O scânteie de genialitate

L-am întâlnit într-o seară de martie în galeria de artă contemporană, AnnArt Gallery de la Bucureşti, gazda expoziţiei sale:„Trupuri şi chipuri“. Sculptorul Mircea Roman e coşmarul oricărui jurnalist: un om de o modestie uluitoare, ermetic cu străinii, cu un discurs redus la esenţă, pigmentat pe alocuri de autoironie, aşa încât, întâi de toate trebuie să vă dezvălui în ce termeni a scris celebrul critic britanic despre el: „Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra, dar aceasta este doar o întâmplare. Al său Om-barcă, ancorat pe un ponton în largul Tamisei este o operă vie cu scânteie de geniu universal“.

„Sculptura e uşoară, pictura e grea“

Era unul dintre cei doi copii din clasă care desenau mai bine. La fel şi fratele său. Pur şi simplu, se simţea bine desenând. Avea 12-13 ani când s-a gândit să fie artist. A insistat cu desenul, cu lucrul în culoare, a urmat liceul de artă din Baia-Mare şi a optat pentru sculptură – „fiindcă pictura e grea“. Importanţi în formarea sa au fost profesorul din liceu, Carol Kadar, cu care s-a pregătit pentru facultate şi mai târziu, Egon Korondi, de la Institutul de Arte Plastice Ioan Andreescu din Cluj-Napoca, cel cu care rămânea adesea de vorbă, după ore. Îşi aminteşte că stilul de predare era academic şi că a făcut mult studiu pe care, în cele din urmă, a ajuns să îl considere vital în formarea unui artist clasic. Sau cel puţin, lui i-a folosit, când a ajuns la Bucureşti. A terminat facultatea în 1984, când era încă în vigoare sistemul repartiţiilor de stat, şi, cum erau disponibile doar 11 posturi pentru „Marmura Bucureşti-Şantierul Borsec“, a optat pentru unul dintre ele. „O formă de a ne aduce în Capitală să facem «cioplitură».” Aici a găsit o atmosferă extraordinară, a cunoscut alţi artişti şi a expus alături de ei într-o perioadă care a culminat cu expoziţia personală de la Galeria Orizont, din 1989, care l-a adus în centrul atenţiei publicului. Şi cum în anii `80, marketing nu prea exista, ci doar expoziţii, un public şi o breaslă ceva mai strânsă, artiştii se promovau doar prin respectul câştigat în rândul colegilor: „Şi eu am crezut că am făcut treabă bună cu Personala. A fost sentimentul care mi-a dat forţa să merg pe drumul acesta.“

Un pic de încăpăţânare e necesară, ca să treci peste rău

Mircea Roman a locuit şi a creat aproape 15 ani la Londra. Publicul, critica şi colegii de breaslă erau cu totul diferiţi de ce lăsase în ţară. „E o piaţă pe care trebuie să intri şi… probabil că momentul n-a fost chiar bun. Era înainte ca România să intre în comunitatea statelor europene. Poate că nici ceea ce fac eu nu s-a potrivit suficient de bine. De-aia sunt aici, pentru că n-am reuşit acolo. Un singur critic a remarcat pozitiv ce am făcut.“ Pentru exactitate, trebuie să precizez că John McEwen, jurnalist la Sunday Telegraph, este autorul unor monografii despre celebrii Henry Moore, John Bellany şi mai recent, despre Paula Rego. Impulsionat de un bun prieten – regretatul sculptor Paul Neagu–, l-a invitat într-o zi pe McEwen să-i vadă expoziţia personală. Acesta a venit, a văzut, şi a scris „frumos“ despre ea.

