Prof. dr. Andrei Miu: ”Educația este centura de siguranță a creierului nostru” – Cover Story III
Conduita noastră acasă, la școală, la serviciu, în societate, modul în care abordăm diferite situații ori evenimente la care participăm sau asistăm, felul în care acționăm sau reacționăm la diferiți stimuli interni sau externi și răspunsul nostru emoțional la toate acestea se reduc la un simplu cuvânt – comportamentul. În cercetările sociologice și psihologice, pentru a explica comportamentele, specialiștii folosesc noțiunea de atitudine. Și recomandă cultivarea unor atitudini pozitive, pentru că, atunci când atitudinile se aliniază unor principii și norme (morale, legale, sociale) devin valori. Valori care, la rândul lor, influențează noi atitudini, tot acest șir de influență generând, în final, comportamentul social uman, un factor determinant în dezvoltarea oricărei societăți.
Ce se ascunde însă în spatele acestor atitudini? Le alegem conștient sau inconștient? Adoptarea lor ține de educație, de mediu, de conjunctură, de caracter?
”Formarea atitudinilor e un proces extrem de complicat, care depinde de numeroase variabile individuale și situaționale. În plus, aceste variabile pot fi diferite în funcție de domeniul atitudinilor, astfel că factorii specifici care contribuie la atitudinile legate de sănătate sunt în parte distincți de cei implicați în atitudinile financiare sau etice. Dar ce pare să fie comun e că atât mediul, cât și genele contribuie la formarea lor. Probabil că nu e surprinzător că educația primită în familie sau la școală și valorile grupului în care vrem să ne integrăm sunt printre factorii de mediu care prezic atitudinile noastre, indiferent că e vorba de atitudinea față de avort, donarea de organe, egalitatea între oameni sau importanța succesului financiar în viață. Dar ce mai arată studiile de genetică comportamentală din ultimele decenii este că aceste atitudini depind în bună măsură și de predispozițiile genetice”.
Moștenirea genetică
Explicația de mai sus ne-a fost oferită de prof. dr. Andrei C. Miu, titularul cursurilor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. El a înființat și conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, unul din cele mai active grupuri de cercetare din acest domeniu. Este doctor în psihologie, titlu obținut cu Summa cum Laude în 2017, iar activitatea sa de cercetare a fost recunoscută prin burse și premii de la organizații precum Fulbright, International Brain Research Organization (IBRO), Federation of European Neuroscience Societies (FENS). Este membru în comitetul editorial al mai multor reviste științifice internaționale, iar unul din proiectele sale recente este Registrul Gemenilor Români, dedicat cercetărilor de genetică comportamentală.
Pentru a-și susține cu date concrete afirmațiile, prof. Miu ne-a prezentat una dintre concluziile unui studiu (https://doi.org/10.1037/0022-3514.80.6.845) care a investigat o varietate de atitudini. Studiul a arătat că, în medie, circa 40% din diferențele interindividuale sunt explicate de diferențe genetice. Ce implicații are această descoperire? Ea ne ajută să înțelegem de ce mai mulți oameni care cresc și trăiesc în medii similare pot ajunge să aibă atitudini diferite: ”Se crede că diferențele genetice influențează sensibilitatea la mediu, astfel că unii sunt mai receptivi la context față de alții”.
Pot fi însă aceste atitudini modelate, corectate, schimbate în timp și în prezența unor stimuli benefici? ”Da. Ne păstrăm capacitatea de a învăța pe parcursul întregii vieți. Unii mai mult decât alții, dar, într-o anumită măsură, toți. Și învățăm atitudini noi tot timpul, fie din experiența proprie, fie din experiența altora. Sunt studii care arată că cei care cred că se pot schimba reușesc mai des să își modifice comportamentul, și cred că aceasta se aplică și atitudinilor”, a subliniat Andrei Miu.
Puterea minții
Iată, așadar, cât de important este pentru formarea comportamentală individuală mediul în care ne naștem și ne dezvoltăm, accesul la instrumentele educaționale, dar și moștenirea genetică. Dar, la fel de important, iată, avem și capacitatea de a ne modela, de a deveni din ce în ce mai buni, pe tot parcursul vieții. Cât însă din tot acest proces poate fi dictat de creier? Ba, mai mult, e posibil ca, doar prin puterea minții, să ne putem impune un set de valori?
