O clepsidră cu baza supradimensionată
1. Care sunt cele trei dimensiuni care dau imaginea de ansamblu a unei societăţi sănătoase? Cum stă România din acest punct de vedere?
În discuţiile cu oamenii din afara domeniului meu, sunt întrebat adeseori care ar fi dimensiunile care dau imaginea de ansamblu a unei societăţi sănătoare şi cum se compară România cu această imagine. Ca sociolog, mă feresc să discut în termeni de modele ideale sau “imaginea de ansamblu a unei societăţi sănătoase”. Să nu uităm că în secolul XX au existat două încercări de a remodela lumea prin intermediul unor modele ideale. Aceste două încercări (nazismul şi comunismul) au avut efecte absolut tragice şi dezastruoase pentru întrega lume soldîndu-se cu milioane de victime. Cred că mai util ar fi să discutăm în termeni de vulnerabilităţi ale societăţii româneşti contemporane, prin raportare la societăţile din Vest. Din acest punct de vedere, în opinia mea, principalele trei vulnerabilităţi ale Romaniei ţin de următoarele trei dimensiuni: cea politică, cea economică şi dimensiunea demografică. Subliniez că nu sunt singurele surse de vulnerabilitate. Extrem de important, aceste dimensiuni sunt strîns legate între ele.
Din punct de vedere politic, democraţia din România este încă un proiect în lucru. Fără îndoială, din punct de vedere formal, avem pluripartidism, alegeri libere, avem Parlament, vot universal, presă liberă. Există însă numeroase voci interne şi externe care au denunţat existenţa unui aşa-numit deficit democratic la noi. Organizaţia Freedom House a propus şi utilizat un scor al democraţiei (democracy score) care variază de la 1 (cel mai dezvoltat sistem democratic) la 7, care reprezintă valoarea minimă. Indicele ori scorul democraţiei este o măsură compozită a valorilor altor indici privind calitatea guvernării democratice la nivel central, calitatea guvernării democratice la nivel local, corupţie, dezvoltarea societăţii civile, independenţa presei, calitatea procesului electoral şi independenţa justiţiei. În anul 2011, indicele democraţiei pentru România avea valoarea 3,71, plasînd-o în urma unor foste “tări surori” precum Cehia (2,46), Slovacia (2,17), Polonia (1,63), Ungaria (2,13) sau chiar Bulgaria (3,33) – vezi la acest punct raportul Freedom House “Nations in Transit 2011”.Tema deficitului democratic a fost, de altfel, centrală protestelor din ianuarie-februarie 2012 şi a revenit în prezent, ca urmare a tensiunilor politice actuale legate de noua majoritate parlamentară şi suspendarea Preşedintelui Traian Băsescu. Chestiunilor disfuncţionale de mai sus li se adaugă “politicianismul” şi modul de funcţionare al partidelor autohtone. Parafrazînd-o pe Katherine Verdery – un reputat antropolog american care a studiat îndelung România– ar fi nenimerit să înţelegem partidele politice de la noi în termenii folosiţi în Vest. Acolo, partidele politice sunt discutate în termeni de platforme, programe şi ideologii. La noi ideologia e o chestiune absolut secundară iar, potrivit lui Verdery, partidele politice reprezintă o reţea instituţionalizată de rude, prieteni şi acoliţi care se implică în politică pentru a-şi spori averea şi influenţa. Fără îndoială, în orice partid politic de la noi există persoane care sunt interesate de, discută şi rezonează la probleme de ordin ideologic dar aceste persoane (intelectuali) sunt absolut marginale în economia partidelor româneşti. (Mă rog, fenomenul nu este nou; politicianismul este o boală veche a sistemului politic românesc de la începutul secoului XX.)
În plan economic, aşa cum am mai scris în Dilema Veche, sistemul autohton poate fi înţele prin intermediul ideal-tipului weberian „capitalism politic“. Pentru Max Weber, „capitalismului politic“ îi erau subsumate trei moduri de manifestare: „profituri politice prădalnice“ (din finanţarea războaielor şi a revoluţiilor – pirateria clasică), „obţinerea de profit prin forţă şi dominaţie“ (prin cuceriri, exploatarea coloniilor etc.) şi „obţinerea de profit prin înţelegere cu şi sub protecţia autorităţilor politice“. Capitalismele post-socialiste se apropie cel mai mult de ultimul mod de manifestare weberian şi implică realizarea de profituri însemnateprin intermediul şi sub directa oblăduire a politicului. Aşadar, din punct de vedere istoric, fenomenul nu este nou. Concret, în centrul şi estul Europei „capitalismul politic“ implică convertirea fostei puteri politice comuniste în putere economică şi obţinerea de profituri economice însemnate prin politic ori sub protecţia acestuia (de exemplu, cazurile parlamentarilor ori ale oficialilor guvernamentali, care sînt în acelaşi timp oameni de afaceri de succesdatorită funcţiilor deţinute în sistemul politic).
La începutul anilor ’90, principalii actori ai capitalismului politic erau foşti demnitari comunişti (inclusiv cei din organizaţiile de tineret ale partidelor comuniste), persoane cu funcţii de răspundere în economia socialistă (foşti miniştri şi secretari de stat, directori de întreprinderi şi mai ales foşti angajaţi ai întreprinderilor de comerţ exterior), indivizi care au lucrat pentru fostele servicii secrete sau apropiaţi ai acestor structuri. Aceşti oameni făceau parte din reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la informaţii cruciale şi privilegiate cu privire la privatizări sau la sectoarele profitabile din economiile fostelor ţări socialiste. Aceste reţele facilitau de asemenea accesul la obţinerea de fonduri cu dobînzi preferenţiale ori la licenţe comerciale avantajoase (de monopol) în anumite sectoare de activitate (de exemplu, energie ori activităţi de import-export). De asemenea, reţelele „băieţilor deştepţi” ofereau (şi oferă) protecţie împotriva legii. Spiritul capitalismului postcomunist este opus spiritului capitalismului raţional (ori vestic): mulţi dintre capitaliştii postcomunişti au o gîndire orientată pe termen scurt, ce vizează obţinerea imediată a unor profituri uriaşe, prin aşa-numitele „tunuri“. Sorin Antohi vorbea la un moment dat despre „rutinizarea tunului“ ca strategie prevalentă de îmbogăţire în România post-1990. Mulţi dintre capitaliştii postcomunişti au succes doar în condiţii de protecţionism economic ori monopol. Statul şi sifonarea resurselor statului reprezintă cheile succesului noilor capitalişti. În absenţa statului şi a contractelor grase oferite de acesta, mulţi dintre capitaliştii postcomunişti nu ar exista.
