Oana Moraru: „Elevul român este ultimul care contează în planificările adulților”

Din prima zi de școală și până la final, elevul român află că devenirea proprie este miza altora, atât de mulți chiar, că nu prea mai există loc de înghesuit și vreo alegere personală. Decuparea personalității proprii din contextul învățării devine prima lui lecție despre silă.
Nu cred că mai este mult până la proverbiala și trista ajungere a cuțitului la os. Până atunci, avem trei lucruri de făcut: să definim o viziune, să reorganizăm conținuturile și să reformăm profesorii.

Mai întâi e necesar să formulăm o viziune. Una simplă, nepretențioasă, tangibilă și măsurabilă din ochi, ca un portret sau profil. Ce fel de oameni își doresc românii lângă ei? Cu cine va sta umăr la umăr copilul meu, peste 2-3 decenii, ca să își câștige o pâine?

Aparțin generației copiilor de ieri, crescuți cu principiul „Fă-te că muncești!”

Dacă aș fi avut posibilitatea să decid cu ce tip de indivizi aș fi traversat ultimii 25 de ani de tranziție, nu mi-aș fi ales, în niciun caz, prietenii mei din școală, pionierii și camarazii uteciști. Nu scoteau nasul din caiet, nici fruntea din carte, nu aveau niciodată întrebări, tremurau la orice greșeală și abia așteptau să se termine ora, ca să devină ei înșiși. Asta pentru că eu și prietenii mei am fost generația care făcea treabă doar când se uita cineva. Când nu mai eram supravegheați, lucrurile o luau razna. Pentru noi, libertatea însemna să nu se uite nimeni. Cu astfel de oameni a trebuit să reinventăm noi țara, după Revoluție. Oameni deștepți, competenți, serioși, însă naivi, neimplicați, fricoși și lipsiți de viziune și creativitate. Lipsiți de pofta riscului și de aventura căutărilor. Contemplativi, sentimentali și lași. Oameni care au construit ulterior un aparat de stat supradimensionat, consumator de energie, bani și vocație.

Poate și de aceea, pentru că în sistem lucrează același tip de funcționari, de un sfert de secol, educația românească rulează din inerție, fără viziune definită: nu există nici în conștiința publică, nici a educatorilor, o sumă de calități atașate unui profil măsurabil la capăt de linie sau traseu școlar. Ce competențe ar trebui să aibă tinerii români cărora li s-a semnat o diplomă de absolvire?

Ei vor moșteni un pacient muribund, atacat de o mulțime de viruși istorici, complicații politice și infecții economice. Pentru că îl cunoaștem prea bine cu toții, copiii noștri ar trebui de pe acum să integreze, din școală, o dimensiune intervenționistă și un simț al urgenței în găsirea soluțiilor pentru el.

De pe băncile școlii ar trebui să iasă oameni pentru care bagajul de informații și competențe reprezintă abia o bază, nu scopul în sine. Dincolo de ce știu, bifeză în testele grilă sau își măsoară în competiții, copiii aceștia ar trebui în primul rând să poată. Și noi, părinții lor, am fost competenți – poate chiar mai bine consolidați în pregătirea noastră așa-zis academică, însă nu am dovedit că ne este suficientă cunoașterea. Noi nu am putut. Nu am fost vizionari, nu am fost responsabili, nu ne-am asumat inițiative, nu am rezistat jocului subteran al intereselor politice și economice, nu ne-am mișcat în ritmul celorlalte țări europene.

Copiii de ieri (noi) am fost crescuți în idealul lui „a ști” sau „a înțelege”. Viziunea pentru noi era aceea a unuia care aplică sau implementează rețete prestabilite. Pentru copiii de azi, viziunea trebuie să se mute către „a soluționa”. Ei vor fi generația remodelării perpetue, uneori spontane, inovatoare a societății; din perspectiva tuturor greșelilor sau abuzurilor pe care le-am făcut noi, părinții și bunicii lor, ei vor fi generația care va trebui să facă salturi spectaculoase către reinventare. Ei vor fi valul soluționerilor, al celor care gândesc dincolo de rețete și integrează creativ dezavantajele create de noi.

Cum vor face asta dacă încă sunt crescuți pe platformele muncitorești ale proiecției socialiste? Primul semnal că nu se mai poate l-au dat copiii înșiși: au început să ia scoruri dezarmante la examene, să își râdă amenințător de profesori, să își caute modele în revistele de can-can-uri. Sau, ca variantă de strategie, au început să se mediteze după programe internaționale alternative, să vâneze burse în afară, să își planifice o viață funcțională peste granițe.

La extreme avem olimpici și golani. Cine sunt cei de la mijloc?

La mijloc nu prea a mai rămas nimic. Ori olimpici, ori golani. Marea masă a normalității intelectuale – omul activ, care construiește pas cu pas și măsoară treaptă cu treaptă – va fi în curând o specie pe cale de dispariție în România. De ce? Pentru că școala, așa cum e gândită astăzi pentru noi, este un instrument perfect de distrugere a pasiunilor și o trambulină către alegeri extreme, disociate. Există, din toate punctele cardinale ale mediului școlar, un atac sincron, energetic și mental, la potențialul copiilor: conținuturile, metodicile, profesorii și inspectorii școlari.

La capitolul „mai mult” și pe „orizontală” stăm mai bine. La capitolul „mai temeinic” și „în adâncime” stăm tare prost.

S-a spus, în mod greșit, că programele trebuie aerisite. Circulă acest mit nociv despre cum se învață sau se cere prea mult – un mod perfid de a ne invita către o opțiune dezagreabilă din start. Cum să ne dorim mai puțin pentru copii? Cum să modificăm programe în jos și nu întru creștere?

Programele românești nu sunt doar prea stufoase, în sensul de ambițioase. Sunt pur și simplu dezechilibrate și nesincrone cu vârsta sau nevoile de creștere psiho-emoțională. De pildă, un copil de clasa a III-a face incredibil de multă gimnastică matematică, pe teme care țin de algebră și de un prag de abstractizare anacronic, pe care îl suplinește prin imitație și învățarea mecanică a unor algoritmi; dar nu se întâlnește cu cele mai semnificative sisteme sau fenomene ale lumii vii, direcție în care e demonstrat că mintea lor investește, de obicei, cel mai mare interes sau curiozitate naturală. Nu își înțelege propriul corp (de care, de altfel, este fascinat), însă poate face pe bandă ecuații cu o necunoscută, poate înlocui mărimi cu segmente grafice sau expresii matematice cu litere. Nu află decât accidental depre marii inventatori sau exploratori ai lumii, depre descoperirile providențiale sau poveștile care le-au marcat istoria locală.

Un alt exemplu: la limba română, până la clasa a VIII-a, sunt prevăzute în programă, pe marginea textelor afumate din manuale, o groază de noțiuni de teorie literară, fără obiective legate de conținutul ideatic, etic, emoțional, uman, în general, transmis de textul propriu-zis. Prin urmare, unui copil de 14 ani i se va cere, la testarea națională, să demonstreze prezența eului liric într-un text, să caracterizeze tipul de narator, să explice rolul stilistic al imperfectului sau să argumenteze definiția unei descrieri, fără să i se încredințeze nicio clipă rolul de gestionar al ideilor proprii sau să i se ceară să emită vreo opinie despre opțiunea vreunui personaj. Nicio dimensiune morală, valorică sau măcar emisie de substantive care să definească trăsături de caracter. Doar o incursiune insipidă în scheletul operelor literare, ca în gestul absurd al unor unor medici încercând să radiografieze o pictură.

Soluția? O reorganizare a conținuturilor pe vârste și după apetitul cognitiv și emoțional al marilor trepte de dezvoltare. Și, mai ales, permisiunea sau obligația de a structura învățarea tematic. Cei mai buni elevi actuali au nota 10 în catalog, dar sunt extrem de neplastici în gândire: nu fac asocieri între informații, nu leagă un domeniu sau altul prin „aha-urile” de rigoare, nu trăiesc productivele disonanțe cognitive care asigură orientarea minții către soluționarea de probleme. Nu au noțiuni despre sisteme și interdependența între ele, nu înțeleg fenomene și nu au deprinderi exploratorii. Au o viziune conștiincioasă, dar artificială asupra învățării, fără legături cauzale sau reflexul predicției educate.