Tot ceea ce suntem pe parcursul vieții noastre este generat în creier, a fost categoric prof. Miu. Schimbările comportamentale implică modificări în creier, iar acestea sunt studiate în neuroștiințele cognitive la multiple niveluri, de la tiparul de activitate cerebrală în timpul deciziei morale până la reglarea expresiei anumitor gene în urma consumului de marijuana. Spre exemplu, a continuat el, s-a arătat că o comunicare mai bună între anumite regiuni din cortexul prefrontal și structuri subcorticale cum ar fi amigdala prezice că vom pune binele grupului mai presus de al nostru. Iar aceste tipare de activitate cerebrală sunt plastice, maleabile. În mod natural, le schimbăm prin învățare, dar sunt studii care merg pe calea ușoară și modifică activitatea din cortexul prefrontal dorso-lateral prin stimulare magnetică sau electrică, ca să arate că se poate schimba decizia morală. În concluzie: ”dacă prin puterea minții ne referim la controlul cognitiv și comportamental, atunci, DA. Sunt studii longitudinale care leagă aceste dimensiuni ale funcționării noastre executive de comportamentul social, inclusiv cooperarea și susceptibilitatea la aventuri extraconjugale”.
Loialitatea față de valori
Păstrarea unor atitudini adecvate este însă un proces la fel de complicat și continuu, lupta cu tentațiile interioare sau exterioare punându-ne parctic la încercare zi de zi loialitatea față de valori. E omenește să cedăm?
Dacă ne luăm în serios principiile, trebuie să ne străduim să le aplicăm în comportamentul de zi cu zi, pentru că valorile morale nu ne influențează automat comportamentul, elimină orice urmă de îndoială psihologul. Și ne trimite din nou către un studiu (https://doi.org/10.1016/j.paid.2015.01.036) realizat în Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, care a arătat că mai mult decât simpla prezență a credințelor religioase, tendința de a te raporta la acestea în comportamentul de zi cu zi prezice deciziile deontologice, în concordanță cu normele morale. ”Deci trebuie ca valorile să fie păstrate vii, avându-le în vedere în comportamentul de zi cu zi, cu onestitate, efort și perseverență”, a recomandat profesorul.
Și atunci, ce facem când valorile noastre personale nu se regăsesc în setul de valori după care funcționează comunitatea în care trăim? Cum reacționează creierul în fața unei astfel de situații? Simplu: prin semnalizarea conflictului, a disonanței, la nivelul unor regiuni din creier cum ar fi cortexul cingular. Și prin emoții negative puternice, ne lămurește prof. Miu. ”Dar conflictul cognitiv poate fi controlat, de așa manieră încât să facem, totuși, ce ni se cere, dacă e justificat”, a completat el.
Moralitatea, credințele, virtuțile
Despre moralitate, etica în decizii și comportamente, viața construită după un set corect de credințe ori virtuți s-au scris de-a lungul istoriei mii de cărți, cu valoare științifică sau literară, cu impact educațional sau comunitar, cu influență în sfera organizațională sau a dezvoltării personale, societale etc. Unii autori le-au calificat drept noțiuni nemăsurabile, alții, de-a dreptul abstracte. Andrei Miu însă are argumente care combat aceste abordări. ”Cred că psihologia moralității arată clar că valorile morale și impactul lor asupra comportamentului pot fi măsurate cu instrumente științifice. Dacă în anii 1990 decizia morală era studiată aproape exclusiv cu dileme, astăzi sunt multe metode care permit studierea comportamentului moral în viața de zi cu zi (https://doi.org/10.1126/science.1251560) sau în realitatea virtuală (https://doi.org/10.1037/a0025561). Și studiul virtuților a câștigat teren în psihologia pozitivă”, clarifică profesorul.
