Pe aripile vântului… cu singura româncă pilot de acrobație

A ajuns din întâmplare la un miting aviatic la Ploieşti. Un an mai târziu, avea să zboare. „Mie şi fratelui meu ne trebuia o ocupaţie de vară. Nu mai eram copii şi totul a început ca o activitate pe timpul vacanţei.” Vine dintr-o familie de ingineri din Târgovişte, în care tatăl ei avea ca hobby aeromodelismul. La 16 ani a aflat despre existenţa aeroclubului şi despre activitatea care se desfăşoară acolo. A început să facă naveta la Ploieşti cu trenul şi mai târziu cu maşina. Cursurile teoretice aveau loc sâmbăta şi duminica, iar, de zburat, zbura vara. În anii care au urmat, Mihaela a studiat Ştiinţele Juridice şi a absolvit un masterat în Ştiinţe Politice. De altfel, nimic din înfăţişarea ei calină nu trădează meseria pe care a ajuns să o practice. Fiindcă e un pilot bun şi datorită performanţelor obţinute a fost cooptată în lotul naţional şi aşa a ajuns să profeseze ca pilot sportiv.

Mihaelei i-ar plăcea să reînvie tradiţia în aşa fel încât România să aibă din nou o echipă feminină de acrobaţie, ca în anii `80 -`90. Zboară pe Zlin 142, Zlin 526 şi Extra 300L – un aparat pe care a concurat şi în competiţiile internaţionale –, precum şi pe diferite tipuri de planoare. Dacă a ajuns să cunoască diferitele aeronave la un nivel suficient încât să se simtă confortabil, preferatul său rămâne Extra 300L, pentru că încă reprezintă o provocare. E un avion foarte manevrabil, competitiv din punct de vedere acrobatic la nivel internaţional, care îi oferă oportunitatea să rafineze ceea ce a învăţat până acum în materie de pilotaj. Zboară mai ales vara, când lotul naţional se pregăteşe pentru concursurile externe. Deşi a participat mai mult la competiţii şi mai puţin la show-uri aeriene, publicul larg a putut-o vedea totuşi pe Mihaela evoluând cu planorul la unul dintre show-urile aviatice de la Băneasa sau de la Clinceni. Însă competiţiile sunt cele care solicită pilotului mai multă precizie şi exactitate. Zborul competiţional presupune mai multe rigori. Sunt „linii de înălţime superioară sau inferioară“ care se cer respectate. Secvenţa de înaltă acrobaţie anunţată trebuie executată cât mai precis cu putinţă, în perimetrul unui cub cu latura de 1 km. În faza calificărilor, programul este impus de Federaţia Aeronautică Internaţională (FAI) şi fiecare pilot trebuie să îl execute la un nivel înalt de acurateţe şi de siguranţă.

„To the best of my abilities”

Echipa României, formată din Ferncz László, Cristian Iorgov şi Mihaela Olteanu, a obţinut locul 7 european la Dubnica nad Vahom în Slovacia, o surpriză plăcută dacă te gândeşti că e prima echipă românească participantă la un astfel de concurs după o pauză de mulţi ani.

În 2012, Mihaela a participat la Matko Cup în Ungaria, unde, alături de László, Cristian şi Andrei Şerbu au obţinut locul întâi. A fost un concurs mai mic, dar la fel de riguros ca şi celelalte. După primele două probe, o parte dintre concurenţi sunt eliminaţi. Urmează o a treia probă, iarăşi eliminatorie. Ajung să zboare ultima probă numai cei care îndeplinesc standardele, oricum destul de înalte. Provocarea a fost, ca niciunul dintre colegi să nu fie eliminat, astfel încât să ajungă toată echipa să performeze până la final şi să obţină un rezultat bun.

Mihaela mă convinge că acrobaţia aeriană este un domeniu sigur şi că unica dificultate provine din necesitatea de a fi exact în ceea ce faci sau ai declarat că vrei să faci. „Avioanele sunt foarte manevrabile (au putere şi precizie) şi foarte greu ajungi să te declari mulţumit de zborul efectuat astfel încât să poţi să spui: «Nu vreau să mai schimb nimic la zborul ăsta».”

În cantonamentele de acrobaţie, piloţii lucrează asistaţi de instructor, astfel încât fac câte două, trei, patru zboruri pe zi, la nivelul unuia de competiţie. Începând din martie, au cel puţin trei cantonamente până la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui august, când încep concursurile. Anul acesta lotul României de acrobaţie vizează campionatul european din Polonia.

Mihaela zboară doar pentru ea, şi nu dintr-un soi de mândrie patriotică, deşi recunoaşte că la concursuri e bucuroasă când echipa României reuşeşte să se facă observată.

Cu membrii lotului naţional, colegii săi din competiţie, reuşeşte să facă echipă bună. „Şi ei ştiu cât de greu este, şi ei îşi cunosc nivelul, şi ei ştiu care le sunt hibele şi punctele forte. Şi ei, ca şi mine, sunt conştienţi că au de lucrat în continuare.” Orgoliul de a fi cel mai bun nu are de ce să se îndrepte împotriva colegilor, atâta timp cât fiecare mai are de lucrat cu el. Atenţia fiecărui pilot este îndreptată asupra felului în care efectuează un zbor şi nu asupra felului în care zboară colegul.

