Mintea, acest liant care ne uneşte

Jung spunea că, la un nivel profund, cu toţii suntem legaţi printr-un inconştient colectiv, un fel de „bază de date“ imensă, care conţine, sub formă arhetipală, întreaga experienţă de milenii a omenirii şi care influenţează direct mintea individuală. Cu alte cuvinte, mintea capătă o conotaţie mai complexă, există şi în afara individului, şi devine, la un anumit nivel, un liant care ne uneşte.

Revenind la înţelegerea comună asupra minţii şi rolului ei, din ce în ce mai mulţi cercetători sunt de acord cu un lucru – forţa minţii constă în extraordinara ei capacitate de conştientizare. Suntem singurii capabili de a-şi imagina viitorul, de a analiza trecutul, de a ne proiecta, în plan mental, oriunde în timp şi spaţiu. Ne folosim mintea ca pe un fel de „lanternă“ care ne luminează motivaţiile, deciziile, emoţiile. O minte puternică este o minte care „luminează“ cu intensitate mare. O minte antrenată să aducă în conştient cât mai multe informaţii care, altfel, ar rămâne „îngropate“ undeva în subconştient.

Mintea, un alt fel de muşchi

Experienţa de până acum, dar şi o multitudine de cercetări din neuroştiinţă, susţin ideea că mintea se comportă asemănător unui muşchi. Cu cât este mai antrenat, cu atât devine mai puternic. Exerciţiile de conştientizare a propriilor emoţii, de repoziţionare a situaţiilor dificile – sunt toate modalităţi prin care ne putem dezvolta capacitatea mentală. Învăţând să ne analizăm reacţiile în situaţiile de zi cu zi începem să câştigăm din ce în ce mai mult control asupra propriilor gânduri şi decizii. Nu ne mai comportăm ca nişte „bile pe o masă de biliard“, care se deplasează dintr-o parte în alta fără control, după cum sunt lovite de alte bile. Antrenându-ne mintea, putem hotărî noi înşine, conştient, în ce direcţie dorim să mergem, putem recunoaşte mai uşor situaţiile de blocaj din vieţile noastre, putem deveni mai sinceri cu noi înşine şi putem găsi puterea de a lua eventuale decizii dificile de schimbare.

Una dintre modalităţile practice prin care mintea poate fi antrenată este cunoscută de milenii, dar care abia recent a început să fie analizată serios de ştiinţă – meditaţia.

Ce este meditația?

Este o stare de relaxare, în care „ne liniştim“ mintea, alegem să ne concentram atenţia pe momentul prezent, lasând gândurile să treacă la fel cum trec trenurile printr-o gară. Ne limităm la a le observa, în loc să ne identificăm cu ele, aşa cum facem de obicei. În majoritatea tehnicilor de mediţatie, respiraţia este folosită ca element de „ancorare“ a minţii. Stai relaxat, cu ochii închişi, eventual cu o muzică liniştitoare în background, şi încerci să îţi menţii atenţia pe propria respiraţie, observând-o pur şi simplu. Vine un gând sau o emoţie, le observi, le laşi să treacă şi te întorci cu atenţia la respiraţie. Chiar dacă pare uşor, nu e. Oricine a încercat, vă poate spune că e nevoie de mult exerciţiu. Gândurile par să ne invadeze cu o viteză incredibilă şi abia atunci când încercăm conştient să ne liniştim mintea ne dăm seama cât e ea, de fapt, de „zgomotoasă“.

Oamenii care meditează regulat devin capabili să se concentreze pe ceea ce au de rezolvat la un moment dat, să îţi direcţioneze mintea acolo unde este nevoie de ea.

Mintea, un produs al creierului?

Aceasta este una dintre întrebările la care ştiinţa astăzi nu poate oferi un răspuns decisiv – nici afirmativ, nici negativ. Neuroştiinţa afirmă ca „da“, până la un punct mintea este acel „ceva“ care rezultă din funcţionarea optimă a creierului. Atunci când o parte din creier este compromisă în urma unor traume, accidente, dezechilibre chimice, mintea suferă şi ea.