În fine, în ceea ce priveşte dimensiunea demografică şi aici lucrurile sunt dramatice datorită scăderii ratei natalităţii, îmbătrînirii populaţiei şi migraţiei externe. Aceste trei probleme trebuie însă înţelese în strînsă legătură cu elementele care ţin de politic şi economic, în context istoric. Bunăoară, migraţia externă a adulţilor şi a tinerilor ar fi avut poate o amploare mai scăzută dacă condiţiile politice şi economice de la noi ar fi fost altele. Fără îndoială există şi cîştiguri din migraţia externă (temporară sau definitivă) a compatrioţilor nostri. Se spune că emigranţii români iau contact în ţările de destinaţie cu alte modele atitudinale şi comportamentale pe care încearcă apoi să le reproducă la întoarcerea lor în ţără. Acesta ar fi un cîştig ideatic, să-l numesc aşa. Există însă şi un cîştig tangibil mult mai mare şi el constă în remitenţele ori sumele de bani trimise în ţară de românii aflaţi la muncă în străinătate. Potrivit unor statistici oficiale, creşterea economică înregistrată începînd cu anul 2002 s-a datorat într-o măsură extrem de mare banilor trimişi în ţară de “căpşunarii” români (nimic peiorativ). A fost însă o creştere bazată pe consum, ceea ce desigur nu este o creştere neapărat sănătoasă.
Este greu să schiţezi modele acţionale şi strategii pentru a corecta distorsiunile existente în cele trei dimensiuni invocate mai sus: politică, economică şi demografică. Dificultatea schiţării unor strategii de reformă se datorează urmatorilor factori: În primul rind, orice astfel de strategie – dacă este bine gîndită şi formulată – vizează efecte pe termen mediu si lung. În al doilea rind, nu avem, din păcate, resursele financiare pentru implementarea unor astfel de strategii. În al treilea rind, ne lipsesc indivizii competenţi care s-ar putea angaja în schiţarea şi implementarea unor astfel de strategii de reformă. Incompetenţa are cote alarmante în rîndul funcţionarilor de la vîrful ierarhiei politico-administrative de la noi. În plus, efectele nefaste ale incompetenţei unor funcţionari superiori sunt amplificate de un hei-rupism al reformei. De peste douăzeci de ani noi re-re-reformăm diverse sub-sisteme şi instituţii ale societăţii româneşti. Uitaţi-vă la sistemul de educaţie: se pare că fiecare nou ministru al educaţiei doreşte să lase în urmă o lege proprie a educaţiei. Odată instalaţi în funcţie, noii miniştrii se apucă să reformeze din nou sistemul de învăţămînt. Problema e ca nici unul dintre aceşti miniştri nu este nici pe departe Spiru Haret.
2. Doar un român din zece crede că milionarii ţării s-au îmbogăţit prin muncă, potrivit unui studiu IRES. 8 din 10 români sunt de părere că milionarii autohtoni s-au îmbogăţit încălcând legea, cu ajutorul relaţiilor pe care le au sau din noroc. Cât de corecte sunt aceste percepţii şi din ce motive gândim aşa?
Şi sondajele realizate de CURS atestă că, în opinia majorităţii celor intervievaţi, cei mai mulţi dintre capitalişţii authotoni şi-ar fi făcut averea prin furt şi nu prin muncă cinstită. Acestea sunt însă percepţii publice; nu înseamnă că, factual, toţi milionarii (în Euro) romani şi-au făcut averile pe căi necinstite. În acelaşi timp, percepţia aceasta negativă este întemeiată pe o serie de elemente precum relatări din mass media şi pe experienţele pe care unii dintre romani le-au avut cu noii îmbogăţiţi de la noi. Mă refer aici îndeosebi la cazurile “baronilor locali” din teritoriu, oameni care s-au îmbogăţit fenomenal peste noapte de pe urma funcţiilor publice şi politice pe care le-au deţinut sau le deţin în continuare. Pe de altă parte, trebuie să revin la chestiunea “capitalismului politic,” menţionată anterior. România (printre alte foste ţări fost-comuniste) este departe de ideal-tipul capitalismului de tip raţional, vestic. Ceea ce funcţionează în România este aşa-numitul “capitalism de cumetrie” (după cum se exprima plastic Ion Iliescu), o ordine capitalistă ce se traduce prin obţinerea de profituri însemnate nu prin activităţi productive şi competiţie liberă pe piaţă ci cu ajutorul protecţiei oferite de puterea politică. Este un capitalism bazat pe PCR în două sensuri: 1) cei care au beneficiat economic cel mai mult de pe urma tranziţiei post-comuniste sunt eşaloanele doi şi trei ale fostului Partid Comunist Român (PCR) şi ale structurilor unor servicii secrete; 2) capitalismul autohton se întemeiază pe fostele Pile, Cunoştinţe şi Relaţii (PCR, adică) – reţele informale extreme de corupte care implică alianţe între parteneri stranii (strange bedfellows) în vederea obţinerii de cîştiguri însemnate din sifonarea, deturnarea şi “privatizarea” resurselor publice. Să vă dau un exemplu: potrivit primului top al celor mai bogaţi 300 de români publicat de revista Capital în 2003, Ucraina, Rusia, Serbia şi România – ţări mai puţin reformate din punct de vedere democratic şi economic – aveau milionari in dolari mai bogaţi şi mai numeroşi decît Polonia, Cehia şi Ungaria, ţări în care reformele politice şi economice erau mai avansate la acea dată.
De altfel, dacă ar fi să ne uităm pe aşa-zisele topuri ale celor mai bogaţi români, constatăm că averile celor care au produs într-adevăr ceva (cum ar fi de pildă antreprenorii meritouşi din industria de software autohtonă) sunt mai mici decît averile unor milionari care se ocupă de asfaltări, construcţia de autostrăzi (fictive, desigur), speculatorii imobiliari din zona retrocedării proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist etc.
Aceste percepţii publice negative cu privire la noii îmbogăţiti ai tranziţiei se întemeiază pe schimbarea de regim, dinamica aşteptărilor şi a frustrărilor generate de Decembrie 1989, profilul sinistru al unora dintre noii îmbogăţiti ai tranziţiei şi dificultăţile imense ale acesteia. Acestora li se adaugă alte posibile cauze ale antipatiei publice faţă de noii captalişti. Aşa cum am menţionat într-un material publicat în Dilema Veche, chiar dacă a fost instituit prin forţă, regimul comunist a cultivat, vreme de peste patru decenii, ideile justiţiei sociale şi ale egalitarismului, idei care încă se bucură de o susţinere importantă în rîndul românilor (vezi bunăoară studiul lui Septimiu Chelcea, „Justiţia socială socialistă şi comunismul rezidual în România după un deceniu de tranziţie. O analiză secundară“ în Sociologie Românească, 2000). Părerile negative despre actuala ordine economică şi succesul în afaceri se datorează şi faptului că o parte a cîştigătorilor tranziţiei este formată din indivizi (sau progenituri ale celor) care au deţinut funcţii importante în comunism. Or, pentru mulţi români, regimul comunist a fost un regim ilegitim, instituit prin forţă la finele celui de al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere şi mai ales pe fondul actualei crize şi pauperizări în masă, este greu să fii entuziasmat cu privire la succesul capitalist al foştilor comunişti, al descendenţilor acestora sau al persoanelor apropiate de vîrful ierarhiei politice după 1990.
