Luminiţa Gheorghiu, actrița care nu se poate despărți de personajele ei

Profesionalism, rafinament, forţă. Discreţie, feminitate, asumare. Şi încă trei: talent, succes, generozitate. Toate sunt motivele celebrităţii unei doamne par excellence. Şi nu sunt singurele.
Totul a-nceput cu filmul „Moromeţii”. Desigur, pentru publicul larg. Atunci a descoperit-o România pe Luminiţa Gheorghiu, în cutremurătorul personaj Catrina Moromete, cea care ţinea, ca un Atlas, o familie şi-o casă pe umeri. Iar de-acolo, lucrurile au curs lin, spre bucuria iubitorilor de teatru şi film. Ultima perioadă în cinematografia românească este extrem de strâns legată de numele actriţei. Poziţia copilului, filmul lui Călin Peter Netzer, a post premiat în 2013 cu Ursul de Aur la Festivalul de film de la Berlin, iar Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea, a fost unul dintre cele mai iubite filme recente pentru publicul românesc.

„La 15 ani, mă gândeam la Premiul Oscar“

Mică, mică, Luminiţa Gheorghiu iubea s-asculte muzică. „În special aia italienească. Mama ne dăduse pe mine şi pe fratele meu la pian, dar exersatul nu era chiar cea mai mare plăcere. Cu cât au trecut anii, mi-a părut foarte rău că nu m-am ocupat mai serios de pian. Luam şi lecţii de balet, dar cel mai mult îmi plăcea s-ascult muzică.“ Şi visurile copilului ce poveşti întrupau? Râde cu poftă şi-mi spune scurt şi neaşteptat:

„La 15 ani, mă gândeam la Premiul Oscar.“ Dar înainte de asta? „Îmi plăcea s-ascult teatru radiofonic. Nu aveam încă televizor. Era o familie prietenă care avea, dar mie-mi plăcea teatrul la microfon.” Iar o altă mare pasiune a fost întotdeauna cititul. De când? „Eram atât de mică încât nu-mi mai amintesc. Dar fetele mele când s-au dus la şcoală citeau, scriau, ştiau tabla înmulţirii. Şi citeau toate lecturile suplimentare obligatorii din şcoala primară.” Îmi spune fără să acuze că se simte astăzi în societate că oamenii au rătăcit cărarea către carte, că se simte asta. „Unii încă mai au această pasiune, iată, fetele mele o au. Mi-amintesc că le băteam tot timpul la cap să citească şi la un moment dat Maria mi-a spus: Mamă, dar citesc şi-n pauze, la şcoală.”

Foto: Cos Aelenei

Tăcerile vorbesc atât de mult…

A vrut dintotdeauna să fie actriţă. „Nu ştiu dacă a fost influenţa mamei mele, care ne ducea în fiecare duminică la teatru. Era Teatrul Naţional în Piaţa Amzei. Sau la Teatrul Nottara. Poate că de-acolo a-nceput totul.“ Am fost foarte uimită să aflu că Luminiţa Gheorghiu n-a fost niciodată timidă, deşi aproape c-aş fi băgat mâna-n foc că este unul dintre oamenii care şi-au înfrânt în timp timiditatea.

„Când eram elevă şi când eram în primii ani de facultate, nu. Şi nici acum n-aş putea să spun că sunt timidă, dar acum, cu cât exersez mai mult profesia de actriţă, cu atât am mai multă grijă, ca să nu spun teamă, frică, dar m-am liniştit pentru că uitându-mă la interviurile actorilor americani, nu prea e unul care să nu-şi recunoască teama.“ Există vreo formă de concurenţă între limbajul verbal al actorului şi limbajele nonverbale, care sunt la fel de importante precum este cel verbal? Câteodată tonul este prevalent, iar altă dată mimica, gestica, mişcarea scenică? „Toate pe care le-aţi pomenit sunt foarte importante pentru că toate vorbesc. Da, absolut. Şi tăcerile vorbesc. Tăcerile vorbesc atât de mult…”

Un actor ar trebui să fie inspirat

Totuşi, cum se armonizează toate aceste limbaje? Este atât de dificil să te exprimi în mai multe limbaje simultan, ceea ce un actor face. „În primul rând, eu mă sprijin pe text, pentru că spune foarte mult. Nu ştiu ce vorbeşte mai mult, tăcerea sau textul.” Asta nu poate-nsemna decât că actriţa le dă preponderenţă instinctiv, în funcţie de context.