Emoțiile
Emoțiile sunt, la ora actuală, unul din cele mai populare subiecte de studiu în psihologie, în așa măsură încât se vorbește de un domeniu interdisciplinar numit științe afective. Cum ne pot influența emoțiile deciziile și comportamentele, cât de importante sunt ele în adoptarea anumitor atitudini și, într-un final, a setului de valori după care fiecare ne ghidăm existența? Profesorul Miu este clar și în această privință: și ele sunt măsurabile și concrete. Astfel, a precizat el, emoțiile pot fi induse în laborator cu multe metode, de la vizionarea de imagini sau filme la diferite scenarii care implică evaluare socială, amenințare, recompense etc. Ele pot fi măsurate cu metode foarte variate, care includ chestionare, măsurători fiziologice ale activității cerebrale care produce emoțiile și ale schimbărilor corporale care sunt parte din răspunsurile emoționale. ”E general acceptat că emoțiile au la bază evaluările cognitive prin care confruntăm situația cu scopurile noastre curente și încercăm să ne dăm seama dacă situația ne va încurca sau ne va ajuta să ne realizăm aceste scopuri. Iar evaluarea cognitivă e susținută de modularea activității într-o rețea de circuite nervoase, care includ regiuni din cortexul prefrontal, insula, complexul amigdalian, regiuni din sistemul de recompensă cerebral și o grămadă de alte structuri nervoase cu rol senzorial și motor”.
Q&A Atitudinea, creierul și pandemia
În perioada critică pe care o străbatem, emoțiile și atitudinile sunt factori determinanți în luarea deciziilor, în modul de manifestare, în stabilirea priorităților. Și cum tema acestui articol de fond al revistei este despre valorile și calități umane pe care contăm în lunga distanțare socială, l-am provocat pe prof. Andrei Miu la un dialog din care, în final, să înțelegem cât din tot ce facem, simțim, spunem și transmitem emoțional în aceste zile este conștient, cât este inconștient, dar și cât este influențat de conjunctură, de ceea ce se întâmplă în jur. În plus, am mai vrut să lămurim ceva: până unde, în această perioadă extrem de grea, ne putem pe baza pe creier și de unde încolo, pe scena atitudinilor noastre, vedeta principală este educația. Q&A.
Traversăm o perioadă de restricții, de constrângeri. Ce repercusiuni au asupra creierului nostru toate aceste limitări de libertăți?
Îmi imaginez ca viața multora a fost mai complicată anul acesta, mai ales cei ale căror slujbe au fost afectate de restricții și cei care, fără familie și, poate, vârstnici sau bolnavi, s-au trezit izolați acasă și dependenți de alții. Și, evident, cei care au făcut sau au avut rude apropiate cu forme severe ale infecției cu coronavirus. Situațiile acestea complicate e posibil să fi declanșat sau amplificat probleme emoționale cum sunt anxietatea sau depresia. O altă problemă psihologică care e posibil să fi escaladat e singurătatea. Singurătatea este, însă, o experiență subiectivă și sunt dovezi că se pot simți singuri și oameni care au foarte multe interacțiuni zilnic. În egală măsură, pot să nu se simtă singuri cei care au interacțiuni sociale mai puțin frecvente. Sunt studii recente care au investigat asocierea dintre singurătate și volumul unor structuri nervoase la vârstnici și au găsit corelații cu volumul amigdalei și hipocampului, de exemplu (https://doi.org/10.1038/s41598-019-49888-2). Dar nu putem ști dacă aceste diferențe anatomice sunt efectul singurătății sau țin de caracteristici psihologice anterioare, cum ar fi instabilitatea emoțională, care cresc probabilitatea ca cineva să se simtă singur.
Pot restricțiile determina schimbarea setului de principii și valori?
Dacă am fost constrânși să facem ceva împotriva principiilor noastre, cred că cel mai frecvent ne reducem stresul gândindu-ne că nu am avut de ales și că nu e răspunderea noastră. Dar, da, unii își pot schimba și valorile ca să se adapteze la o astfel de situație. În cazul bun, pentru că se conving că cerințele situației sunt justificate și atitudinile lor inițiale nu au fost corecte.
Reacțiile în rândul populației sunt diferite. Unii acceptă de bunăvoie aceste limitări conștientizând importanța comportamentului lor pentru binele comun, alții le acceptă doar pentru că așa spune legea, alții de teamă etc. Alții, dimpotrivă, resping orice regulă. Ba chiar îi și incită pe alții să o facă. Există o legătură între aceste reacții și creier? Dar între ele și structura noastră interioară?