3. Au bogaţii României o datorie de onoare faţă de societate? Cum ar putea să se comporte responsabil clasa de vârf?
Dacă ne uităm în vestul Europei şi în S.U.A., vedem că deţinătorii celor mai mari averi au un alt tip de comportament decît milionarii mioritici. Mai exact, cei din Vest sunt mult mai discreţi şi sunt implicaţi – direct sau prin fundaţii – în diverse acţiuni de caritate (de ex., lupta împotriva SIDA, eradicarea unor boli, eradicarea analfabetismului, protecţia mediului, acţiuni anti-discriminare etc). În SUA, marii antreprenori, urmaşii lor, fundaţii ori fonduri ale acestora finanţează universităţii prestigioase (vezi cazul lui Leland Stanford sau, în spaţiul Est European, cazul Universităţii Central Europene finanţată de George Soros), facultăţi, catedre de predare din învăţămîntul superior, licee, spitale, muzee de artă etc. Astfel de acţiuni sunt ghidate de o logică specifică a responsabilităţii sociale sintetizată în sintagme de tipul „give something back to society”; sîmburii acestei responsabilităţi şi sentiment al datoriei se regăsesc, desigur, în etica protestantă care, în opinia clasicului Max Weber, ar fi responsabilă de apariţia şi dezvoltarea capitalismului de tip raţional ori vestic.
La noi, unii dintre noii îmbogăţiti par a fi mînaţi doar de dorinţa de a-şi etala averea şi cititorii sunt desigur familiarizaţi cu spectacolul mediatic suprarealist furnizat de unii dintre noii îmbogăţiţi ai tranziţiei. Revistele glossy, tabloidele sau emisiunile TV sînt pline de relatări cu privire la maşinile, hainele şi poşetele de firmă, isprăvile erotice ori experienţele mistice ale milionarilor români. Acest comportament este denumit „consum ostentativ” şi a fost excelent analizat de Veblen în clasicul studiu „The Theory of the Leisure Class”. Cu unele excepţii, cei mai mulţi dintre milionarii români nu s-au angajat în acţiuni caritabile de anvergură, comparabile cu cele menţionate anterior. Unii dintre milionarii romani preferă să ajute cu bani proiecte punctuale (construcţia de biserci, de cele mai multe ori) sau diverse persoane aflate în nevoie; alţi milionari preferă să susţină discret diverse cauze ori proiecte. Sentimentul unei datorii către societate în sensul unor proiecte mai largi nu pare a fi dominant încă printre posesorii autohtoni de mari averi. Eu sunt totuşi optimist. Sa nu uităm că, în aşa-zisa fază a capitalismului sălbatic din SUA, celebrii „robber barons” nu erau nici pe departe figuri angelice. De altfel, Veblen a scris despre consum ostentativ bazîndu-se pe propriile observaţii asupra clasei de lux din SUA de la începutul secolului XX. Cred că lucrurile se vor schimba în bine la acest punct şi în România; va mai lua însă ceva timp.
4. Suntem o cultură ţărănească, urbanizată accelerat. Care sunt caracteristicile unei astfel de culturi? Cu ce altă societate modernă ne putem compara? Cum putem scăpa de acest stigmat sau cum îl putem întoarce într-un atu?
Se vorbeşte despre România în termeni de cultură ţărănească, urbanizată accelerat. Aceste exprimări plastice din mass media comportă nişte ambiguităţi. Spre exemplu, ce înţelegem prin cultură? Ce înseamnă “cultură ţăranească”? Uneori, sintagma “cultură ţărănească” este folosită în sensul de “cultură tradiţională”. Ce înseamnă însă “tradiţional”? Ce este “tradiţia” şi cum o identificăm? Pentru istoricul britanic Eric Hosbawm, “tradiţia” însăşi este o invenţie în sensul de construcţie (deliberată) politică şi culturală.
Nu cred că este aici locul unei discuţii aprofundate pe această temă şi prefer să mă întorc la date. România este din ţara din UE care are una dintre cele mai mari ponderi de populaţie care trăieşte încă în mediul rural (cca. 47% conform datelor provizorii ale ultimului Recensămînt). În 1948, mai puţin de un sfert din populaţia ţării trăia în mediul urban (23,4%). În 1989, ponderea populaţiei care trăia în mediul urban ajunsese la 53,2% (cf. datelor INS). Mai exact, într-un interval de patru decenii, ponderea populaţiei urbane s-a mărit de cca 2,3 ori. Creşterea populaţiei urbane s-a făcut îndeosebi prin migraţie internă. Potrivit sociologului Dumitru Sandu, fluxurile migraţiei interne au reflectat sinuozităţile procesului de industrializare comunistă. În perioada 1948-1966, ritmul urbanizării a fost mai rapid şi a oglindit mobilizarea cvasitotală a populaţiei în eforturile de reconstrucţie şi dezvoltare postbelice. Direcţia migraţiei interne era dinspre rural înspre urban, iar regiunile care au furnizat grosul migranţilor au fost Moldova şi Muntenia.
Efectele proiectului de modernizare comunistă au fost îndelung discutate în literatura de specialitate. Claude Karnoouh, un antropolog francez care a studiat România ani buni, vorbeşte la acest punct despre o modernizare ratată. Referindu-se la Polonia dar şi la alte foste ţari comuniste, sociologul polonez Piotr Sztompka consideră că transformările comuniste au rezultat într-o “modernitate contrafăcută” sau mimată (“fake modernity”). Potrivit lui Sztompka, în România, Polonia şi în alte ţări avem de-a face o modernizare a unor structuri de tip “hard” (de ex., urbanizare, industrializare, acces la învăţămînt etc), modernizare ce nu s-a reflectat şi în structuri de tip “soft” ori în “mentalităţi,” atitudini şi stiluri de viaţă. Un exemplu la acest punct l-ar constitui ciocnirea dintre comportamentele şi atitudinile asociate mediului rural cu modul de viaţă urban. Unii autori susţin că această ciocnire a dat naştere unui tip social aparte – ţăranul-orăşean (nu foarte îndepărtat de celebrul “urban villager” [italo-american] al lui Herbert Gans). Aşa cum discutam în Dilema Veche, procesul de urbanizare sub comunism a produs o lume specifică, cu manifestări aparte. Unii dintre cei care reuşeau să se mute la oraş reproduceau în spaţiul urban modelele comportamentale şi de relaţionare din lumea satului: întinsul rufelor în grădina blocului, creşterea copiilor în comun (cu ajutorul vecinilor), socializarea pe înserat în pijamale sau capoate (şi cu bigudiuri în păr) pe băncile de la intrarea în bloc, cultivarea de legume în spaţiul verde şi – la periferii – chiar creşterea porcilor, a iepurilor sau a nutriilor, personalizarea (în unele cazuri) a spaţiilor comune (casa scărilor) sau, în alte cazuri, lăsarea în paragină a acestora etc. (vezi şi studiile coordonate de Vintilă Mihăilescu). Cei care reuşiseră să se mute la oraş erau priviţi cu mîndrie şi invidie de cei rămaşi în sat. Nu avea importanţă faptul că unii dintre noii orăşeni aveau statutul de lumpen şi trăiau în condiţii absolut mizere în cămine muncitoreşti sau în faimoasele garsoniere confort 3.
