Mihaela Miroiu: „În primul rând ești umanist, abia apoi feminist”

Leadership-ul feminin câştigă rapid în valoare, în tot mai multe domenii de activitate, întrucât se hrănește din valori prin excelență feminine: grijă, prudență, dar și curaj, știința de a construi relații pe termen lung, lucrul în echipă, luarea deciziilor de grup, asumarea vulnerabilităților și transformarea acestora în puncte forte. Leadership-ul feminin de fapt, în asta constă – să poți transforma condiții nefavorabile în condiții favorabile, să creezi autoritate prin autenticitate şi performanţă. De la World Ecomomic Forum la Global Female Leaders summit, trecând pin sobrul și (aproape) inexpugnabilul Vatican, vocile femeilor se aud din ce în ce mai puternic, mai asertiv. Accentul se pune tot mai des și mai puternic pe felul în care femeile aflate în poziții de decizie remodelează comunitatea și organizațiile din care fac parte.

Peter Drucker, o autoritate în domeniul managementului şi leadership-ului, afirma că: „timpurile se schimbă în conformitate cu trăsăturile feminine”, sugerând astfel că, viitorul este al „leadership-ului feminin”. Cu toate că autoritatea este percepută ca fiind predominant masculină, o serie de cercetări recente vine să consolideze ideea contrară care susține că trăsăturile feminine sunt mai puternic asociate leadership-ului decât cele masculine. Empatia, compasiunea, reziliența, spiritul colaborativ, ascultarea activă, intuiția și gândirea în perspectivă – caracteristice liderului – sunt mai degrabă calităţi caracteristice femeilor. Despre valorile leadershipului feminin în era disruptivă a transformării și inteligenței artificiale, am vorbit cu Mihaela Miroiu, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) conducătoare de doctorat în Științe Politice. Predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe. De curând, face naveta București – Sibiu, un oraș foarte apropiat sufletului ei, pe care îl numește „Normalstadt”.

Avem o lipsă de cultură a gratitudinii foarte mare. Să nu uităm de generațiile care ne-au scos din peșteră și ne-au adus în era digitală.

E greu să spui cum trăiesc românii azi, în sens unitar; ei trăiesc într-o lume de lumi, pe care au încercat să le omogenizeze informațional mai ales televiziunile. O omogenizare care se pierde, pentru că unii aleg Internetul, renunțând la media clasică. Sunt români care trăiesc ca în secolul al XIX-lea din punct de vedere al condițiilor igienico-sanitar-gospodărești sau cum trăiau dacii înainte de venirea romanilor în Sarmizegetusa. Ei au venit cu apeducte, băi, terme, iar acum găsești în satul vecin castrului roman case fără apă curentă. În sensul acesta, e dificil să spui că ai lumi omogene. Avem o lume minoritară care a înțeles standardele de competiție internațională și o vastă lume care are în continuare o problemă în a înțelege că trebuie să trăim în competiție și nu merge cu mediocritatea șmecheră. Ceea ce nu ne iese nouă de o bună bucată de vreme este să trăim o perioadă mai lungă într-o politică constant rezonabilă și care să poată să întrețină instituțiile într-o evoluție constantă, oricât de înceată, dar constantă.

Românii nu sunt cu nimic mai diferiți decât alții, lucru demonstrat și de felul în care ei se comportă când pleacă în altă țară. Indiferent de gradul de studii, calificare sau de cultură, ei se adaptează și se poartă uman şi profesional, conform regulilor țării respective.

Intoleranța este direct proporțională cu ignoranța

Este poporul român tolerant, ospitalier, harnic, generos, înțelept și toate acele epitete idilice cu care am crescut la școală? Mi-e greu să spun cât de toleranți suntem, la modul real, față de cât de intoleranți suntem la modul declarativ, cum reiese din sondaje. În genere, cred că suntem mai toleranți decât în sondaje. Unul e comportamentul omului în raport cu semenii lui cunoscuţi și altul e cel despre semeni abstracți. În realitate, oamenii trăiesc unii cu alții. Intoleranța este direct proporțională cu ignoranța. Dacă ți se vehiculează în media o imagine proastă despre o categorie socială despre care nu știi nimic, probabilitatea să fii intolerant e mai mare. Cu cât comunitatea este mai omogenă, iar ceilalți sunt mai imaginari, cu atât crește mai mult intoleranța. Când ne cunoaștem, vedem că suntem la fel de oameni și că ceea ce ne unește e mai important decât ce ne desparte. Și termenul străin este foarte greșit, intolerant el însuși. Când vorbesc despre non-români ca străini, dintr-o dată am o conotație negativă și stranie, care pune distanță. De exemplu, în universitățile occidentale, în special în Statele Unite, studenții din afara SUA sunt numiți „internaționali”, nu „străini”. Rasismul variază de la popor la popor și nu e natural, ci pur contextual. Expunerea la diversitate trebuie făcută cât mai devreme posibil, ca să nu mai fie nici o problemă ulterior.

Există o regulă de aur a moralei, aceeași în toate sistemele religioase şi laice: „tratează-l pe celălalt așa cum ai dori să fii tu tratat”. Nimeni nu a abolit această regulă morală niciunde. Dacă noi nu suntem crescuți cu această regulă de aur, e greu de presupus că îl suportăm pe celălalt. Internalizarea nucleului tare al acestei morale, la noi, din păcate, nu are loc. La noi s-a respins cu vehemență alternativa introducerii în școală a eticii, ca materie, alternativ la religie, pe motiv că etica ar fi comunistă, deci atee.

Feminismul este de fapt partea lipsă a umanismului clasic. Nu e împotriva, ci parte a lui

Cât despre evoluția familiei în acești o sută de ani, se știe că am pornit de la familii numeroase, nu doar pentru că se nășteau mai mulți copii, dar și mureau din cauza condițiilor precare, ci și pentru că exitau variantele de familie extinsă, de câte 3-4 generații, care locuiau în aceeași casă, nu doar cuplul cu copiii aferenți. Sistemul a funcționat foarte bine în societatea țărănească, în condițiile în care munca în gospodărie era colectivă. Copiii rămâneau doar cu cine nu mai putea lucra. Imaginea familiei tradiționale cu mama casnică, având grijă de copil și gospodărie, nu a funcționat în România, nu are acoperire, conform statisticilor lui Gusti. În 1937, acesta susținea că 46% din forța de lucru era alcătuită din femei. Deci proporția de casnice era nesemnificativă. Așadar, imaginile idilice despre femeia care ținea casa în miros de lavandă și adormea pruncii cu povești scrise de ele nu poate fi luată în considerare ca model social. Apoi a venit modelul industrializării masive în communism care creat sistemul „mama și tata merg la serviciu, copiii la creșă ori grădiniță sau sunt preluați de bunici”. Modelul femeii care poate alege între serviciu și casă este nou, post-decembrist. Noi abia acum am ajuns în sutuația în care femeile pot alege să renunțe la independența lor profesională și financiară în favoarea unui statut de casnică. Cu riscurile de rigoare. E un model nou, cu farmecul lui, câtă vreme durează dragostea și respectul între parteneri, doar că pe termen lung e foarte riscant.

Pe de altă parte, acum vorbim despre varianta familiilor monoparentale, în continuă creștere. Lucru explicabil, deoarece multe cupluri rămâneau căsătorite pentru toată viața doar fiindcă divorțul era puternic anatemizat și de biserică și de comunitate, prin „gura lumii”. În comunism, divorțul îți aducea pete la dosar și probleme la serviciu. În plus, fiecare partener câștiga destul de puțin și atunci era mai bine să pui resursele financiare la un loc. Când ne-am eliberat de presiunea socială și politică, a venit un val uriaș de divorțuri și a apărut un sindrom care se remarcă la „silent generation”: bărbații de succes și-au abandonat soțiile din vechiul regim și s-au căsătorit cu tinere care corespundeau unui standard estetic superior. Pe de altă parte, instabilitatea profesiilor își spune cuvântul. Profesiile performante impun și o mare mobilitate. Dinamica ofertei de muncă este în continuă transformare și se întâmplă la nivel național, dar și internațional. Job-urile „se plimbă” prin lume, acolo unde apar oportunitățile. Cu cât ești mai competitiv și dinamic, cu atât șansele să fii nomad sunt mari. Atunci ce șanse mai are un cuplu să se căsătorească tânăr și să trăiască până la adânci bătrâneți? Foarte puține. Dincolo de dinamica divorțurilor, consider însă că profund imoral este să „divorțezi” și de copii. Ei nu ar trebui să fie negociabili. Iar dacă unul dintre părinți refuză să fie activ în viața copiilor, el trebuie drastic responsabilizat financiar. Din păcate, multe femei, de sila unui divorț cu scandal, renunță la pensia alimentară sau acceptă una derizorie, impusă de declarațiile frauduloase ale taților evazioniști fiscal. Aici se impune revizuirea legislației care permite astfel de eludări. Dacă nu îi dictează conștiința morală de părinte, atunci să îi dicteze legea, astfel încât copiii să fie protejați.

Etichetările asupra generațiilor mai tinere nu trădează neputința lor, ci incapacitatea noastră de a trăi în sistemul lor de referință

Clasificările pe generații sunt necesare, ele sunt făcute de demografi, sociologi, psihologi, pentru a organiza, înțelege și simplifica schimbările survenite. Asta duce la mari simplificări. Diferențele dintre generații sunt cât se poate de evidente. Cea mai mare diferență e cea dintre generația mea și a mamei mele. Femeilor din generația lor le-a plăcut foarte mult să fie victime. S-au simțit mai „înălțate”, mai demne, mai semnificative dacă suferă. E diferența majoră între „vreau să fiu martiră” și „vreau să mă bucur de viață”. Într-un studiu pe trei generații de femei, m-a frapat să constat că, la întrebarea „ați mai lucra dacă ați avea suficienți bani să vă întrețineți toată viața?”, toate femeile din generația mamei și mea au spus un NU răspicat. Generația tânără a acceptat destul de bine ideea.
Ca profesoară, îmi trec multe generații de studenți prin mână. Nu văd aceste diferențe atât de puternice. Remarc schimbări cum ar fi faptul că, pe măsură ce generațiile sunt mai tinere, devin mai vizuale. Nu mai funcționează stilul de studiu „citește x studii, y cărți, zăbava asupra cărților, în bibliotecă etc”. E tot mai greu să susții cursuri povestite, fără imagini, e aproape imposibil. Răbdarea lor scade tot mai mult. Dar sunt mult mai capabili să se adune și să rezolve împreună o problemă, să facă echipă, voluntariat, au mai mult spirit civic, sunt mai puțin egoiști. E o mare nedreptate să li se pună etichete de „proști”, „inculți” etc. Aceste etichetări asupra generațiilor mai tinere nu trădează neputința lor, ci incapacitatea noastră de a trăi în sistemul lor de referință. De aceea, spun că eu nu mă pensionez din cauză că ei sunt superficiali sau nerăbdători, ci pentru că eu nu mai sunt aceea care să îi țină într-o stare de fermecare intelectuală pe termen lung. Nu e vorba de ei, ci de mine și ceea ce pot să fac pentru ei. Dacă nu poți să ții oamenii cu mintea, cu ochii, cu sufletul la ce faci la clasă, du-te și fă orice altceva.

Referitor la leadershipul feminin și felul în care feminismul a făcut lucrurile să se miște în România, cred că oamenii au început să se obișnuiască cu aceste concepte. Dacă la începutul anilor ‘90 eram eu sfătuită să nu mă mai fac de râs că sunt feministă și că sunt oricum o femeie deșteaptă care se poate realiza intelectual prin ceea ce fac, fără să îmi pun eticheta asta „infamă”, acum oamenii discută la nuanță despre aceste concept și chiar și cei mai conservatori nu își mai permit să conteste. La noi, feminismul s-a dezvoltat atipic, dinspre zona academică, înaltă, către cultura populară, fără să se intre în politică. Rezistența maximă a fost la cotele de gen și pe ce criterii sunt ierarhizate salariile bugetarilor, astfel încât toate domeniile feminizate, cu excepția justiției, sunt mult în urma celor masculinizate. Zonele eminamente feminizate – educația, sănătatea, cultura – rămân în continuare cel mai prost plătite. Cum se feminizează un domeniu, cum scad sau se aplatizează respectivele salarii. Feminismul e acum foarte divers – dar cel mai convingător e să îți amintești că în primul rând ești umanist, abia apoi feminist. Aceasta este ordinea. Întâi ești om, abia apoi femeie. Există această unitate care ne ține pe toți împreună – faptul că suntem toți oameni. Feminismul este de fapt partea lipsă a umanismului clasic. Nu e împotriva, ci parte a lui.

