Obişnuita stare de zbatere

Lucrurile erau ceva mai serioase faţă de prezent, când trăim un vacarm continuu.” Numele său de familie – macedonean-sârb – provine din zona Skopje, actuala Republică Macedonia, de unde bunicul din partea tatei a emigrat în România în perioada Războiului Balcanic din 1912. Mai are rude rămase acolo. Bunicul – pe care n-a apucat să-l cunoască, un negustor cu fire de poet – s-a aşezat într-o comună din sudul României. Bunica a rămas şi ea în legendele familiei ca o femeie dârză care, la nevoie, nu ezita să tragă cu puşca după hoţi şi pe care toţi copiii o ştiau de frică. Acolo, la Siliştea- Gumeşti, copil fiind, Cătălin a avut privilegiul de a-l cunoaşte în carne şi oase pe scriitorul Marin Preda, colegul de bancă al tatălui său. Tata i-a rămas şi-i va rămâne un model prin felul de a fi şi de a vedea lucrurile, prin apropierea pe care o avea faţă de oameni. L-a pierdut într-un moment de cumpănă, chiar când avea douăzeci de ani şi trebuia să plece la facultate. Cătălin Costovici a dat de patru ori examen la Medicină şi s-a văzut nevoit să facă un an şi patru luni de armată, până să ajungă student la Craiova. L-a impulsionat perioada de militărie, despre care spune voalat că a fost o lecţie de viaţă.

Medicina e o profesie axată pe vocaţie, „trebuie să te naşti făcut pentru povestea asta”. Iar meseria se fură: „Ca şi ucenicul dintr-un service, trebuie să ai de la cine să furi. Un pic de ici, un pic de dincolo. Furăm de la mentori, de la predecesori şi chiar de la cei care vin din urmă. Învăţăm întruna”. Nu poţi să fii oncolog dacă nu ai capacitatea de a empatiza cu pacientul: „Dacă porţi o discuţie ca la ghişeul financiar, e dificil să stabileşti o legătură, iar în oncologie legăturile se fac greu. Pacientul care are cancer e cu totul altfel decât unul care are ulcer. De cele mai multe ori, e fragil, sensibil şi trebuie tratat ca atare”. Primii de la care a învăţat să facă o anamneză şi să consulte un bolnav au fost profesorul său de semiologie medicală şi asistentul acestuia, Florin Georgescu, actualul decan al Facultăţii de Medicină din Craiova. „Făceam gărzi în spital şi ne lăsau să ne descurcăm. Florin Georgescu stătea undeva după uşă şi ne lăsa un caz, care putea să fie o urgenţă. Pacienţii erau de etnii diverse şi trebuia să le faci faţă, să nu-ţi fie frică. A fost un prim pas care mi-a dat siguranţa necesară în abordarea unui pacient. Altfel, dacă ţi-e frică, tragi uşa după tine şi fugi.” Şansa lui de carieră a venit în anul cinci de facultate când a fost remarcat de reputatul profesor Florinel Bădulescu, preşedintele SNOMR, unul dintre cei care au pus bazele specialităţii Oncologie în România. Poate că Bădulescu l-a observat pentru flerul său de a pune diagnosticul corect, întrucât, altminteri, profesorul e un personaj dificil cu care greu te înţelegi: „Omul care mi-a schimbat destinul şi mi-a pus această specialitate în vizor. Are încăpăţânarea de a duce lucrurile până în pânzele albe, dacă e nevoie. Genul de individ singur împotriva tuturor”.

De atunci, Cătălin Costovici a urmat mai multe cursuri postuniversitare în străinătate şi este astăzi, printre altele, specialist oncolog la Centrul Medical de Diagnostic al Academiei Române, membru al Societăţilor Americane şi Europene de Oncologie Clinică şi al Societăţii Naţionale de Oncologie Medicală din România (SNOMR). Schimburile de experienţă în străinătate i-au permis să afle cum văd alţii lucrurile, cum pun problema. La Viena l-a întâlnit pe profesorul Zielinski, un oncolog de marcă. Acesta coordonează o serie întreagă de trialuri clinice în Europa Centrală şi de Est. Profesorul are o anumită naturaleţe în felul de a discuta cu pacienţii, nimic forţat, o abilitate extraordinară pe care încearcă să şi-o perfecţioneze şi doctorul Costovici. De altfel, afinităţile îl apropie mai mult de medicii europeni şi îl distanţează de cei americani. Nu reuşeşte să înţeleagă sistemul american, la care nu s-ar putea adapta, şi nici societatea închistată şi mai fixistă decât una socialistă. Din raţiuni financiare, poate, şi dintr-un anumit tip de organizare a structurii medicale, americanii nu se abat nici la stânga, nici la dreapta de la principul: „Dacă aşa scrie, aşa se face”. Absurd i se pare doctorului Costovici şi sistemul programărilor, conform cărora un pacient care solicită o endoscopie e programat peste şase luni, nu când are nevoie. „E aberant şi absolut stupid, dar către asta tindem şi noi. Şi în Europa există tendinţa de a impune protocoale pentru tratamentele oncologice, oarecum firesc, în măsura în care ele se bazează pe rezultatul unor studii clinice multiple care dovedesc eficienţa unui tratament faţă de altul. Dar aici ar trebui să intervină gândirea medicului. Fără ea, am apela la computere, în care am introduce datele pacientului şi ele ne-ar spune ce tratament se potriveşte. Doar gândirea umană poate discerne, prin prisma experienţei şi a practicii medicale, care dintre protocoalele existente se pliază cel mai bine cu pacientul respectiv, chiar dacă tratamentul e acelaşi. Biologia este diferită de la un individ la altul chiar dacă e aceeaşi boală, în acelaşi stadiu, iar pacienţii sunt de aceeaşi vârstă. Fiecare trebuie abordat diferit.”