Revenind însă la chestiunea aşa-zisei ruralităţi a societăţii româneşti, problema nu este neapărat una de ordin cantitativ. Problemele sunt de ordin calitativ şi ma refer aici la infrastructura (jalnică) din mediul rural de la noi, inexistenţa unor structuri economice eficiente de exploatare a terenului agricol şi îmbătrînirea populaţiei. Dacă dorim să transformăm “ruralitatea” într-un avantaj competitiv, trebuie să rezolvăm aceste probleme de ordin calitativ.
5. Clasa de mijloc se micşorează, tot mai mulţi dintre membrii ei alunecăspre clasa săracă. Există modalităţi de redresare pe care componenţii ei nu ştiu să le acceseze? Sunt membrii ei lipsiţi de spiritul întreprinzător/antreprenorial necesar?
În ceea ce priveşte clasa de mijloc din România, discuţia comportă două direcţii: trecutul apropiat şi prezentul post-comunist. În ciuda ideologiei oficiale potrivit căreia România comunistă era sau se dorea a fi o “societate fără de clase” (“classless society”), pe baza datelor statistice putea fi identificat un segment de mijloc similar clasei de mijloc din Vest. Acest segment includea persoane cu studii medii şi mai ales superioare, funcţionari şi angajaţi cu studii medii în administraţie publică, sănătate, învăţămînt, personal cu studii superioare, (puţinii) întreprinzători privaţi din comunism, persoane cu venituri peste medie. Ce s-a întîmplat cu acest segment în perioada de după 1990 este o poveste tragică. Restructurările economice haotice, privatizările frauduloase, reformele întreprinse cu jumătate de măsură, precum şi alţi factori de ordin externi (vezi prăbuşirea pieţelor tradiţionale ale ţărilor din fostul lagăr socialist) au generat o criză economică profundă care a condus la pauperizarea unui număr însemnat de oameni şi la subţierea segmentului de mijloc. După 2000, cînd România a reînceput să crească din punct de vedere economic, lucrurile păreau să se îndrepte în direcţia dorită şi anume cea a conturării tot mai clare a unei clase de mijloc în accepţiune contemporană vestică. Să nu uităm că orice democraţie funcţională are drept pilon principal o clasă de mijloc solidă şi importantă numeric. Perioada fericită a ţinut însă pînă în 2008-2009, cînd şi România a fost lovită de criza economică globală. Incipienta şi fragila clasă de mijloc autohtonă a fost serios afectată de această criză şi de măsurile de austeritate pe care guvernele Romaniei au fost nevoite să le adopte. Dacă ne uităm pe date statistice, constatăm că în acest moment structura socială a Romaniei are forma unei clepsidre cu o bază supra-dimensionată. La bază ori în partea de jos a clepsidrei se află majoritatea pauperizată a populaţiei ţarii, “gîtul” clepsidrei, extrem de subţiat, este reprezentat de clasa de mijloc (sau ce a mai rămas din ea) iar în partea de sus se află desigur cei extrem de bogaţi (dar numeric foarte puţini). În această perioadă de criză, apar aşa-numitele situaţii de “inconsistenţă de status” (“status inconsistency”). Mai exact, conform definiţiilor clasice, din punctul de vedere al nivelului de şcolaritate şi al ocupaţiei, este clar că un profesor de liceu face parte din clasa de mijloc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre un medic de provincie sau de ţară. Totuşi, din punctul de vedere al veniturilor formale ori oficiale şi al consumului, este clar că un biet profesor de liceu nu prea mai aparţine clasei de mijloc. Aici apare aşa-numita inconsistenţă de status. După unii teoreticieni ai fenomenului, persoanele aflate în această situaţie se pot ralia uşor apelurilor unor forţe politice marginale, extrem-populiste sau radicale.
Revenind însă la chestiunea subţierii clasei de mijloc, fenomenul este întîlnit în mai toată lumea Vestică. Bunăoară în SUA , au fost întreprinse numeroase studii care atestă subţierea considerabilă şi îngrijorătoare a clasei de mijloc, fapt ce este interpretat de unii analişti drept sfîrşit al “visului american.” Şi pentru că tot suntem la acest punct, trebuie făcute unele clarificări importante. Mass media romanească şi unii ideologi autohtoni de centru-dreapta (dar de clară inspiraţie neo-conservatoare americană) susţin că aşa-zisa clasă de mijloc ar fi formată sau ar trebui să fie formată aproape exclusiv din persoane cu profesii liberale şi mici (sau mai mari) intreprinzători. Potrivit studiilor de stratificare socială intreprinse în Vest, clasa de mijloc nu se rezumă la aceste figuri intens idealizate de intelectuali sau ideologi locali. Clasa de mijloc din Vest include, alături de mici intreprinzători şi persoane cu profesii liberale, şi absolvenţi de studii medii şi superioare, funcţionari publici, persoane cu studii medii ce lucrează în sfera serviciilor, angajaţi în sistemele publice şi private de învăţămînt, sănătate, asistenţă socială, mici artizani şi meşteşugari, ba chiar şi muncitori (industriali) cu un grad foarte ridicat de calificare şi specializare. Cei care discută despre clasa de mijloc nu trebuie să ignore faptul că acest segment este definit pe mai multe dimensiuni: nivel de şcolaritate, ocupaţie, venit, consum, stil de viaţă etc.
Pentru a încheia, dacă segmentul clasei de mijloc se subţiează în România şi în alte ţări vestice, acest lucru nu se datorează unei aşa-zise lipse a spiritului antreprenorial. Să fim clar înţeleşi: o clasă de mijloc alcătuită cvasi-majoritar din mici sau mari întreprinzători este o ficţiune ideologică. Cauzele micşorării clasei de mijloc şi a sărăcirii ei în România şi în alte ţări sunt structurale (ţin de economie şi politică) şi nu individuale (în sensul de aptitudini, orientări ori “mentalităţi” ale unor persoane concrete).
6. Sunt profesii care înfloresc în detrimentul altora?
Aşa cum am mai spus, proiectul de modernizare comunistă din România – de inspiraţie leninistă – implica potrivit politologului american Ken Jowitt o industrializare masivă şi cu orice preţ prin mobilizarea politică a tuturor resurselor. Cînd a avut loc Revoluţia din Octombrie 1917, idealul de dezvoltare al bolşevicilor era reprezentat de Germania – ţara care la vremea aceea avea un grad ridicat de dezvoltare a industriei (şi îndeosebi a celei grele). Potrivit unei glume celebre, după 70 de ani de comunism, Uniunea Sovietică a reuşit să atingă gradul de industrializare al Germaniei din 1917. Cam la fel au stat lucrurile şi la noi. România comunistă a insistat foarte mult pe industrializare masivă. S-a reuşit în perioada comunistă trecerea de la o ţară prepondenrent agrară la o ţară cu un nivel acceptabil de industrializare. Acest lucru a implicat dezvoltarea ocupaţiilor din industrie în detrimentul agriculturii şi – timid – dezvoltarea serviciilor. România comunistă (dar şi alte foste ţări) au ratat la începutul anilor ’70 trecerea de la o economie bazată pe industrie la una bazată pe servicii. După 1990, măsurile de reformă economică (haotice şi politizate) au condus la redimensionarea sectorului industrial şi la creşterea sectorului de servicii, aşa cum este cazul în economiile capitaliste avansate. Ocupaţiile tradiţionale din industrie au pierdut din importanţă; mulţi muncitori industriali au ajuns şomeri ori au fost nevoiţi să se pensioneze anticipat. După 1990 a crescut vertiginos cererea de personal calificat în domeniul serviciilor, al unor profesii liberale sau în domenii a căror dezvoltare a fost strict limitată în regimul comunist (sociologie, psihologie, domenii cultural-artistice etc.). De asemenea, la sfîrşitul anilor 1990, odată cu progresul exponenţial al noilor tehnologii de comunicare, a crescut vertiginos cererea de personal calificat în domeniul IT. Trebuie însă să semnalez şi reversul medaliei: creşterea de personal în domeniul serviciilor a fost însoţită de aşa-numitele fenomene ale “dez-calificării” (“deskilling”) şi sub-calificării, întîlnite si în Vest. Spre exemplu, dezvoltarea sferei serviciilor pe anumite paliere nu a necesitat personal calificat special. Nu ai nevoie de multă şcoală ori calificări superioare pentru a vinde hamburgeri sau a servi la bar. Fenomenele dez-calificării şi cele ale sub-calificării sunt îngrijorătoare. Am prieteni antreprenori care se plîng că nu mai pot găsi persoane calificate în anumite domenii (strungari, frezori, zidari, vopsitori etc.). Mulţi dintre muncitorii cu nivele superioare de calificare în anumite domenii au profitat de liberalizarea regimului vizelor, şi au plecat în Spania şi Italia – plecare numită de Sorin Antohi, sugestiv şi cu trimitere cinematografică, „Marea Evadare“.
7. Care este riscul care pândeşte o societate în care populaţia tânără de la sate migrează aproape în totalitate spre oraşe? Ce ar putea stopa acest fenomen?
Migraţia din locuri care oferă puţine oportunităţi de dezvoltare personală în locuri care oferă astfel de oportunităţi este un fenomen normal într-o societate deschisă. Sigur, se pot schiţa planuri care să încerce să diminueze amploarea migraţiei rural-urban dar astfel de planuri şi strategii – chiar în condiţiile în care sunt bine gîndite şi puse în practică – pot avea impact pe termen mediu şi lung. Noi nici măcar nu avem astfel de planuri bine gîndite şi nu avem nici resursele necesare implementării lor. Migraţia rural-urban în sine nu este un fenomen negativ; vă reamintesc că România are una dintre cele mai mari ponderi de populaţie rurală din UE şi unii analişti consideră acest lucru drept indicator al sub-dezoltării ori al înapoierii. Din acest punct de vedere, poate că migraţia rural-urban ar fi chiar dezirabilă în condiţiile în care (1) migraţii din rural ar găsi locuri de muncă pe măsura calificărilor lor şi (2) migraţia rural-urban nu ar afecta dezvoltarea zonelor rurale. Noi ne confruntăm însă cu un fenomen ce are consecinţe negative mai însemnate la nivelul întregii societăţii şi mă refer la faptul ca puţinii tineri de la sat migrează nu de la sat la oraş ci de la sat în alte ţari din UE. Ţin însă să subliniez că stoparea fenomenului migraţiei rural-urban nu poate fi (şi nu trebuie) făcută prin decret (ca pe vremea lui Ceauşescu).
8. Care sunt valorile intrinseci pe care o societate sănătoasă ar trebui să le păstreze şi cine ar putea fi promotorii lor? Alte popoare cum fac?
Din nou, ca sociolog mă feresc să discut despre modele dezirabile. Aţi menţionat sintagme precum “valori intrinseci” şi “societate sănătoasă”. Poate aţi putea dvs. să-mi spuneţi ce înţelegeţi prin ele. De asemenea, am serioase probleme şi în privinţa folosirii termenului “popor”. Cum îl definim? Sunt stupefiat că termenul “popor” atît de utilizat şi abuzat de propaganda lui Ceauşescu ar revenit în discursul politicienilor nostri. “Să ne întoarcem la popor!”, “Să lăsam poporul să decidă!” sau “V-aţi bătut joc de popor” sunt expresii care îmi dau fiori. Cine este poporul şi ce vrea el? În contextul actual, poate că ar trebui să ne referim la “cetăţeni” în sensul de contribuabili şi nu la “popor” care îmi trezeşte amintiri neplăcute şi evocă vremuri pe care le credeam demult apuse.
9. Care sunt cele mai mari neajunsuri în mentalitatea românilor şi cum am putea să ne debarasăm de ele?
În chestiunea mentalităţilor românilor încep prin a face următoarele precizări. Termenul “mentalităţi” este în prezent mult mai puţin utilizat în literatura de specialitate anglo-saxonă şi este mai des întîlnit în literatura de specialitate de limbă franceză. La noi, termenul este vehiculat cu o frenezie demnă de o cauză mai bună de eseişti şi specialişti-buni-la-toate care apar la televizor. Ca practician, mă feresc sa utilizez acest concept întrucît nu am la dispoziţie indicatori ori instrumente de măsurare care să îmi permită să studiez “mentalităţile”. Asta este o problemă empirică de cercetare: cum pot să spun că un anumit comportament sau o atitudine sunt indicatori ai unei mentalităţi de un anumit fel? Deocamdată, pe baza instrumentelor metodologice existente la nivel internaţional, este extrem de greu imposibil să studiem aşa-numita chestiune a mentalităţilor. De altfel, la fel de dificilă şi controversată este aşa-zisa direcţie de studiere a culturii (înţeleasă în sens larg).
În al doilea rînd, pornind de la ideile lui Sorin Antohi, în abordările eseistice asupra mentalităţilor româneşti întîlnim două tipuri majore de poziţionări ori de discursuri. Pe de-o parte, există discursul auto-glorificator, esenţialist-naţionalist, potrivit căruia ar exista mentalităţi specific româneşti şi chiar un suflet al poporului român. Acest discurs poate fi regăsit cu precădere în tabăra “protocroniştilor” din cîmpul cultural românesc, care susţin existenţa unui specific ireductibil al neamului românesc şi genialitatea acestuia, manifestată în faptul că noi, romanii (sau dacii sau geţii) am fi inventat multe lucruri, cu mult înaintea altora (de la apa caldă la aeroplan). La cealaltă extremă se află, potrivit lui Antohi, discursul auto-stigmatizant, potrivit căruia suntem o cultură minoră, plini de defecte incorijabile.