Cred că regulile actuale, dacă mă gândesc la purtarea măștii și limitarea contactelor sociale, au o justificare pe care o poate înțelege toată lumea. Deci nu știu dacă încălcarea acestor reguli poate fi luată ca un semn că persoana respectivă nu a înțeles situația. E, mai probabil, semn că nu îi pasă de cei din jur sau că nu suportă autoritatea sau că e exagerat de suspicios sau că își imaginează lucruri care nu există. Aceste atitudini pot indica probleme de personalitate, iar problemele de personalitate au la bază, ca toate tulburările mintale, interacțiuni între predispoziții genetice și factori de mediu negativi.
Există o legătură între siguranță, stabilitate și reacțiile noastre în fața crizei? În momentele de criză, când busola interioară își pierde reperele, e scuzabil să renunțăm la valori?
Cred că schimbările din ultimul an au fost stresante pentru mulți. Dar ne putem regla emoțiile, de așa manieră încât să nu ne dea peste cap. Cred că, în vremuri de criză, trebuie să ne păzim de dezinformare și exagerări și să nu uităm o clipă că de interpretare și evaluare depind emoțiilor noastre.
Cum să ne gestionăm temerile, emoțiile personale? Dar pe cele sociale? Până unde ne putem baza pe suflet (sentimente), până unde ne putem baza pe rațiune (creier)?
Ne putem baza pe creier în totalitate pentru că de acolo vine tot ce gândim, simțim și facem. Emoțiile sunt produsul evaluării situațiilor în raport cu scopurile noastre și, dacă suntem atenți cu aceste interpretări, emoțiile vor fi adaptative. În plus, emoțiile, chiar și cele foarte puternice, pot fi ținute sub control în nenumărate feluri. De exemplu, putem reinterpreta situația ca să scădem emoția. Putem să ne distragem o vreme de la ce ne stresează, mai ales dacă emoția e puternică. În unele cazuri, dacă anticipăm că o situație ne va stresa, putem să o evităm sau să o facem mai tolerabilă încercând să o schimbăm. E bine să fim conștienți că ruminația, adică focalizarea pe o situație stresantă și pe consecințele ei negative, amplifică emoțiile, așa că, dacă scopul e să reducem aceste emoții, trebuie să ne străduim să nu ruminăm. Putem apela la cei din jur, vorbindu-le despre ce ne stresează. Studiile despre reglare emoțională arată că aproape toată lumea folosește aceste strategii. Deci nu suntem nici pe departe neajutorați în fața emoțiilor.
Poate creierul să ne trimită semnale de alarmă: dacă da, cum… poate le primim, dar nu le înțelegem, nu știm să le interpretăm.
Emoțiile negative semnalizează situațiile care credem că ar putea interfera cu scopurile noastre. Accentul e pe „credem”. Ele sunt alarmele noastre, dar trebuie să le monitorizăm mecanismul ca să fim siguri că funcționează bine. Cu alte cuvinte, dacă ne e frică sau ne înfuriem sau suntem triști, primul lucru pe care trebuie să îl facem e să verificăm dacă interpretarea situației e corectă. De multe ori, ne grăbim cu interpretarea sau avem informații greșite sau suntem sub influența reacțiilor celor din jur. În aceste situații, trebuie să ținem piedica pe alarmă până când ne convingem că interpretarea care stă la baza emoției e corectă.
Putem să ne ”educăm” creierul, să devină centura noastră de siguranță?
Cred cu tărie că educația ne poate face mai buni. Nu e nici o limită de vârstă pentru neuroplasticitate și pentru învățare. Iar sursele din care putem învăța sunt peste tot: propria experiență, observația socială și discuțiile cu cei din jur, cărțile, filmele etc.. Aș zice că educația este centura de siguranță a creierului nostru.
Ce valori ne-ar putea ajuta să devenim mai abili și mai agili în fața crizelor, să ne construim și consolidăm reziliența?
Încrederea în educație, cea reflectată în comportament și care se bazează pe toate experiențele noastre, nu doar pe ce am învățat la școală. Dorința de a rămâne lucizi și raționali și de a ne păzi de distorsiunile care vin cu o gândire superficială. Reglarea emoțiilor, dar și acceptarea lor ca parte a vieții. Optimismul. Grija pentru cei din jur ca pentru noi înșine. Poate ultima, mai presus de toate celelalte.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 268
Pentru abonare, click aici
Răsfoiește!