De altfel, e în asemenea măsură interesat de pacienţii săi încât îi e imposibil să nu preia o parte din încărcătura lor emoţională. „Mă încarc psihic frecvent şi mă simt copleşit. Poate nu imediat şi nu la modul conştient, dar eu le acumulez şi la un moment dat mă descarc, în mod neaşteptat. Răbufnesc în trafic sau acasă.” Cei din familie ştiu că munca sa e tensionantă şi medicul pretinde că şi-a câştigat dreptul să-şi verse nervii pe cineva din casă. „O muzică bună sau o carte bună mă ajută să mă relaxez. Lucrul în grădina casei mă calmează. Aşa că întotdeauna fac ceva pe-acolo, ca să mă detensionez.”

Trup şi suflet

„Empatie trebuie să aibă fiecare medic. Fără ea nu poţi să afli care sunt problemele pacientului, ce îl macină. În primul rând, teama de moarte trebuie discutată dând cărţile pe faţă.” Recunoaşte că nu reuşeşte întotdeauna. Ar avea nevoie de timp pentru fiecare bolnav, timp pe care nu-l are. Spune lucrurilor pe nume, dar nuanţat. Dacă i-ar da vestea proastă unui depresiv, fără menajamente, probabil că acela s-ar sinucide.

La Facultatea de Medicină nu se învaţă nimic despre suflet şi nici despre implicaţiile sale asupra biochimiei, biologiei şi asupra evoluţiei unui bolnav. Cu toate acestea, doctorul Costovici a văzut oameni aflaţi sub tratament care au evoluat mult mai bine pentru că aveau un tonus optimist, spre deosebire de depresivi care, aflaţi într-un stadiu mai bun, cu un prognostic mult mai bun, au mers prost. „Factorul psihic e de incriminat aici. Tocmai de aceea în echipa de medici care tratează un bolnav oncologic ar trebui să intre şi un psiholog. Dar psihologii lipsesc, şi mai ales, cei antrenaţi pentru un astfel de bolnav. Abordarea ar putea fi interdisciplinară, să existe o echipă care conlucrează şi din care să facă parte chirurgul, radioterapeutul, oncologul, psihologul şi, în anumite circumstanţe, chiar preotul.

Linii paralele

Omniprezente în lumea medicală, orgoliile ridică probleme serioase când doctorii trebuie să coopereze pentru stabilirea unui diagnostic corect şi a unei scheme de tratament adecvate. Pe măsură ce medicii urcă pe scara ierarhică, orgoliile sunt şi mai mari: „Avem contre permanent, mai puţin în interiorul aceleiaşi specialităţi şi mai mult între specialităţi. Pacientul oncologic vine gata diagnosticat, iar punctele de vedere pot fi contrare cu ale pneumologului, urologului, internistului etc. Pacientul devine un fel de minge de ping-pong între părerile a doi medici din două specialităţi diferite şi nu mai înţelege nimic. Poate de aici derivă şi percepţia legată de neseriozitatea medicilor români şi unii aleg să se trateze în străinătate. Când există şi diferenţe de vârstă între medici, dialogul devine aproape inexistent. Sau se poartă pe linii paralele. Dacă vârsta şi pregătirea sunt cât de cât apropiate şi treptele ierahice coincid, fără îndoială comunicăm“.