Cercul închis

Spre deosebire de unii dintre colegii săi care sunt ceva mai temperamentali, Mihaela e un pilot calm. Pentru ea contează cât e de exactă. Contează disciplina, nu improvizaţia. „Nu e bine să fii impulsiv. Consecvenţa îţi oferă un avantaj. În schimb, impulsivitatea, care te poate ajuta într-un moment, într-altul ar putea să-ţi facă rău. Şi mă gândesc la siguranţa executării unei figuri, nu neapărat la siguranţa zborului.”

Suprasarcinile gravitaţionale sunt destul de greu de suportat când au valori mari sau când au durată îndelungată. Dacă pe pământ sau în zbor normal, un pilot cu greutatea de 60 kg e atras de pământ cu forţa de 1g, la acceleraţii de +10g, asupra corpului său se exercită o forţă de 600 kg. O acceleraţie atât de mare se atinge, de obicei, în cadrul tonourilor rapide – răsuciri accelerate datorită autorotaţiei. Ele se pot suporta doar pentru că sunt foarte scurte.

În schimb, dacă o acceleraţie mică are o de durată de zece ori mai lungă, poate fi la fel de greu de suportat ca o acceleraţie mare pe timp scurt. Consideră că e bine să fii corect cu tine însuţi şi să te evaluezi exact, să îţi dai seama dacă poţi să faci un lucru sau nu: „Unii aprobă ce faci, alţii nu. Faptul că eşti corect cu tine şi îţi dai seama ce ai făcut bine şi ce ai făcut rău îşi permite să tragi învăţămintele necesare, îţi dă puterea să mergi mai departe şi să găseşti metoda corectă de abordare”.

Au existat şi momente grele, dar ceea ce a ajutat-o să treacă peste ele a fost convingerea interioară că face bine ce face. De altfel, acolo, în aer, n-are cum să nu-ţi fie bine, dacă respecţi regulile.

Mihaela n-a fost genul dornic să exploreze limite, nici să se exprime într-o manieră bombastică. „Mă ghidez după reguli şi, dacă până acum mi-a mers bine, încerc în continuare să le urmez.

Punctul forte al acestor reguli e că te feresc de situaţiile neprevăzute.”

Decizii are de luat pe tot parcursul programului de zbor, care presupune senzaţii şi atenţie împărţită în mai multe task-uri deodată şi asupra situaţiilor care se ivesc. Sunt multe aspecte tehnice de care pilotul ţine cont şi varii parametri în funcţie de care îşi adaptează evoluţia. Un zbor iarna sau la începutul primăverii nu seamănă cu unul pe timpul verii. Vara, temperaturile excesive îl afectează pe pilot, dar şi avionul. Când e căldură mare, nici motorul nu se simte la fel de bine şi nici nu dezvoltă aceeaşi putere ca atunci când zboară la o temperatură normală.

Zborurile de concurs sunt cele mai solicitante. La concursurile internaţionale se merge mai mult pe figuri complicate pentru că aşa cere clasamentul şi pentru a se demonstra precizia tehnicii de pilotaj. Figurile în sine nu sunt grele, combinaţiile de răsuciri sunt cele care complică figura.

În timpul unui zbor pe spate, de exemplu, fiind atras de gravitaţie, pilotul are tendinţa de a se distanţa de scaun şi la comenzi îl ţin doar chingile. „Comenzile de manşă se inversează pe timpul zborului pe spate. De exemplu, când manşa se acţionează spre faţă, avionul are tendinţa de a urca, pe când dacă ar fi în zbor normal, ar coborî.” Dacă în perioada antrenamentelor mai poţi să experimentezi, Mihaela spune că în concurs mergi pe ce ştii deja. Reglajele de fineţe se dobândesc vorbind apoi cu ceilalţi competitori de la care întotdeauna poţi să afli încă un pont numai bun de ţinut minte.

Chiar dacă pistele sunt înzăpezite şi starea avioanelor sau a aerodromului nu-i permite să zboare, timpul său liber e practic inexistent. În viaţa de zi cu zi, Mihaela Olteanu este pliot-instructor în cadrul Aeroclubului Teritorial „Aurel Vlaicu” Bucureşti şi pregăteşte tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 23 de ani care doresc să obţină o licenţă de zbor. Acrobaţia aviatică presupune foarte mult timp dedicat, iar vara – zbor cât e ziua de lungă.

„Există munca, dar şi o parte pe care o faci de plăcere, în continuarea muncii.”

Mihaela îşi doreşte în continuare să participe la concursuri, atât cât o vor ţine puterile. Are o pasiune pentru lucrul bine făcut şi crede că a reuşit să capete respectul colegilor săi bărbaţi, ceea ce pentru ea contează destul de mult. I-ar părea rău ca aviaţia să rămână un cerc închis pentru femei. De fapt, Aeroclubul caută în continuare tinere talente, băieţi şi fete, ca să-i formeze piloţi de acrobaţie.

Calităţile unui pilot bun după Mihaela Olteanu:

• să fii corect cu tine însuţi;
• să recunoşti când zborul tău a avut anumite deficienţe şi să le îndrepţi;
• să fii hotărât;
• să zbori bine şi să îţi poţi seta obiectivele în funcţie de nivelul la care ajungi;
• să fii conştient că ambiţiile nu sunt constructive.

Articol preluat din Revista Cariere de martie. Pentru detalii legate de abonare, click aici