Li se servește materie în structuri liniare, prin juxtapuneri forțate și după raționamente deductive, sieși suficiente și de cele mai multe ori, redundante. Felul în care primesc și asimilează informația le modelează și îngheață univoc pârghiile gândirii: copiii aceștia devin secvențiali, neintuitivi, nu au viziunea întregului. Vor fi funcționari perfecți, dar nu soluționeri.

Există o mentalitate păcătoasă despre cât de puțin știu copiii din sistemele educaționale mai evoluate, comparativ cu hărnicia enciclopedică a școlarului român sau avansul de doi ani în aplicarea unor algoritmi matematici al acestuia. Este adevărat: la capitolul „mai mult” și pe „orizontală” stăm mai bine. La capitolul „mai temeinic” și „în adâncime” stăm tare prost. De ce? Pentru că noi avem un plan. Copilul român este ghidat în domeniile de cunoaștere în stilul forțat și meșteșugăresc al planificării sau al planului de lecție. Să ne înțelegem: profesorul are un plan, catedra are un plan, școala are un plan, țara întreagă are un plan. Singurul care n-are niciun plan este însuși obiectul tuturor acestor planuri: elevul. El învață ținut de mână, împins de la spate, scuturat și înghiontit, premiat și pedepsit, notat și corectat, încurajat și forțat, totul conform planului. Din prima zi de școală, elevul român află că devenirea proprie este miza altora, atât de mulți chiar, că nu prea mai există loc de înghesuit și vreo alegere personală. Decuparea personalității proprii din contextul învățării devine prima lui lecție despre silă.

Pe o programă reconfigurată tematic și interdisciplinar, cel puțin până la clasa a VI-a, tradiționalul „plan de lecție” n-ar mai avea în centru figura unui funcționar conștiincios și a unor supuși rumegători de informație – ci s-ar transforma în scenarii de activitate ori evenimente în învățare. Metodicile școlare sunt deocamdată documente teoretice, insuficiente profesorului de la clasă. Nu cred că nu există suficienți oameni printre aceștia, capabili să întocmească ghiduri metodice clare pentru fiecare unitate de învățare, care să genereze scenarii eficiente de lecție și modele de punere a minților în circuit transdisciplinar și orientat către soluții creative. Am văzut oameni mediocri, care, puși să lucreze la clasă după scenarii inteligente, obținute fie și rețetar, au produs modificări spectaculoase .

Soluții? Sistemul e atât de deficitar încât am devenit, la capitolul ăsta, țara tuturor posibilităților. Din ghemul în care s-au încâlcit toți actorii educației în România, poți trage, la întâmplare, orice fir, și tot se va mai face puțină lumină. Pedagogii, profesorii, inspectorii, părinții – pot pune toți câte o batistă răcoroasă pe fruntea pacientului. Cel puțin până când va exista suficientă disperare politică pentru o coordonare echilibrată a tuturor intervențiilor. Nu cred că mai este mult până la proverbiala și trista ajungere a cuțitului la os. Până atunci, avem trei lucruri de făcut: să definim o viziune, să reorganizăm conținuturile și să reformăm profesorii. Am putea spune, cu fals optimism, că există deja pârghii disciplinare și destulă supunere funcționărească în sistem – pe canalele cărora putem transmite lucruri bune, scenarii noi de lecție și recomandări metodice proaspete. Numai că însăși această frică pe verticală a paralizat inițiativa, creativitatea și reflexul de a ne măsura autentic impactul. Fără reformă administrativă, cele 3 puncte de mai sus, oricât de bine concepute și așternute pe hârtie, nu se vor întâmple niciodată în clasă, pentru copil.

Foto: Daniel Tolea/Paparatzi.ro la Conferinta Educatia 4.0, eveniment organizat de Revista CARIERE