„Un actor poate să întrepătrundă aceste limbaje. Lucrurile se fac fără să ţi le propui. Felul de a fi al personajului pe care-l gândeşti şi-l răzgândeşti este cel care determină.” Un actor poate fi un autor al personajului pe care-l interpretează, dacă îşi ia de la dramaturg şi de la regizor suficientă libertate. Am vrut să ştiu asta. „Obligatoriu, actorul vine cu contribuţia lui chiar când este sub bagheta unui regizor.

N-ai cum să nu vii cu ce ai în mintea ta şi în sufletul minţii tale. Amândouă contribuie. Eşti o anumită entitate şi nu ai cum să nu contribui, câteodată conştient, altă dată intuitiv. Inspiraţie ar fi un cuvânt mai potrivit. Când construiesc un personaj mă gândesc cum merge pe stradă. Încep s-o iau uneori şi din afară înăuntru, ştiţi?” Desigur, inepuizabil de creatoarea dublă perspectivă. „Ce aduc eu în personajele pe care le fac sunt datele mele. Primul lucru care mă direcţionează este textul şi de la el încep să construiesc. Şi când e vorba despre tăceri. Iubesc toate personajele pe care le-am făcut. Şi pe cele de mică-ntindere, şi pe cele de mare şi foarte mare.”

Foto: Alexander Janetzko

Râd cât plâng şi plâng cât râd

Oare cum au ştiut părinţii s-o iubescă pe Luminiţa mică şi cât de important a fost asta pentru Luminiţa toată? „Am avut nişte părinţi foarte calzi şi veseli, iar atmosfera de la noi era una foarte plăcută. Doi părinţi foarte frumoşi şi pe dinăuntru, şi pe din afară. Când am vrut să dau la facultatea de teatru, ei au fost alături de mine, chiar dacă-n primul an am căzut. Atmosfera din familie e un lucru foarte important, dar dacă eu m-am născut sensibilă, asta o duc cu mine până dincolo.”

Recunoaşte că-i seamănă întru câtva mamei. „Cred că veselia am luat-o de la ea. Deşi eu râd cât plâng şi plâng cât râd. Dar am fost mereu veselă, mi-a plăcut muzica, ai mei cântau foarte frumos din gură. Am luat de la ei multe.” Timidă, spune că n-a fost, pe când era copil. „Pe mine mă sperie orice şi-mi amintesc că eram foarte fricoasă de mică. Nu de timiditate-mi amintesc, ci de frica de câini, deşi apoi am ajuns să-i iubesc foarte mult.” Acum însă, lucrurile sunt un pic schimbate. „Mă intimidează orice rol care mi se dă, indiferent de-ntinderea lui.” Deşi, ca orice profesionist de excepţie, se autoevaluează continuu şi, mai ales, nu iese cu sufletul din niciun film ori spectacol, indiferent cât timp ar trece de la momentul interpretării.

„Ştiu foarte bine unde mă aflu. În ’87 am făcut Moromeţii. Şi i-am spui lui Stere când am filmat Sunt o babă comunistă: <Mă gândesc şi acum la replica aia şi nu e cea mai bună soluţie pe care am găsit-o>. Iar el: <Da, ai dreptate, trebuia s-o scriu puţin altfel>.”

Nu pot să mă despart de vreun personaj pe care l-am făcut

Am vrut să ştiu din ce resurse profesionale şi emoţionale s-a născut Catrina Moromete. „Dintr-o forţă teribilă. A ştiut să-i stăpânească şi pe Moromete, şi familia. Eu m-am născut şi-am crescut în Bucureşti. Dar parcă aş fi trăit de când mă ştiu la ţară, aşa am jucat-o pe Catrina.”