După absolvirea facultăţii, aflat la începutul carierei, doctorul Costovici a căzut şi el în patima orgoliului nemăsurat. Era convins că ştie tot, aşa cum fac uneori adolescenţii când bravează, şi nu de puţine ori a încasat bobârnace. Apoi, lucrurile s-au mai nuanţat pentru el şi a înţeles că dialogul între colegi e vital pentru pacient. Cătălin Costovici acceptă că, de dragul pacientului, trebuie să comunici şi să iei legătura cu medicul care a oferit iniţial o părere terapeutică pentru a te pune în acord cu el. În consulaţiile sale, încearcă să suplinească şi absenţa psihologului, dar progresele sale rămân modeste, atâta timp cât îşi întâlneşte bolnavul o dată la două săptămâni. „Noi suplinim şi această muncă şi facem şi tot ce ţine de îngrijirea paliativă, lucru important pentru pacienţii terminali.”

Paza bună trece primejdia rea

În privinţa tratării cancerului de sân nu suntem mai prejos decât orice altă ţară din lume. Schemele terapeutice şi medicamentele sunt moderne. Chiar dacă reprezintă o povară pentru sistemul sanitar, aici medicamentele scumpe sunt disponibile; în alte părţi nu. Din punctul de vedere al profilaxiei, lucrurile stau diferit. Statisticile arată că în România anual peste 7.900 de femei sunt diagnosticate cu cancer de sân, dintre care sub 10% ajung să fie diagnosticate într-o fază incipientă, când şansele de tratare sunt maxime. Doctorul Costovici e convins că, dacă eforturile s-ar concentra asupra măsurilor de prevenţie, în anii care urmează am reuşi să ne apropiem de pluton în privinţa incidenţei cancerului. „La noi încă se moare pe capete de cancer de col uterin, tocmai pentru că această formă de neoplasm malign nu este popularizată şi nu se depistează din timp.” Se cunosc peste 30 de genotipuri de HPV, iar testele se pot face oricând, oriunde, sunt la îndemâna fiecăruia şi nu sunt costisitoare. Examinarea de screening tip Papanicolau e banală şi poate să o facă oricine. „Dacă în prevenţie s-ar investi o zecime din cât se investeşte în terapiile actuale oncologice, am obţine o scădere a incidenţei cancerului.” Iniţiative există, iar ele sunt popularizate prin mass-media: pacientele sunt învăţate să se autoexamineze şi să-şi facă un control de rutină, dar în opinia sa sunt puţine. Ar trebui intensificate, încât să-l conştientizeze pe telespectator. Măcar de frică, oamenii s-ar prezenta la control. „Mai bine să ţi se pară că ai găsit ceva, chit că nu înseamnă nimic, decât să stai şi să te trezeşti că te doare. Când doare, uneori e prea târziu. Fiecare femeie ar trebui să meargă la control după 35 de ani, spune medicul Costovici. Nimic savant, nu e nevoie de markeri tumorali, pentru că diagnosticul de cancer nu poate fi pus printr-o analiză de sânge. În schimb, autopalparea stă la îndemâna fiecărei femei, iar examinările imagistice obligatorii de tip mamografii (sau ecografii pentru femeile tinere) sunt de rutină.

Realitatea românească

Deşi călătoreşte frecvent în interes profesional, doctorul Costovici a scăpat de tentaţia Occidentului. „Realitatea de aici nu poate fi întâlnită decât în Est. În Vest, dacă vreau să mă duc seara la ora 9 să-mi cumpăr ceva, n-am de unde, n-am cu cine. Apoi, la cine să mă răstesc? Nici măcar în trafic, pentru că acolo se respectă regulile.” Recunoaşte că îl enervează că la noi regulile lipsesc sau, dacă există, nu se respectă. „Dar bucuria de a sta de vorbă cu un prieten despre politică sau sport, sau despre alte lucruri care ne animă aici, aflatul în treabă la un pahar de vorbă lipsesc în altă parte.” România are multe de oferit, iar în anii care urmează, lucrurile vor intra pe făgaşul normalităţii. Vor apărea unităţi medicale private în care se va atinge performanţa terapeutică pe care o au alţii. E convins că foarte mulţi dintre colegii săi care au plecat pentru un trai mai bun vor veni acasă. „Unii nu se vor întoarce – din orgoliu -, dar cunosc o grămadă care pregătesc terenul pentru a reveni.”

După toată aiureala care se întâmplă zilnic, de când ieşi pe stradă până când te închizi în casă şi stingi becul să te uiţi la televizor, ai impresia că e o zbatere în zadar, apropo de discuţiile politice, de Piaţa Universităţii, de principii. Fiecare dintre cei care se adună acolo are azimutul lui: că nu i-a dat pensia dublă, triplă, că i-a tăiat nu ştiu ce, dar Principiul, ca atare, îl apără foarte puţini. Ar trebui să fim mai duri, aşa cum sunt alte popoare, cum sunt grecii care ies în stradă, mai prezenţi în lumea asta. Nu suntem. Preferăm să ne retragem, să dormim, să ne fie bine aşa cum e, las` că merge. Asta e realitatea românească, din păcate.

Articol preluat din Revista Cariere de octombrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici