Neagu Djuvara – O viata sub semnul miracolului

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, în 1916, în toiul Primului Război Mondial. Când avea doar un an, tatăl sau a decis că soţia, împreună cu cei doi copii, să plece în Franţa. Dar, la vremea aceea, drumul spre vest trecea prin Rusia. Aşa se face că 7 noiembrie 1917, dată preluării puterii de către bolşevici, i-a prins chiar la Petrograd. A fost cât pe-aci să nu mai poată părăsi Rusia.

Pornesc de la definiţia pe care o daţi „istoriei” (o încercare de a relata şi a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezenţa) şi va întreb: Ce putem sau ce trebuie să înţelegem din „istoria” dv.?

Prima remarcă pe care o fac este că nici una dintre împlinirile mele nu a venit din iniţiativa mea. Eu am avut noroace. Drumul cel mai scurt către Paris, deşi pare ciudat acum, era Rusia, Scandinavia, Anglia, Franţa. Acesta a fost primul miracol din viaţă mea, că am putut ieşi din Rusia chiar în ziua marii revoluţii… După doctoratul în drept de la Sorbona, am revenit în ţară în 1940 că să-mi îndeplinesc serviciul militar. Cu numai câteva luni de instrucţie făcute, am fost trimişi pe front. Am ajuns în Rusia, până la Odessa unde am fost rănit uşor. A urmat spitalizarea, perioada de refacere… Au mai trecut doi ani de activitate că ofiţer. Şi, deşi obiectivul meu era să devin profesor universitar, am ajuns în diplomaţie.

Cum aşa?

Întâmplător. M-au sfătuit nişte prieteni să particip la primul concurs care se organiza pentru intrarea în Ministerul de Externe. Colonelul, care nu mă putea suferi fără să ştiu de ce, mi-a dat concediu cele două zile de Paşti să mă pregătesc pentru concurs. Întâmplarea face că am trecut cu bine această proba, am fost admis al treilea. Prietenul care mă îndemnase să concurez lucra la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, singură din minister care avea dreptul să demobilizeze militari. Astfel, fără că eu să cer asta, m-am trezit chemat la minister, în primăvară lui 1943. Aşa am început o prima carieră în diplomaţie, fără vocaţie. Şi nu glumesc deloc! În familia mea, fuseseră mai mulţi diplomaţi: bunicul meu era diplomat de carieră, fratele tatălui meu la fel, fratele bunicului fusese ministru de externe, un unchi – Mircea Djuvara – era consilier juridic în guvern… Deci, cunoşteam ambianţa externă, dar nu acceptăm ideea să fac şi eu acelaşi lucru. Nu aveam chemare pentru asta. Eu vroiam să continuu să studiez, să fac alte doctorate…

CITIȚI INTERVIUL EVENIMENT CU NEAGU DJUVARA AICI.

Neagu Djuvara

Istoric, diplomat şi eseist român Născut în dată de 18 august 1916, la Bucureşti. Şi-a făcut studiile la Paris, este licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participa la campania din Basarabia şi Transnistria că elev-ofiţer de rezervă, în perioada iunie – noiembrie 1941; este rănit aproape de Odessa.

În mai 1943, intră prin concurs la Ministerul de Externe. Este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţă zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm, unde rămâne până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil. Din 1948 până în 1961 şi din 1984 în 1989 a activat în cadrul exilului românesc (Comitetul de asistenţă pentru românii refugiaţi, Radio Europa Liberă, Fundaţia Universitară Carol I, Casă Românească etc.).
În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va stă 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine. În aceeaşi perioada, funcţionează că profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Între timp, îşi reia studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul cu o teza de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este numit secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după Revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1997, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti.