului contemporan.

Da, la Teatrul Odeon, din dorinta de a face lumea sa inteleaga ca dansul este o arta majora si nu are numai functie pur estetica sau de divertisment cum, din pacate, ni se prezinta de multe ori la televizor.

Ce ar trebui sa faca artistii pentru a revigora arta dansului? Dar publicul?

Publicul nu trebuie sa faca nimic, doar sa fie lipsit de prejudecati si sa vina la spectacole. Noi, artistii, trebuie sa ne luam foarte mult in serios si sa facem spectacole de calitate. Atata timp cat vom urca pe scena si ne va fi clar de ce ne aflam acolo, oamenii vor veni sa primeasca mesajul artei. Iar arta se va face atata vreme cat va exista omenire. Avem nevoie de ea, orice s-ar intampla.

Deci se mai tin spectacole cu sala plina…

Desigur! Portretul lui Dorian Gray, de exemplu, se joaca si acum cu sala plina, desi au trecut doi ani de la lansare. Exista spectacole bune si spectacole proaste, prafuite, demodate, inaccesibile. Un mare pericol al dansului contemporan este faptul ca, de multe ori, creatorii se inchid intr-un turn de fildes si ai senzatia ca fac spectacole numai pentru ei sau pentru cei initiati. Poate noi, coregrafii de dans contemporan, nu stim intotdeauna sa ambalam dansul intr-un mod accesibil publicului. De aceea dansul contemporan nu se prea vede la noi in tara.

Cand ati inceput sa va faceti un nume pe scena dansului romanesc?

De la primele spectacole. In cazul meu, de cele mai multe ori lucrurile se intampla putin invers, neasteptat. Am devenit cunoscut in calitate de coregraf si creator de spectacole de teatru-dans, in loc sa fiu cunoscut mai intai ca dansator, cum ar fi fost, poate, logic. Intotdeauna mi-a placut sa trec peste etape, sa risc, sa fac ceea ce simt.

Din cauza asta va numeste presa "copilul teribil" al scenei romanesti?

Cred ca din cauza ca n-am ramas numai la dans. Nu ma multumesc cu putin. Mi-a placut, inca de cand am intrat la UNATC, sa amestec dansul cu teatrul. Sunt arte-surori, se completeaza reciproc. Din primii ani de facultate, am vazut spectacolul ca pe o imbinare intre dans si teatru. In anul doi, am tintit foarte sus si mi-am propus pariuri foarte mari, mergand pe acelasi gust pentru risc. Am realizat un prim spectacol la Teatrul National, in 1995, cu Maia Morgenstern. Cariera ei luase un avant foarte mare, obtinuse primele premii internationale, iar eu eram inca un student la UNATC.

Iar la un an dupa absolvire, ati devenit protagonistul primului one-man-show din lumea baletului romanesc.

Jocul de-a Shakespeare a fost o situatie in care m-am aruncat in gol. Tocmai ma intorsesem din Franta, cu premiul de interpretare al Operei Nationale din Paris, care mi-a dat foarte mult curaj. Coregraful Ioan Tugearu imi crease un dans pentru Richard al III-lea, personajul lui Shakespeare, pe muzica lui Mahler. Acel solo de zece minute a avut mare succes. De aici, ideea de a interpreta singur mai multe personaje, in cadrul aceluiasi spectacol. Ne-am oprit la cele mai importante personaje din opera lui Shakespeare – Richard al III-lea, Othello, Falstaff si Hamlet. In 65 de minute le intruchipam pe rand pe toate, fara sa ies nici o secunda de pe scena. Imi schimbam doar costumatia, de la un personaj la altul si intram in personaj, cu ajutorul vocii lui Stefan Iordache, cu care aveam un dialog permanent – eu prin dans, el prin cuvinte. One-man-show-ul este foarte dificil de realizat, pentru ca se bazeaza pe virtuozitatea unui singur artist. Toti ochii publicului sunt atintiti asupra lui, il scaneaza complet pana la cel mai mic gest. Imi amintesc ca in Jocul de-a Shakespeare, chiar la inceput, trebuia sa cobor in scena cu ajutorul unei scari de circ. Stateam sus, in intuneric, si vedeam spectatorii din sala cum ma priveau si asteptau. Aveam senzatia ca ma arunc intr-o groapa cu lei. Trebuie sa le faci fata, sa fii cel mai bun.