Artiştii românii pătrund încă destul de rar pe piaţa europeană, pentru că nu este o piaţă liberă, ci una care se lasă cumva condusă. Dacă ai noroc să ajungi acolo însă, ai toate şansele. Norocul ni-l facem totuşi singuri, pentru că viaţa toată ţine de decizii. Dacă ai decis momentul bun când să renunţi la ceva şi să faci altceva, dacă ai ales bine şcoala, dacă ai ales bine cu cine să lucrezi în şcoală etc. „Dar dacă tot tu alegi, nu mai e chiar noroc. Să întâlneşti un om, poate fi un noroc.“ Mircea Roman n-a avut de făcut prea multe alegeri. Când a primit repartiţia la Bucureşti ar fi putut să se zbată să plece, dar a socotit că e mai bine să rămână. Şi a fost bine: aici era o activitate artistică serioasă în comparaţie cu cea de la Cluj. „Sunt destul de raţional şi suficient de încăpăţânat. Un pic de încăpăţânare e necesară. Nu întotdeauna e bine, şi când e rău, se cere să fii încăpăţânat ca să treci peste rău. Mai ales din afară vin o grămadă de piedici, care trebuie trecute şi e nevoie de încăpăţânare. Altfel abandonezi. Şi când mă supăr mai tare de una sau de alta, dacă lucrez, îmi trece.“ Mircea Roman nu se situează chiar în opoziţie cu ce "cere piaţa", dar în mod singur, undeva „aproape de opoziţie“.

Mircea Roman face sculpturile… un pic altfel

Le construieşte din bucăţi, ca pe un soi de modelaj. „De-aia zic, că e uşoară sculptura, că din nimica fac ceva. Pe când la pictură, trebuie să te lupţi din capul locului cu pânza goală – care în sine, e frumoasă. Fiecare punct, schimbă toată relaţia pe pânză.“

Când porneşte o lucrare, o desenează mai întâi pe pardoseală. Construieşte structura interioară, pe care apoi o îmbracă. Ea se tot schimbă în timpul lucrului, mai apar modificări, dar ideea mare e clară, de la început. O lucrare mare, e de regulă gata în două luni. De exemplu, la Omul-barcă lucra de la 10 dimineaţa până la 10 seara. „Nu vreau să sperii lucrul, să fugă“, aşa că de regulă, ritmul său e lejer. „Încetuc, încetuc. Îmi place să stau să mă uit la lucrare, nu mă grăbesc.“

Inspiraţia îi vine din cotidian, pentru că nu-i aşa, „Tot timpul trebuie să fii un artist cu ochii deschişi la ceea ce e în jur.“ Multă lume consideră că se inspiră din arta egipteană, dar el spune că îi era suficient să privească oamenii în metroul londonez, şi vedea tot felul de coafuri „egiptene“. Admite însă că în şcoală, unul dintre profesori îi dăruise o serie de fotografii cu sculptura egipteană, „ca să o vadă şi ca să înveţe din ea“. A vizitat şi marea expoziţie egipteană prezentată publicului în mai multe ţări în anii '70 şi, foarte probabil, toate acestea s-au sedimentat în subconştientul său. Dar subiectul preferat al artistului rămâne omul şi, de multe ori, propria imagine – mai cu seamă cea interioară, care exprimă vulnerabilităţile, nesiguranţa, neliniştea şi uneori, un strigăt mut de disperare. „Oamenii mă inspiră tot timpul. Îi privesc, sunt atent la cei din jur. N-aş vrea să ştiu prea multe, e suficient să-i văd aşa cum sunt, frumoşi.“

„În spatele oricărei sculpturi e muncă multă şi, ca să ajungă la o idee, artistul are mult de gândit, de luptat cu sinele, până când să dea drumul la o formă. Execuţia în sine, nu e cel mai grozav lucru.“

O lucrare cheamă pe alta

Înainte de `89 lucra din parchet, pe care îl aduna de la casele demolate. Astăzi tot în lemn vechi lucrează, mai ales în jelutong, lemn malaezian, colorat şi uşor. Pentru detalii foloseşte stejarul şi mahonul. La interior foloseşte lemn reciclat din care face pene şi şuruburi. „Pe vremuri parcă mă bucuram mai tare când terminam o lucrare. Nu chiar de toate, dar erau unele aşa, ca nişte vârfuri, care îmi dădeau o mare bucurie. Un astfel de vârf a fost „Autoportretul la 30 de ani“, din care a pornit o serie întreagă de lucrări. Satisfacţie a avut când a luat Marele Premiu la Trienala de la Osaka, în 1992. A simţit încă de când lucrarea era jos, în atelier, că „e ceva cu ea“. În primul rând, pentru că i-a produs o mare bucurie. Aşa că a agăţat-o pe un perete şi a fotografiat-o. Şi Omul-barcă, făcut la Londra a fost CEVA. „Stătea frumos de cum l-am pus.“ Acum, astfel de bucurii apar, parcă, tot mai rar. „O oarecare satisfacţie mai este, mică, dar este.“

Nu ştie niciodată unde ajung lucrările sale, nici cele din licitaţii, nici cele din galerii. Un american i-a cumpărat odată o lucrare la Londra. Galeristul i-a dat artistului să citească mai târziu un articol într-o revistă. Lucrarea apărea fotografiată în casa americanului şi astfel a aflat că acela era un mare colecţionar. Cea pe care a prezentat-o în 1992 la Osaka, de exemplu, a fost achiziţionată de Muzeul de Artă Contemporană local, la vremea respectivă, pentru 80.000 de dolari.

Antropomorfologii în lemn

„O artă adevărată trebuie să aparţină unui loc. Vine dinăuntru şi nu poate fi altfel, trebuie să îşi spună cuvântul, aşa că lucrările au ceva … românesc în ele.“ O simţire aparte, o sensibilitate proprie poporului român. Stilul său este unul clasic, figurativ. „Şi când vreau să fac ceva abstract, tot figurativ iese. La mine abstractul merge până la piramidă, iar piramidele mele sunt umblătoare, pentru că au picioare – deci abstractul ţine tot de figura umană.“ În România, lucrările sale ajung să se vândă cu preţuri între 15.000 Roni -20.000 de Roni – cele medii, iar lucrările mici, ajung în licitaţii, la 8.000 de Roni. Cea mai recentă, o „Situaţie-limită“ prezintă un personaj prins de zid, care tinde să se elibereze. „O lucrare o cheamă pe alta. Termini una şi simţi nevoia să mai pui alta, lângă.“ Aşa s-a născut într-un moment de cumpănă, „Autoportretul la 40 de ani“, expresie a unei nevoi de autodepăşire. Şi acesta, la rândul său, a deschis un drum pentru întreaga instalaţie „Dezorient expres“– un spaţiu al căutării şi al regăsirii, un itinerariu imagistic printre meandrele existenţei umane.

Mircea Roman se pregăteşte să refacă instalaţia sa „Dezorient expres“, ca să o poată expune la sfârşitul lunii mai la Târgu-Mureş. E un fel de tunel de metal, lung de 18 metri, înalt de 5, lat de 3, pe care îl depozitase în magazia Combinatului Fondului Plastic şi care i-a fost furat, în două rânduri: o parte în 2010 şi pereţii mari, anul trecut. „Când îmi faceam eu gânduri cum să pun tablă nouă lângă tablă veche, s-a rezolvat, pentru că mi-au furat şi cealaltă jumătate, şi acum trebuie refăcut." E un proiect serios, la care ţine, şi pe care şi-ar dori să-l expună în străinătate. Povestea furtului a fost un bun pretext ca să aflu în ce relaţie se află sculptorul, care a trăit 15 ani la Londra, cu românii săi. „Sunt ca toţi oamenii, şi buni şi răi. Meteahna noastră cea mare e că nu-i vedem pe ceilalţi, ne vedem numai pe noi. Dacă unii ar renunţa la interesul strict personal şi s-ar gândi mai mult la cei din jur, la cum trebuie să fie România peste o sută de ani, altfel ar fi naţia noastră. Românul se gândeşte cum să fie bine mâine, pentru el şi ai lui, şi atunci e normal ca ţara să arate cum arată. E nevoie de mai multă responsabilitate, să faci cu adevărat bine ce faci, să te asiguri că faci ce trebuie, nu doar ce poţi să faci.“

Mircea Roman e conştient că nu poţi să practici nicio meserie fără pasiune şi fără încăpăţânare. Să o faci cu adevărat. Nu sunt motivaţii externe care să determine pe cineva să se apuce de sculptură. "Doar când eul interior nu-ţi dă pace." Mulţumirea vine când vede o lucrare expusă public, şi dacă are succes, e lucru mare: „Depinde ce vrei de la meseria asta, şi de felul cum ţi-o asumi. Orice lucru se face cu pasiune. Cei pasionaţi îşi găsesc răspunsul. Fără pasiune care să te susţină de-a lungul drumului, nu se poate.“ De altfel, el n-a vrut prea multe de la viaţă, a fost mulţumit să poată sculpta.