„Ma simt foarte bine in pielea mea de animal de presa”

Sunteti pe un varf al carierei?

Nu sunt pe un varf. Realizez talk-show-ul "Romania la raport", la Radio Mix si sunt publicist-comentator, la Romania Libera. Ma aflu intr-o faza cu pofta de a face talk-show-uri si cu mai putin chef de a scrie. Inca mai incerc sa reeditez un episod glorios a la Evenimentul Zilei.

Chiar, ce s-a intamplat la Evenimentul Zilei?

Eram o echipa foarte sudata, o oaza de libertate absoluta, de profesionalism si de curaj. Printre ei, redactorul-sef de atunci, Dan Cristian Turturica, Costi Rogozanu, Andreea Pora, Sabina Fati, Gelu Trandafir, Dan Tapalaga, Nicoleta Savin, Mariana Bechir, care, impreuna cu Nistorescu, au facut din Evenimentul Zilei poate cel mai influent ziar din Romania si, in orice caz, cel mai bun. Eram o echipa de oameni care cautau cauzele si incercau sa le dea raspunsuri. Asta intr-un moment in care o mare parte a presei romanesti a dezertat de la interesul public, facandu-se ca nu vede si nu aude. Faptul ca aceasta echipa de 30 de oameni, sufletul ziarului, a fost nevoita sa plece la inceputul anului de la Evenimentul Zilei ar trebui sa-i puna pe multi pe ganduri… Ca gazetar la Evenimentul Zilei, am avut momente stralucite, dar si momente de prostie. N-am fost constant si asta mi-o reprosez.

Este in presa romaneasca cineva cu un parcurs constant, pe care il aveti drept model?

In momentul de fata, nu am pe nimeni drept model, cu o singura exceptie: Traian Ungureanu. Chiar si pe el il privesc cateodata critic. A fost cel mai stralucit om al sectiei romane a BBC-ului. Il vad ca pe cel mai bun ziarist de limba romana. Acum scrie la 22, a scris editoriale si pentru Evenimentul Zilei… Traian Ungureanu are calitatea de a merge pana in profunzimea lucrurilor, de a-si exprima un punct de vedere, uneori extrem de subiectiv, intr-un ambalaj extrem de atragator.

Revenind la dv. si la Evenimentul Zilei…

Am plecat de la Evenimentul Zilei. Nu cred ca ne-am fi putut intelege cu patronatul, aveam temeri serioase ca urma sa se schimbe linia editoriala. Cand am plecat, n-aveam nici un proiect. In general, nu am planuri in cap. Nu am o traiectorie rectilinie, liniara, perfect premeditata. Am doar vocatia si placerea de a face presa.

V-ati descoperit de timpuriu vocatia de jurnalist?

Am fost profesor timp de un an si jumatate, intre toamna lui 1988 si februarie 1990, undeva in judetul Cluj; predam romana si franceza. Cat am fost student, am participat la colocviile "Eminescu" de la Iasi, care aveau loc anual. In urma unei astfel de sesiuni de comunicari, am fost remarcat de un mare profesor, Mircea Zaciu. Trebuia sa pregatesc sub indrumarea sa o carte despre spiritul literaturii interbelice. Datorita lui am avut acces – pe vremea lui Ceausescu – la toate publicatiile interbelice. Erau tinute in asa-numitul "fond secret" al bibliotecii universitare din Cluj. Am citit foarte mult, de la reviste care apareau si dispareau, pana la marile cotidiene ale epocii. Tot citind si vazand ce efeverscenta era in acea epoca, ce libertate a scrisului si a ideilor domina presa vremii, am prins microbul gazetariei. Ma imaginam in atmosfera de la Universul, Adevarul si altele, band cafele, injurand, cu tigara in coltul gurii si cautand ponturi. Dupa aceea, cam prin ’90, am renuntat la catedra. Am avut un scurt stagiu la Radio Timisoara, dar nu mi-a placut acolo. Apoi, am avut sansa sa intru la revista Orizont – revista Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala din Timisoara. Acolo mi-am facut ucenicia pe langa niste oameni veniti din lumea presei culturale si ajunsi in viata academica. Langa ei am avut multe de invatat. Aveam 24 de ani. Scriam cronici de carte, eseuri, reportaje. Inceputul anului 1990 era o perioada intens politizata atunci: Proclamatia de la Timisoara, mitinguri etc.

Cat timp a durat experienta de la Orizont?

Doi ani, dupa care am venit la Bucuresti, unde am trait o perioada de romantism a presei din Romania. Lucram la saptamanalul Cuvantul. Director era Radu G. Teposu, iar Ioan Buduca era redactor-sef – un ins genial, care citea foarte mult, avea o mobilitate a ideilor extraordinara. Stand langa el, te molipseai. Aceea a fost si o perioada boema. Frecventam terasele Uniunii Scriitorilor. Traiam cu maxima fervoare. Saptamanalul, continand reportaje, anchete si dezvaluiri, avea cea mai buna scriitura din acea perioada. Era o mare scoala de reportaje gazetaresti.

Asa se invata jurnalismul?

Poate sunt eu ignorant si conservator, dar nu am incredere in jurnalismul invatat din carti. Ma duceam cu o bucurie extraordinara la redactie. Libertatea era maxima, uneori saream peste cal, dar placerea de a scrie era maxima. Singura rigoare era frumusetea scriiturii si, in acelasi timp, agilitatea sa, spiritul ironiei, ludicul.

Lucrati in mod programatic la stil?

Nu. Atunci scriam foarte usor, acum scriu mult mai greu. Imi placea sa observ lumea: detalii semnificative, personaje, tuse. De asemenea, ma feream sa cad in locuri comune, clisee, care sunt nenorociri pentru scrisul in presa. Scriam cu bucurie, uneori – la patru maini, cateodata le mai si infloream. La un moment dat, jumatate din Cuvantul s-a transformat intr-un fel de revista mondena, VIP. Si tot pe vremea aceea, aparuse Evenimentul Zilei al lui Cristoiu, care rupea gura targului cu tot felul de chestii frizand senzationalul. Din acel moment, toata presa a inceput sa-si regandeasca politica. Eu am fost trimis cu o bursa de sapte luni la Paris, impreuna cu alti cativa profesori, pentru a pune bazele unei facultati de stiintele comunicarii in Timisoara. M-am intors, iar in 1994 am ajuns la BBC. M-au tinut in proba vreo sase luni. Faceam o naveta superobositoare: vineri noaptea plecam la Timisoara, sambata eram la seminarii, luni aveam curs, iar marti dimineata ma intorceam la BBC, la Bucuresti.

Cum va simteati in perioada de proba, cand erati deja consacrat ca ziarist?

Veneam dintr-o lume total diferita de a lor. Erau mult mai rigurosi, mult mai exacti si seci, lucrau cu reguli stricte. Eu nu mai facusem radio serios. Aveam probleme cu dictia, cu pronuntia, dar le-am rezolvat cu timpul. Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu lumea politicii, cu conferintele de presa, cu interviurile, cu discutiile cu politicieni s.a.m.d. Avantajul a fost urmatorul: m-am obisnuit sa-mi pun mereu intrebari – de ce, de ce, de ce? De acolo am deprins scepticismul sanatos. Politicienii au un limbaj al lor si deja stiam cand voiau sa ma fenteze, cand vor sa ocoleasca subiectul. Ii simteam.

In primele luni, mi-a fost foarte greu la BBC, ma simteam cazut din luna. Dar, incetul cu incetul, am inceput sa-mi dau drumul, sa fiu copilul lor teribil. A trebuit sa ma obisnuiesc cu rigoarea benzii audio, cu cea a sunetului, cu editarea, cu timpii foarte rigurosi de emisie, cu relatarile in direct de la un eveniment sau altul. Am invatat ce faci cand n-ai timp sa-ti mai notezi ideile, cand trebuie sa improvizezi si sa vorbesti liber. Trebuie sa nu te ia nimic prin surprindere, sa fii foarte bine documentat, foarte bun vorbitor si sa sesizezi corect culoarea momentului. Alt avantaj dobandit acolo: trebuia sa facem doua-trei materiale pe zi. Ne roteam pe foarte multe domenii – politic, economic, social – si asta ne-a dat capacitatea de a sintetiza, de a generaliza si de a vedea lucrurile in conexiuni, capacitate pe care multi din presa romaneasca de astazi nu o au.

A fost o scoala buna, aparte, cu multe satisfactii. Aveam feed-back, se vorbea in urma materialelor scrise de noi, ne sunau ascultatorii. In acelasi timp, am reusit sa-mi creez un stil personal si, fara falsa modestie, sa fiu liderul echipei de la Bucuresti a BBC Romania.

Cum sunteti ca lider al unei echipe?

Imi place sa cred ca sunt plin de idei si cred ca am talentul de a mobiliza oamenii sa-si puna ideile in practica. Coleric fiind, ma enervez foarte repede. Presa nu-i Academia Romana! Am oroare de redactiile in care stai intepenit, in care se aude zumzetul calculatorului si atat. Intr-o redactie, injuri. Cand vine ora inchiderii editiei sau a inceperii emisiunii, intri in panica, esti mereu in intarziere, mereu intervine ceva nou, esti sub presiunea timpului, stresat… Trebuie sa poti lua decizii in fractiuni de secunda si sa fii responsabil, pentru ca e vorba de destinul si onoarea unor oameni.

Daca nu simti pulsul evenimentului, daca nu ai placerea sa faci parte din el, sa descoperi ce se intampla de fapt, sa-ti pui si sa pui intrebari, sa te dracui singur pentru ca nu ai pus la momentul respectiv intrebarea potrivita, daca nu esti un sceptic si un ironic optimist si daca nu traiesti cu fervoare totul, trebuie sa pleci din presa. Fara sa am pretentia de a fi un model, de cele mai multe ori ma simt bine in pielea mea: imi place sa ma mai iau peste picior, sa ma dau cu capul de pereti si sa ma intreb "de ce e asa?" In momentul in care te asezi pe postamentul autosuficientei, esti cel mai mare pericol pentru cei din jurul tau.