Viața activă, creativă și productivă se termină o dată cu puterile, nu odată cu postularea că ai 65 de ani

Îm ceea ce privește cultura longevității, oamenii încep să privească admirativ seniori precum Mihai Șora, Neagu Djuvara, Nora Iuga, dar asta doar la nivel excepțional. Bătrânii celebri au fost mereu admirați, fie că au făcut ceva, fie că nu mai sunt o concurență pentru cei tineri. Când ai ieșit din competiție și devii un personaj istoric, e ușor să fii admirat. Greu e până ieși din interiorul competiției. Oamenii prefer să își găsească repere fie la cei care nu mai sunt în viață, fie la cei care nu mai sunt în competiție. Greutatea cea mai mare este de a-ți admira seamănul, colegul, co-generaționalul.

Ca să atingem standardele de longevitate activă pe care le au occidentalii, trebuie ca, după pensionare, să faci toate acele lucruri pe care ai vrut să le faci, dar nu ai putut din lipsă de timp: să călătorești, să faci voluntariat, să râmâi activ pe piața muncii, făcând doar ceea ce își place. Dacă facem ceea ce făcea generația mamei mele la pensie – să stăm, să ne plângem de boli, cel mult să creștem nepoții, fără să ne creăm front de lucru – nu putem ajunge la atitudinea sau mentalitatea seniorilor din occident. Îmi place mai mult termenul retirement, de retragere, dar nu de retragere definitivă. Mă retrag de pe piața muncii, dar rămân util. Poate vreau să învăț să dansez, să pictez, să cânt la un instrument, să grădinăresc, să învâț altă limbă străină, să îmi scriu memoriile. Așa ne menținem mintea trează, lucidă, cu poftă de viață. Eu consider bătrânețea o perioadă cu un potențial uriaș de libertate creativă și productivă pe care nu mi-am permis-o niciodată fiindcă am fost tot timpul în instituții, începând de la grădiniță. De aici vine seninătatea pe care o admirăm la seniorii occidentali. Și care nu ține de statutul financiar. Românii încă au rămas cu cultura parastaselor și a trusoului de înmormântare pe care și-l pregătesc de când ies la pensie. Cred că există viață înainte de moarte, cred că viața liberă are voluptățile ei și cred că viața activă, creativă și productivă se termină o dată cu puterile, nu odată cu postularea că ai 65 de ani. Dacă ne gândim că bâtrânețea poate fi cea mai fermecătoare perioadă din viață, când nu mai ai nici contracte financiare față de copii, nici sociale, nu înseamnă că ne pierdem identitatea, ci că abia atunci ne putem “face de cap ». Românii asociază pensionarea cu ideea de boală, zăcere, inutilitate profesională și socială – cum să nu se îmbolnăvească? Boala are legătură cu tradiția văicărelii – „suntem vai de capul nostru”, „cei mai nenorociți oameni din lume”, „toată istoria ne-a violat”, „sunt o victimă din cauza regimului”. Dacă am fi puțin mai ponderați, ne-am întreba mai întâi ce am făcut EU cu viața mea, indiferent de istoria din jur. Avem o lipsă de cultură a gratitudinii foarte mare. Avem un spate în istoria și cultura noastră căruia îi datorăm foarte mult. De la carte, cultură, șosea, spital, școală – am primit ceva. Știm să mulțumim pentru ele? Știm ce vrem să lăsăm în urmă? Românii nu prea știu. Știu doar „ce nu mi s-a dat”. Nu putem fi consumiști o viață întraegă, trebui să și dăm ceva înapoi. Să nu uităm că, în timp, generațiile precedente ne-au scos din peșteră și ne-au adus în era digitală. Noi, fiecare în parte, ce lăsăm în urmă ?

Foto: Paul Buciuta, pentru Casa Artelor Dinu Lipatti