Ati amintit despre Concursul International de Balet de la Paris. Cum ati reusit sa fiti cel mai bun acolo?

Premiul de interpretare primit atunci, la categoria de dans contemporan a unui eveniment atat de important in lumea dansului international, inseamna enorm pentru mine, deoarece am riscat foarte mult. A fost ca o aventura in care m-am lansat, convins fiind ca uneori trebuie sa risti. La un concurs international trebuie sa te pregatesti foarte serios, pentru ca sunt etape eliminatorii si concureaza numai dansatori talentati, care vin cu profesori, cu coregrafi, cu repertorii foarte bine puse la punct. Eu eram oarecum descoperit, pentru ca nu aveam nici un repertoriu stabilit, nici un coregraf langa mine. Aveam doar o banda de magnetofon si o pereche de pantaloni negri. Ma dusesem la Paris in cu totul alt scop, cu un spectacol la Centrul Cultural Roman. Mi-am spus ca daca tot sunt acolo, trebuie sa ma inscriu si la marele concurs. A fost o provocare pe care mi-am propus-o singur. Tin minte ca in prima etapa am improvizat. Dansasem cu o seara inainte in camera de hotel, imi propusesem cam ce pasi sa fac si, in ziua concursului, mi-am zis: "Ce-o fi, o fi". Am trecut de etapa eliminatorie, dansand in pantalonii negri pe care ii luasem pentru celalalt concurs. Nu mai aveam nici bani – ii cheltuisem pe toate prostiile, de la mancare la haine. Niciodata nu am constientizat valoarea banilor, nu stiu sa fac nici economii, nici sa-i investesc. La Paris, daca nu luam premiul, care consta si intr-o suma consistenta de bani, nici nu aveam cu ce sa-mi platesc camera de hotel.

De atunci ati avut spectacole in Italia, Germania, Grecia, Israel, Egipt, Japonia… Cum ati perceput, ca artist roman, toate aceste culturi?

Sa dansezi in toate colturile lumii este una dintre marile satisfactii ale baletului. E interesant sa te intalnesti cu popoare care au alta mentalitate si cultura decat a ta. Norocul meu e ca dansul este inteles de toata lumea. In Japonia, de exemplu, am dansat pe muzica populara romaneasca, cu o coregrafie de inspiratie folclorica, dar pasii erau dusi mai departe, inspre balet contemporan. Chiar daca japonezii poate nu au inteles spiritul poporului roman, ritmul si dansul le-au placut foarte mult, aplauzele mi-au dovedit-o. Publicul japonez este minunat, este cald si deschis, se bucura la orice si aplauda imediat, desi au alte legi, alta cultura, alta intelegere a vietii si a mortii.

Ce inseamna pentru dv. aplauzele publicului? Mai mult decat o critica favorabila in presa sau decat un premiu?

Mai mult decat orice! Oricat ar tine aplauzele, tot ti se pare ca dureaza prea putin. Nu ma mai enervez demult daca citesc o cronica nefavorabila, desi nu am prea avut parte de asa ceva. Am citit insa cronici din care nu reiesea dragostea cronicarului pentru dans si asta e cel mai dureros. Oricum, noi nu avem cronicari de dans in Romania. Iar pe premii nu pun mare pret. Nu cred ca ele fac obiectul cartii de vizita a unui dansator. Premiile inseamna ceva atata timp cat, prin activitatea ta de dupa primirea lor, dovedesti ca intr-adevar le-ai meritat. In ceea ce priveste publicul roman, il iubesc si il respect, desi nu am intotdeauna incredere in el, fiindca este viciat de vulgaritatea propagata de televiziune, de exemplu. Ii mai reprosez si faptul ca se extaziaza prea usor in fata unor spectacole indoielnice care vin din strainatate, doar pentru faptul ca vin "de afara".