Cum se impaca valorile democratiei cu cele comerciale, in presa?

Jurnalismul este o meserie liberala, aici gandesti, ai constiinta. Dar ziaristii, ca breasla, sufera de mai multe boli: unii sunt foarte individualisti, cei tineri sunt foarte dezorientati ori sunt mult prea devreme pragmatici. In general, nu au o solidaritate de breasla. Nu exista un sindicat al lor, care sa le apere interesele si drepturile si care sa stipuleze clar regulile. Ziaristii simpli de cine sunt reprezentati? Stiu oameni care nu mai au unde sa scrie si va asigur ca ar avea ceva de spus.

Haideti sa revenim la perioada BBC. Cand s-a incheiat?

A durat din 1994, pana in 2002, cu doua scurte intermitente. La prima plecare la Evenimentul Zilei, imi placea acolo nervul si faptul ca avea un mare impact ceea ce scriam. Nu-mi placea faptul ca Nistorescu nu daduse drumul la robinetul de exprimat opinii. Cand am ajuns la Evenimentul Zilei a doua oara, era mult mai receptiv la ideile celor mai tineri. Nistorescu a fost un bun coagulant, el a strans echipa in jurul lui. A scris profesionist inainte de ’89, a facut istorie in presa dupa ’90 si, cred eu, este unul dintre putinii directori cu curaj din presa romaneasca.

Am renuntat la talk-show-ul saptamanal de la BBC in momentul in care a fost scandalul cu Ungureanu. Am considerat ca lui Traian i s-a facut o mare nedreptate. Si astazi cred ca au gresit. Traian Ungureanu era omul lor numarul unu si nu te debarasezi de un om asa de usor.

Ce preferati intre radio si presa scrisa?

Am momente de mare fervoare in discutii, in talkshow-uri, cand reusesc sa ajung la unele adevaruri, sa pun problemele asa cum ar trebui puse, sa gasesc subiectele ascunse sub subiectul aparent. Insa mi-e lene sa scriu – si aici este marele repros pe care mi-l fac. Dar sper sa o rezolv in curand.

Va pregatiti in scris emisiunile radio?

Nu. Avand emisiuni zilnice – uneori, chiar de doua ori pe zi – am ajuns la o rutina, in sensul bun al cuvantului. Cand eram la BBC, emisiunea fiind inregistrata, ma pregateam intens, scriam, ma cazneam sa o editez. Era un chin sa te incadrezi in cele 22 de minute si treizeci de secunde, cat iti era rezervat. Dar la MIX, fiind emisiuni live… Iti fixezi doua-trei idei si urmaresti ce spun interlocutorii. E nevoie de atentie, pentru ca invitatul poate sa spuna un lucru aparent banal, dar care sa fie esential si sa-ti scape. Imi place sa fiu putin altfel decat la BBC, mult mai relaxat… Rad adesea si rad sanatos. Imi place sa fiu ironic, sa iau si sa fiu luat peste picior, sa contrariez, sa schimb vitezele din mers, sa fac pe prostul, sa ma joc. Sunt unele emisiuni complet ratate, se intampla si asa ceva. Depinde foarte mult de interlocutori, daca au ceva interesant de spus, daca poti sa rezonezi cu ei. Dar sunt si oameni cu care esti incompatibil, nu-i simti, nu-i gasesti. Cu unii se poate intampla sa ai controverse. Nu stiu daca creste audienta, dar sigur cresc adrenalina si tensiunea. Am fricile si temerile mele, dar sunt absolut liber. Nu sunt extrem de curajos in viata de zi cu zi, ba chiar sunt fricos.

Ce frici aveti?

O groaza de frici. De exemplu, sufar de teoria conspiratiei, dar, in momentul in care intru in studio sau in momentul in care ma apuc de scris, sunt complet liber si ma simt un fel de animal de presa. Adica sunt mult mai destept. Daca e ceva de retinut: trebuie sa te simti liber cand faci meseria asta si sa o faci de placere. Sa incerci sa-ti structurezi personalitatea si sa ai viziune.

Cum sunteti, altfel decat animal de presa? Mai aveti timp si pentru viata personala?

Da, mai am timp. Poate nu suficient, dar, oricum, incerc sa-i acord un timp mai mare decat i-am rezervat pana acum cativa ani. Citesc mai ales istorie, politologie, memorii ale oamenilor politici. Presa nu mai este singura mare iubire. A fost si mai este inca marea iubire, dar nu unica. Eu, impreuna cu cei care au fost la Evenimentul si la BBC, facem parte dintr-o categorie rara in Romania: aceea a oamenilor care incearca sa gandeasca cu propriile lor capete, care incearca sa scape de cliseele prostiei. Oameni care se intreaba, framantati, nelinistiti, cu dorinta de a vedea ca tara o ia pe calea cea buna, a democratiei.