Totuşi, se mai ştie că ceea ce gândim sau facem zi de zi produce schimbări fizice în creierul nostru, spre exemplu: creierul unui violonist va prezenta modificări în zona care se ocupă cu motricitatea mâinii care ţine vioara. Aşadar, se ridică întrebarea: cine influenţează pe cine – mintea „sculptează“ creierul sau creierul „creează“ mintea?

Ştiinţa începe astăzi să ia în considerare din ce în ce mai mult legătura extraordinară dintre minte şi corp. Nu este întămplător că simţim emoţiile mai întâi în corp, înainte de a deveni conştienţi de ele. Câteva expresii uzuale atestă această „înţelepciune“ a corpului: „Mi s-a pus un nod în gât“; „Mi s-a strans stomacul“; „Mi s-au înmuiat genunchii“.

Intuiţia, acea facultate misterioasă care acţionează deseori ca un fel de busolă ce ne ghidează acţiunile, se manifestă cel mai des ca o interacţiune între minte şi corp –corpul ne semnalează o potenţială oportunitate sau un potenţial pericol. A învăţa să acordăm intuiţiei importanţa cuvenită înseamnă a onora o faţetă mai subtilă şi mai profundă a propriei minţi, una care trece mult de zona pur raţională pe care o utilizăm zi de zi.

O reţea de autostrăzi

Ceea ce facem şi gândim zi de zi produce schimbări fizice în creierul nostru. Aceasta proprietate se numeşte ştiinţific neuroplasticitate. Cu alte cuvinte, orice învăţăm şi repetăm suficient de mult – fie o abilitate, un comportament, char şi o atitudine – generează în creier schimbări de lungă durată.

Să luăm un exemplu simplu – condusul maşinii. Toţi şoferii cu experienţă îşi amintesc cât de greu a fost la început – câte lucruri trebuie să faci în acelaşi timp – apeşi pe ambreiaj când schimbi viteza, te asiguri privind în oglinda laterală când schimbi banda şi nu trebuie să uiţi să semnalizezi. Pentru creierul începătorului toate acestea sunt copleşitoare. Practicând însă zi de zi în creier se creează „drumuri“, care apoi se „lărgesc“ devenind „autostrăzi“. Aşa se instalează obişnuinţa. Comportamentul devine automat. Ajungi, după ceva timp, nici să nu-ţi mai aminteşti câte semafoare erau în drumul spre casă, nici detaliile exacte ale traseului – creierul a mers pe calea bătătorită.

Acest mecanism economiseşte foarte multă energie cerebrală, şi tocmai de aceea creierului îi place să meargă pe „autostradă“ şi este extrem de dornic să construiască şi mai multe.

Din păcate, această extraordinară proprietate are şi efecte adverse. Deseori avem în creier „autostrăzi“ nepotrivite, sau care nu ne duc acolo unde ne dorim. Spre exemplu, obişnuinţa de a ne enerva este tot o autostradă. Obişnuinţa de a vedea mereu ce merge prost, de a-i judeca pe cei din jur, de a deveni inflexibil în apărarea propriilor opinii – toate sunt comportamente care au în spate o „autostradă“ pe care, inconştient mergem de fiecare dată.

Ce putem face? Soluţia este să ne folosim mintea pentru a construi alt fel de „autostrăzi“. Decizia conştientă de a lua o pauză când o discuţie devine prea tensionată, de a căuta şi partea bună în orice situaţie, de a vedea şi punctul de vedere advers – toate acestea sunt modalităţi prin care ne putem folosi gândurile într-un mod constructiv, prin care putem „sculpta“ propria minte, o putem schimba, oferindu-ne cel mai frumos cadou – acela al unei minţi echilibrate, cu o „reţea de autostrăzi“ ce duc spre destinaţia corectă.

Mintea noastră şi a celorlalţi

Există legături clare şi demonstrate ştiinţific între minţile noastre. Nici unul dintre noi nu există într-un spaţiu vid. Fie că o recunoaştem sau nu, suntem în relaţii de inter-dependenţă cu toţi cei din jur şi ne influenţăm extrem de mult unii pe alţii.

Dacă aţi simţit vreodată cum s-a schimbat energia din birou atunci când unul dintre colegi a intrat supărat, atunci aţi simţit pe pielea voastră influenţa minţii asupra celorlalţi.

Mintea mea are impact asupra celor din jurul meu, iar minţile lor au impact asupra mea – este o relaţie duală. Din punct de vedere neurologic, acest „dialog“ este posibil pentru că natura ne-a înzestrat cu o serie de neuroni special dedicaţi acestui scop. Ei se numesc „neuroni oglindă“ şi fac posibilă empatia. Datorită lor putem simţi ce simte cel de lângă noi. Datorită lor putem „citi“ semnalele subtile transmise de ceilalţi, chiar dincolo de cuvinte.

O minte creativă

Există multe teorii despre creativitate. Una dintre ele este cea a celor 4 stadii – pregătire, incubare, iluminare, verificare. Cu alte cuvinte, teoria spune că, pentru a fi creativ, ai nevoie să acumulezi foarte multă informaţie despre subiect (pregătire), apoi să îţi dai voie să te relaxezi, să faci cu totul altceva, dând „frâu liber“ minţii (incubare), pentru ca apoi să constaţi că apare o „sclipire“, o idee neaşteptată (iluminare) pe care ulterior poţi să o verifici în practică (verificare).

Foarte mulţi nu ştiu când să se oprească din acumulare (pregătire) şi să dea voie minţii să „incubeze“. Creativitatea nu poate fi grăbită, nu apare la comandă, nu poate fi stimulată cu promisiunea recompensei sau, şi mai grav, cu spectrul ameninţării- „Dacă vii cu o idee genială, îţi dau nişte bani“ sau „Dacă Nu vii cu o idee bună în următoarea lună, te dau afară!“. Mintea pur şi simplu nu funcţionează aşa.

Creativitatea este rezultatul unor conexiuni neaşteptate între diferite informaţii acumulate la un moment dat. Însă factorul „muncă“, „învăţare“, „acumulare“ nu garantează neapărat factorul „creativitate“. Pentru creativitate e nevoie să renunţăm la control. Am acumulat informaţie suficientă, apoi e necesar să ne dăm voie să luăm o pauză şi să avem încredere că mintea noastră operează în background şi ne va face „cadou“ o idee neaşteptată.

Mintea în situaţiile-limită

Din vremurile preistorice natura ne-a înzestrat cu mecanisme de apărare. Astăzi se ştie exact ce se întâmplă în creier în situaţii-limită. Atunci când viaţa ne este ameninţată, intră în funcţiune un mecanism vechi de când specia noastră, şi pe care îl avem în comun cu multe alte specii. O zonă din creierul „vechi“, care se ocupă în mod special cu emoţiile, secretă anumite substanţe („cortizol“, „adrenalină“) care „închid“ temporar „creierul nou“ – partea raţională, conştientă. Aceasta este necesar pentru că, spre exemplu, atunci când o maşină care derapează şi se îndreaptă cu viteză spre mine, care sunt pe trotuar, nu mai trebuie să stau să analizez situaţia ci, dimpotrivă, să trec pe „mecanism automat“ şi să reacţionez rapid, instinctiv, fugind din calea pericolului.

Ceea ce ar fi interesant de menţionat este că, din păcate, lumea din jur s-a schimbat mult mai repede decât a avut timp creierul nostru să se adapteze. Ameninţările astăzi, sunt mai puţin de natură fizică şi mai mult de natură socială. Mai rar avem de-a face cu ameninţări de viaţă şi de moarte, însă creierul nostru interpretează ameninţările sociale, precum un şef furios, rata la bancă, agresivitatea unui funcţionar la ghişeu, vorbitul în public, la fel cum creierul omului preistoric interpreta o pată galbenă în iarbă – un potenţial leu/tigru care îl ameninţă. Nu e întâmplător că reacţionăm extrem de agresiv în anumite situaţii de conflict, că spunem lucruri de care ne pare rău ulterior, că ne blocăm şi parcă „uităm tot“ înaintea unui examen sau înaintea unei prezentări importante.