Cum va simtiti dv. cand faceti parte din publicul unui spectacol?

De cele mai multe ori, sunt un spectator bun, cuminte, dar am si momente cand sunt carcotas, critic, ma enervez repede. Caut sa fiu cinstit si lipsit de prejudecati. Au fost si spectacole cand am iesit din sala. Nu ma ridic in picioare atat de usor, o fac doar cand sunt intr-adevar impresionat.

Ce se intampla cu dansatorii dupa ce sala se goleste de lume?

Stiu ce se intampla cu mine: parca sunt dupa un cataclism, golit de energie. E liniste si atmosfera e inca rarefiata. Vreau sa beau multa apa pentru a ma hidrata si pe urma sa stau pur si simplu pe un scaun, cu picioarele in sus, pentru a le relaxa.

Vi se intampla sa aveti trac pe scena?

Niciodata nu am avut trac. Poate doar emotii, o stare de neliniste, atunci cand nu eram foarte bine pregatit din punct de vedere fizic. Recunosc: am avut si momente cand nu eram atat de bine antrenat si nu ma mai gandeam la personaj, ci la cum sa fac fata coregrafiei din punct de vedere fizic. Un dansator trebuie sa controleze perfect tehnica dansului, ca apoi sa adauge poezie si arta. Musculatura si suflul trebuie exersate si foarte bine controlate, ca la un sportiv. Eu ma antrenez zilnic in jur de o ora, iar in preajma spectacolelor am si repetitii. Daca nu ma antrenez cu compania de balet a Operei, dimineata, ma antrenez singur. Functionez mai bine seara, dupa ora sase. Corpul meu se simte mai bine, asa e bioritmul meu. Mai ales in ultimul timp, am invatat sa intru in sala si sa ma antrenez de unul singur. E cel mai greu: sa tragi singur de tine, sa nu ai pe cineva alaturi, care sa-ti spuna ce si cat sa faci si sa te impinga de la spate.

Pentru ce va antrenati acum?

In martie, planuiesc o revenire la Opera Romana, o colaborare cu Gigi Caciuleanu, marele coregraf plecat din tara in urma cu multi ani. Suntem la a doua colaborare, dupa ce in ’98 am dansat pe coregrafia lui, alaturi de invitati din strainatate, intr-un spectacol organizat in onoarea lui. Acum este vorba despre un spectacol de teatru coregrafic, in care voi avea rolul principal masculin. Este ceva diferit de teatrul-dans pe care l-am facut pana acum, intrucat balerinii doar danseaza, nu si vorbesc. Cuvintele nu exista decat pe banda. In paralel, voi continua proiectele de dans la Teatrul Odeon. Imi doresc foarte mult sa fac un spectacol de tango, pentru ca este un reper cultural care la noi nu are acelasi impact ca in Europa, unde gasesti cluburi de tango pe fiecare strada.

Ce va vedeti facand, daca nu ar fi fost dansul?

As fi facut tot ceva in domeniul artistic. La liceul de coregrafie am avut o profesoara care era convinsa ca nu voi reusi ca dansator. Pentru mine, perioada liceului are amintiri bacoviene. Inainte de ’89, salile de repetitii erau prafuite, reci, improvizate din vechi sali de cursuri. Trebuia sa participam la toate serbarile, aniversarile si comemorarile comuniste. Personalitatea omului conteaza foarte mult in arta, or unii profesori nu intelegeau asta. Iar acea profesoara mi-a spus clar la un moment dat sa incep sa ma pregatesc pentru alta profesie. Chiar o sfatuia pe mama sa-si ia gandul de la dans, pentru ca nu sunt deloc talentat. Cu toate ca la un moment dat ma gandeam sa dau la Tonitza, instinctul imi spunea ca dansul va fi cariera mea. Mi-a fost clar dintotdeauna.