Cred însă că aşa-zisa specificitate ireductibilă a romanilor exprimată prin “mentalităţile românilor” este un mit. Dacă citiţi lucrări clasice ale unor sociologi, antropologi şi politologi veţi constata că avem extrem de multe lucruri în comun cu italienii, grecii, sârbii, polonezii sau bulgarii (şi lista nu este exhaustivă). În plus, in discursul eseistic asupra aşa-ziselor “mentalităţi găunoase ale românilor” întîlnim din nou foarte multe mituri. Spre exemplu, există un mit ce vizează o aşa-zisă lene proverbială a romanilor şi înclinaţia lor către “fentarea” statului şi neasumarea de responsabilităţi. Spre exemplu, zicale precum “Noi ne facem că muncim şi ei (conducerea/managementul) se fac că ne plătesc.” sau “Munca l-a creat pe om dar nici lenea nu a omorît pe nimeni” nu sunt nicidecum specific româneşti; aceste zicale circulau în tot spaţiul comunist est-european şi în fosta U.R.S.S. Mai mult, potrivit unor cercetări recente întreprinse la nivel european, românii din interiorul graniţelor muncesc mult mai multe ore pe săptămînă decît francezii, spaniolii, italienii, bulgarii, maghiarii şi alţii. (Evident, problema muncii ar trebui să fie discutată şi în termeni calitativi şi nu strict cantitativi. La limită, unii ar putea spune că muncim mult şi prost ori ineficient în termeni de productivitate a muncii.)
Corupţia în sistemul politic era văzută de unii comentatori neavizaţi drept un fenomen specific româneasc dar se pare că grecii, italienii sau bulgarii ne concurează serios şi la acest capitol. De curînd, Vestul a descoperit cu surprindere amploarea evaziunii fiscale din Grecia şi strategiile ingenioase utilizate de contribuabilii greci pentru a evita plata taxelor şi impozitelor către stat. Aşadar, nici asupra acestei chestiuni nu deţinem monopolul; dimpotrivă, contribuabilul român (ma refer la persoane fizice) este mult mai disciplinat decît cel grec. La noi se stă la coadă pentru plata taxelor şi impozitelor; în Grecia e cu totul invers. Românii aflaţi la muncă în străinătate sunt adeseori lăudaţi de angajatori pentru seriozitatea lor şi nivelul înalt al calificărilor lor. La fel şi în România. Am cunoscuţi din categoria “ex-patriates” care lucrează pentru multi-naţionale; aceştia sunt încîntaţi de calificarea angajaţilor romani şi de seriozitatea lor. De asemenea, mulţi dintre amicii mei ex-patriates apreciază căldura relaţiilor inter-umane de aici şi faptul că lumea este mult mai relaxată decît în alte ţări. Desigur, aceiaşi amici ex-patriates sunt profund nemulţumiţi de corupţie, de disfuncţionalităţile de ordin birocratic şi de infrastructura dezastruoasă de la noi. Acestea sunt însă probleme de ordin structural şi nu individuale ori izvorîte dintr-o aşa-numită “mentalitate” autohtonă ce ne-ar fi fost inoculată încă de la naştere.
Închei prin a spune că o serie de concepte precum “metalitate romanească” sau “specific românesc” sunt mai degrabă mituri cultural-ideologice. În realitate, avem de-a face cu o diversitate de atitudini şi comportamente. Această diversitate se manifestă pe două planuri. În plan intern avem de-a face cu practici ce diferă de la o regiune istorică la alta (vezi la acest punct tipurile sociale formulate la nivelul simţului comun ale “ardeleanului,” “bănăţeanului,” “moldoveanului,” sau “bucureşteanului”). În plan extern, avem de-a face cu o diversitate atitudinal-comportamentală între spaţii definite ca state naţionale. În realitate, asemănările dintre noi şi alţi cetăţeni ai Europei sunt mult mai numeroase decît diferenţele.
10. Lipsa de solidaritate este un astfel de neajuns? Cum să ne explicăm indiferenţa totală faţă de nevoile altui cetăţean aflat într-un moment critic sau lipsa de mobilizare pentru o cauză dictată de interesul comun?
Analişti cu o prezenţă ubicuuă pe mai toate canalele TV de ştiri deplîng aproape zilnic aşa-zisa lipsă de solidaritate a românilor. Eu aş putea furniza multe exemple emoţionante de solidaritate care ar chestiona serios aşa-zisa lipsă de solidaritate a romanilor. Aici intervin mai multe elemente. Dacă prin solidaritate înţelegem, bunăoară, numărul de membri ai unor asociaţii non-guvernamentale sau ratele de participare la acţiuni caritabile, fără îndoială România stă mai prost la acest capitol decît alte ţări din Vestul dezvoltat. În acelaşi timp, solidaritatea socială este influenţată de factori structurali mai largi. Este mai greu să fii solidar cu, bunăoară, victimele unor inundaţii dacă tu însuţi trăieşti într-o săracie lucie şi nu ai cu ce te îmbrăca sau nu ai ce mînca. Ce mai poţi dona altor năpăstuiţi daca tu însuţi abia reuşeşti să supravieţuieşti de pe o zi pe alta? Mai mult, pentru a se manifesta eficient, solidaritatea socială are nevoie de instituţii care să o faciliteze. În S.U.A. bunăoară, o mare parte a acţiunilor caritabile de solidaritate socială este gestionată de organizaţiile religioase. La noi, biserica ortodoxă – absolut majoritară şi care are un cvasi-monopol pe „piaţa” religiilor de la noi – este mult mai puţin prezentă şi implicată în acţiuni caritabile. Noi construim acum o Catedrală a Neamului; e bine, dar aş fi dorit ca înainte de acest lucru, Biserica Ortodoxă Română (BOR)să fi construit măcar un spital. În ultima vreme, BOR a început să se mişte şi în direcţia asistenţei sociale dar mai sunt multe de făcut.
Desigur, BOR nu este singura instituţie care ar trebui să se implice mai mult în coagularea unor acţiuni de solidaritate socială. Companiile multi-naţionale prezente la noi se implică şi ele în diverse proiecte. De cele mai multe ori o fac ritualic, pentru a bifa nişte activităţi la rubrica „responsabilitate socială”. Spun „ritualic” întrucît unii giganţi multi-naţionali de la noi donează către acţiuni cartiabilenişte sume absolute infime şi ilare în comparaţie cu profiturile însemnate pe care le realizează la noi. Probleme există şi în zona ONG-urile care, pe hîrtie, sunt dedicate apărării unor cauze nobile şi a unor grupuri defavorizate. Cele mai multe astfel de ONG-uri sunt absolut onorabile dar există unele care nu fac altceva decît să sifoneze fonduri de la statul român şi de la donatori străini, fără a face mare lucru pentru năpăstuiţii pe care pretind că îi apără şi reprezintă. Am auzit despre cazuri ale unor ideri de ONG-uri care şi-au luat maşini de lux şi case din fondurile primite fără a face mai nimic pentru grupurile ţintă pe care le apără sau reprezintă.
11. Care sunt caracteristicile societăţii civile din România şi cum s-ar putea coagula pentru o mai bună reprezentativitate?
În ceea ce priveşte “societatea civilă” şi participarea civică în România, trebuie să distingem între aspecte cantitative şi calitative. Prin aspecte cantitative am în vedere numărul de organizaţii ale societăţii civile (ONG-uri, organizaţii religioase, sindicate, asociaţii profesionale etc.) şi numărul de membri al acestora. La acest punct, România nu se poate compara cu Vestul dar nu reprezintă o excepţie prin comparatie cu alte ţari cu nivel similar de dezvoltare. Ar fi însă greşit dacă am lua în considerare doar aspectele de ordin cantitativ. Am să vă dau un exemplu relevant: în anii ’90, o comună din nordul Moldovei deţinea recordul la număr de asociaţii non-guvernamentale şi non-profit pe cap de locuitori. Practic, la fiecare a treia gospodărie exista o asociaţie de acest tip. Alexis de Tocqueville, clasicul teoretician al vieţii asociative, ar fi fost desigur încîntat de vibranta societate civilă din acea comună. În realitate, lucrurile stătau cu totul altfel. Aceste organizaţii fuseseră înfiinţate de cetăţeni ucrainieni care traficau de maşini furate sau cumpărate din vestul Europei. Mai exact, aceşti traficanţi urcainieni, în cooperare cu acoliţii lor români, îi convinseseră pe ţărani să înfiinţeze ONG-uri întrucît legea de atunci permitea acestor organizaţii sa primească donaţii scutite de taxe. Ori, cele mai multe donaţii veneau sub forma unor autoturisme sau alte vehicule, furate sau cumpărate pe nimic din Occident. Maşinile respective erau trecute prin aceste ONG-uri şi apoi revîndute cu profituri însemnate.
Aşadar, dincolo de aspectele de ordin cantiativ trebuie să ne uităm şi la cele de ordin calitativ. În literatura de specialitate, participarea civică este influenţată de factori individuali precum genul, vîrsta sau nivelul de şcolaritate. Aşa cum subliniază sociologul american Ronald Jepperson, şi tiparele politico-instituţionale au efecte semnificative sub raport statistic asupra nivelului şi formelor de participare civică. Potrivit lui Jepperson, tiparele politico-instituţionale ale unei ţari au două mari dimensiuni: organizarea societăţii şi sursa suveranităţii statale. Dimensiunea organizării societăţii se referă la măsura în care indivizi autonomi sau elemente coporatiste sunt percepute drept actori legitimi. Cea de a doua dimensiune se referă poziţionarea suveranităţii (centralism ori etatism pronunţat versus plasarea suveranităţii la nivelul societăţii şi al indivizilor).
În ceea ce priveşte tiparele politico-instituţionale din România, ele sunt fără îndoială influenţate atît de istoria recentă cît şi de tranziţia post-comunistă. Deşi la presiunile fostei Uniunii Sovietice, Polonia, Ungaria, fosta Cehoslovacie şi România au adoptat configuraţii etatistie, între aceste ţari au existat diferenţe notabile în ceea ce priveşte organizarea societăţii înainte de 1989. Polonia comunistă cu a sa influentă biserică catolică şi cu sindicatul liber “Solidaritatea” era mai degrabă corporatistă în organizarea societăţii civile. Prin contrast, Ungaria comunistă, cu a sa economie secundară bine dezvoltată, era mai degrabă individualistă în organizarea societăţii civile.
România lui Ceauşescu nu a cunoscut forme de opoziţie comparabile celor din Ungaria, Polonia sau fosta Cehoslovacie. Deşi imediat după 1990 structurile asociative politice şi civice au proliferat, tribulaţiile tranziţiei post-comuniste au şubrezit tînăra societate civilă românească. Aşa cum o atestă datele unor cercetări comparative la nivel internaţional (e.g., World Values Survey, the European Social Survey), nivelul participării civice şi politice este mai scăzut în România decît în alte foste “ţări surori.” Potrivit experţilor români Laura Ştefan şi Sorin Ioniţă care au participat la elaborarea raportului Freedom House din 2012, chiar dacă sindicatele au reuşit să organizeze manifestări de protest iar unele organizaţii au avut rezultate notabile în alte domenii, societatea civilă românească suferă pe fondul unei neîncrederi publice generalizate, penuriei de resurse financiare şi a lipsei sprijinului popular. Scorul Freedom House al dezvoltării şi funcţionării societăţii civile româneşti în 2011 era inferior celui înregistrat de Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria şi chiar Bulgaria.
Participarea civică este favorizată şi de nivelul încrederii interpersonale, care reprezintă în opinia politologului american Robert Putnam o componentă a capitalului social. Folosind datele din World Values Survey, într-un articol publicat în European Sociological Review în 2008, Christian Bjørnskov arăta că, într-un clasament al fostelor ţări comuniste din Centrul şi Estul Europei, România se află pe ultimul loc în privinţa încrederii sociale ori a încrederii generalizate. Încrederea generalizată a fost măsurată prin răspunsul la întrebarea “În opinia dvs., se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni?” (Da/Nu). Mai exact, doar 14,9% dintre români susţin că se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni; valorile încrederii sociale înregistrate pentru alte ţări din regiune sunt următoarele: Bulgaria – 28,9%; Republica Cehă – 27,5%; Polonia – 23,7%; Rusia – 28,4%; Slovacia – 21,9%; Ucraina – 29,1%; Ungaria – 25,9%. Potrivit studiului citat, ţările cu cel mai ridicat nivel al încrederii sociale sunt Danmarca (60,1%) şi Olanda (53,9%); tările cu cele mai scăzute cote ale încrederii sociale sunt Brazilia (4,8%) şi Lesotho (3,9%).
Fără îndoială, situaţia României nu este îmbucurătoare dar nu trebuie să cădem în capcana discursului auto-stigmatizant şi să concluzionăm că suntem iremediabil pierduţi. Comparativ cu Danemarca sau Olanda, şi Ungaria, Polonia sau Cehia au o situaţie problematică. În plus, nivelele încrederii generalizate şi ale participării civice variază semnificativ şi în interiorul unei aceleiaşi ţari. Spre exemplu, sudul Italiei înregistrează nivele ale încrederii generalizate şi ale participării civice semnificativ mai reduse decît nordul dezvoltat. Mai mult, în studiile pe această temă realizate în sudul Italiei veţi găsi multe asemănări cu România. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Grecia. Responsabili pentru această situaţie sunt istoria recentă şi problemele de ordin structural ale acestor ţări.
Desigur, lucrurile au început să se schimbe şi în România. Una dintre schimbările notabile s-a produs cu ocazia protestelor din ianuarie-februarie 2012, cînd mii de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva măsurilor de austeritate, a comportamentului iresponsabil şi arogant al clasei politice autohtone şi a politicilor economice dictate de FMI. Cei interesaţi de analiza acestor proteste pot consulta volumul pe care l-am coordonat împreună cu Vintilă Mihăilescu “Iarna vrajbei noastre: Protestele din România, ianuarie-februarie 2012”. În volumul apărut recent la editura Paideia, unii dintre autori spuneau că protestele din iarnă au marcat o nouă etapă în mobilizarea societăţii civile autohtone. Într-adevăr, recentele manifestaţii ce vizau sprijinirea Institutului Cultural Român (protestul papioanelor) sau mitingurile spontane prin intermediul cărora se solicita demisia lui Victor Ponta întrucît a plagiat nu ar fi fost poate posibile fără mobilizarea din iarnă. Să nu ne entuziasmăm însă prea mult. Revigorarea societăţii civile româneşti are încă o amploare redusă. Cei care participă la manifestaţiile de protest din prezent sunt cu precădere intelectuali (raliaţi sau nu unei cauze ori partid politic), tineri şi extrem de activi în mediul on-line. Cea mai mare parte a mediul urban nu participă încă la astfel de acţiuni în vreme ce locuitorii din mediul rural sunt simpli telespectatori. Sper însă că, dincolo de partizanatul politic al unor manifestanţi, protestele din iarnă şi cele de acum vor conduce la o nouă etapă în dezvoltarea societăţii civile la noi.
12. Stilul de viaţă orientat pe consum are efecte pe termen lung? Cum ne putem regăsi echilibrul din acest punct de vedere şi de ce ar fi benefic acest lucru?
Pe fondul actualei crize globale, unii analişti şi ideologi autohtoni au denunţat stilul de viaţă orientat pe consum al românilor – un stil de viaţă iresponsabil care ar fi accentuat la nivel individual efectele crizei de la nivel macro. Desigur, a trăi dincolo de posibilităţi şi a consuma pe credit poate avea şi are efecte dezastruoase în multe situaţii. Să nu ne amăgim şi să nu ne auto-victimizăm. Consumul şi creditul sunt elemente constitutive ale sistemului capitalist contemporan. În S.U.A. şi în ţari din vestul Europei, creditul este cel care face posibil cumpărarea unei case, a unei maşini sau a unor bunuri de folosinţă îndelungată. Creditul este cel ce face economiile acestor ţari să funcţioneze. Evident, au existat excese nepermise în acordarea de credite, cum a fost cazul creditelor ipotecare sub-prime din S.U.A. Şi la noi au existat excese dar de o amploare mai mică; cel mai familiar exemplu este cel al “creditelor cu buletinul” pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată. Problema e că în perioada de glorie a “creditelor cu buletinul” reprezentanţii de vîrf ai BNR nu erau atît de vocali în a critica această practică. Acum, după ce răul a fost făcut, consilieri BNR “urechează” paternalist populaţia pentru că a apelat la astfel de credite.
Revenind însă la consum şi la consumul pe credit, cred că Romania a fost mult mai puţin afectată decît ţarile vestice. Factual, românii care au avut acces la credite (de consum sau imobiliare) erau recrutaţi cu precădere din rîndul populaţiei urbane şi active pe piaţa forţei de muncă. O mare parte sau cea mai mare parte a populaţiei ţării nu a dorit astfel de credite şi/sau nu a avut acces la ele. Aşa cum am mai spus, să nu uităm ca 47% din populaţia ţării trăieşte încă în mediul rural şi foarte mulţi dintre aceşti oameni trăiesc autarhic practicînd o agricultură de subzistenţă. Aşadar, comparativ cu ţari din vestul Europei sau cu alte ţări din regiune, chestiunea îndatorării românilor este mai puţin gravă. Românii au cunoscut frenezia consumului pe credit relativ tîrziu (cam de prin 2004) şi pentru o perioadă scurtă de timp, pînă în 2008, cînd accesul la credite s-a restrîns dramatic datorită crizei financiare şi economice globale. În treacăt, menţionez că, anterior instituţionalizării creditelor de consum, existau numeroase practici informale de creditare dar amploarea lor era mică. Spre exemplu, oamenii cumpărau pe “credit” diverse bunuri de la magazinele locale pînă la ziua de salariu sau ziua de pensie.
În condiţiile în care capitalismul contemporan global se bazează pe consum, România nu putea scăpa logicii consumerismului. În plus, să nu uităm şi experienţa trectului comunist cînd ne confruntam cu următorul paradox: oamenii aveau resurse financiare, aveau bani dar nu aveau ce să cumpere cu ei. Economia socialistă de penurie a creat frustrări în rîndul multor oameni. Pe vremea comunismului, a avea săpun din Vest, whiskey, ţigări Kent, un parfum străin (de regulă bulgăresc şi de trandafiri) sau o cutie de Coca Cola erau deja chestiuni ce ţineau de domeniul S.F. Am întîlnit cazuri în care, după golirea unei sticle de whiskey sau a unei cutii de Coca Cola, obiectele acestea erau expuse în vitrina din sufragerie, alături de nelipsitele mileuri. (Pentru efect, după golirea de conţinutul original, sticla de whiskey era umplută cu ceai şi pusă în vitrină.) Din acest punct de vedere, asa-zisa apetenţă a românilor pentru consum este explicabilă şi scuzabilă, în anumite limite.
Fără îndoială, fiecare dintre noi avem păreri făţă de consumerism şi tentaţiile acestuia. Şi eu îmi doresc să nu mai cad pradă tentaţiilor consumerismului. Şi eu încerc să îmi educ copiii – două fete – astfel încît să înţeleagă că nu au nevoie de cea mai nouă păpuşă sau de cel mai la modă tricou etc. E greu însă să faci faţă asaltului şi tentaţiilor consumerismului în actualul context dar, ca persoană privată, mă lupt cu aceste tentaţii şi încerc să-i înţeleg şi să nu-i condamn pe cei care cad în mrejele consumerismului.
În încheiere, pentru cititorii revistei, aş dori să reiterez un lucru. În ciuda multor mituri şi abordări eseitice, locuitorii acestei ţări nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît semenii lor din alte ţări. Mai mult, între români şi alţi cetăţeni ai acestei lumi asemănările sunt mult mai numeroase decît diferenţele.
Augustin Cătălin Stoica şi-a obţinut titlul de Doctor în Sociologie la Universitatea Stanford (S.U.A.) în 2005. Din anul 2006, este lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA, Bucureşti). Studiile sale au apărut în reviste precum East European Politics and Society, Historical Social Research/Historische Sozialforschung, Polish Sociological Review, Romanian Journal of Politics and Society, Regio: A review of studies on minorities, politics and society, Sociologie românească, Revista de cercetări sociale. A publicat, de asemenea, în calitate de autor sau co-autor studii în volume de specialitate publicate în România şi S.U.A.Recent, a coordonat împreună cu Vintilă Mihăilescu volumul „Iarna vrajbei noastre: Protestele din România, ianuarie-februarie 2012“ – volum publicat la editura Paideia. Din anul 2007 este Director General al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională – CURS, unul dintre cele mai bune institute private de cercetare socială şi de piaţă din ţară.