Dar peste zece ani, ce veti face?

Tot dans! Cred foarte mult in longevitatea dansatorului. Poti sa dansezi si la varste inaintate, exista dansatori care fac asta. Atata timp cat mai ai ceva de spus, e pacat sa parasesti scena, numai pentru ca nu mai poti sa faci zece piruete. In Olanda, Jiri Kylian, unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, are o companie pentru dansatorii in varsta, care oficial au iesit la pensie, dar fac inca lucruri impresionante.

In Romania, foarte putini artisti au impresar. Care e situatia dansatorilor?

Artistii romani care au impresar sunt din alte domenii, muzica sau film. In dans este imposibil, pentru ca nu avem un peisaj coregrafic atat de articulat incat un impresar sa-si faca treaba, adica sa aranjeze contracte pentru balerini, sa-i reprezinte, sa le gaseasca spectacole in care sa apara. Nici dansatorii din strainatate nu au impresar. E un alt sistem decat cel al muzicii clasice, de exemplu, unde lucrurile sunt bine stabilite si exista chiar agentii de impresariat. In dans, nu exista asa ceva. Sunt foarte multe companii de dansatori, iar migrarea de la o companie la alta se face pe baza auditiilor.

Se traieste bine din balet in Romania?

Nu. Eu sunt un caz special, ca sa spun asa, pentru ca am deja un nume. Daca nu a fost cineva care sa-mi propuna un proiect anume, am creat eu spectacole, implicit posibilitati de a supravietui decent. Nimeni nu poate acumula avere din dans, decat daca face compromisuri. Pentru un dansator, important este sa nu aiba grija zilei de maine, sa-si permita sa manance bine si sanatos. Cred ca artistii nu vor decat mijloace financiare pentru a trai decent. Nu sunt oameni care viseaza la bogatii peste noapte, la masini si lux.

Dar de celebritate aveti parte. Unde v-ati include: in categoria vedetelor, a persoanelor publice…?

Eu sunt doar un nume pentru iubitorii dansului si ai teatrului. Cei care apar toata ziua la televizor sunt vedete, cu sau fara ghilimele, veritabile sau "facaturi". Nu mi-am gandit niciodata drumul artistic ca pe o cariera minutios pregatita, cu miscari atent studiate. Nu ma intereseaza latura sociala a carierei, nu vreau sa am o evolutie ascendenta pe plan social. Nu despre asta e vorba in arta. Mi se intampla sa ma mai opreasca lumea pe strada sau intr-un magazin si sa imi multumeasca pentru ceea ce fac. Asta mi se pare frumos: sa iti multumeasca oamenii pentru ca e important ceea ce faci, nu sa se uite dupa tine pe strada doar pentru ca apari pe sticla.

Cum este omul Razvan Mazilu?

Nu prea disociez omul de artist. Ma dedic atat de mult dansului, incat eu nu mai contez. Chiar si in timpul liber, ma gandesc tot la spectacole. Intamplarile, experientele si persoanele pe care le intalnesc le folosesc pentru dans. Totul imi foloseste pe scena. Am pe noptiera o carte inceputa si multe altele care ma asteapta sa le citesc, doar ca nu prea am timp. Imi plac foarte mult animalele, chiar am o pisica acasa, iar daca va fi sa ma mut la casa, curtea va fi cu siguranta plina de caini si pisici. Imi place sa vad si spectacole de divertisment. Prin "divertisment" nu inteleg ceva facil sau comercial. Musicalul, de pilda, este un spectacol de calitate, cu toate ca e divertisment. Chiar spectacolul meu de la Clubul Prometheus este unul pe care nu mi l-am dorit ca pe ceva foarte pretentios, foarte grav si cultural. Cateodata gandesc arta ca pe ceva luat mai in joaca, mai relaxat, cu intentia de a atrage cat mai multi spectatori si de a-i emotiona.