Acest personaj autentic este, cumva, referenţial pentru cariera Luminiţei Gheorghiu, ea a fost, este şi va rămâne Catrina Moromete pentru istoria cinematografiei româneşti. „Nu pot să mă despart de vreun personaj pe care l-am făcut pentru că e făcut de mine. Nu pot să-mi îndepărtez copiii de sufletul meu.” Dar pielea de actor de teatru este diferită de cea a celui de film? „Am mai avut o discuţie pe tema asta cu un coleg actor. Eu spun aşa: actorul are obligaţia să fie talentat. Este absolut acelaşi lucru. Nu mă interesează că este camera de luat vederi la un prim-plan sau că sunt pe scenă şi trebuie să-i conving pe spectatori. Ca să pot convinge în ambele locuri trebuie să ştiu foarte bine ce subtexte livrez spectatorului.”

Foto: Vlad Simion

Moartea domnului Lăzărescu este filmul care i-a adus reputaţie internaţională. E dificil dintr-odată pentru cineva să fie aruncat în lumea cea mare din punct de vedere profesional? „E plăcut. După ce vii acasă cu premiul e foarte reconfortant. Dar te obligă. Un premiu luat în ţară sau în străinătate te obligă foarte tare, că mai abitir te gândeşti să nu dezamăgeşti.” Şi nu doar atât, o distincţie poate face şi alte două lucruri: să pună frâne sau să stimuleze creativitatea şi forţa. „Şi, şi. Îţi dă o teamă-n plus, dar este şi-un stimulent. Dar de mai multe ori teamă. Am ascultat-o pe Susan Sarandon într-un interviu şi spunea aşa: <De câte ori am de făcut un rol, prietenii şi colegii-mi spun: las’, că-l faci la nivelul tău. Şi-atunci frica e şi mai mare pentru că-nţelegi că se aşteaptă foarte mult de la tine>.”

Când pierzi pe cineva drag, nu te ridici

Dar teama în sine poate fi ea însăşi un stimulent? „Nu se poate face meseria asta cu angoase. Dacă mă gândesc la un actor care este foarte sigur pe el, ar trebui să aibă mai multă teamă. Dar prea multă teamă nu e bună. Asta e o profesie care-ţi atinge foarte tare inima. Mă gândeam cu ani în urmă că sunt alte profesii mai grele. Nu e adevărat, fiindcă totul se pune pe minte şi pe suflet.” Aşa este, toate statisticile spun că actorii, medicii şi avocaţii se consumă cel mai mult.

„Când au trecut anii, mi-am dat seama cât şi cum te consumă, iar dacă nu eşti mulţumit de un spectacol şi ai o seară mai proastă, e foarte greu de dus. Iar singura sursă de regenerare este să-ţi iasă rolul bine.” Iată că marea actriţă ne confirmă că reuşita funcţionează compensatoriu. Totuşi, în momentele-n care viaţa doare mai tare decât ne-am fi imaginat că este posibil, din ce anume se regenerează un om? „Mi-e greu să vă răspund. Sunt lucruri pe care le-am trăit şi nu vreau să vorbesc despre ele. Doar timpul… Când pierzi pe cineva drag, nu te ridici. Numai timpul pune pansamente, şi alea-n funcţie de gravitatea lucrului pe care-l traversezi.”

Din vocaţie a făcut profesie în varianta superlativă. Dar ce-o-mplineşte pe Luminiţa Gheorghiu, în afară de actorie? „Copiii. Sunt foarte mămoasă. E-adevărat că le-am mai sufocat câteodată pe fete cu mămoşenia, dar ce poate fi mai important decât ele?” Dar odihna din ce vine? „Dacă le văd pe ele fericite, dacă mă uit la cum se bucură de ceva, dacă văd că mi-a ieşit un rol. Apare şi starea de linişte în consecinţă.”

Şi dacă am de spus „Bună ziua!” mi se pare greu

Sunt o babă comunistă este filmul care ne-a întors în vremurile copilăriei, iar celor mai tineri le-a arătat cum au trăit părinţii şi bunicii lor până acum 25 de ani. „A fost minunat pentru că am lucrat din nou cu Stere Gulea şi cu Vivi Drăgan Vasile. Şi-am jucat cu prietena mea Anca Sigartău şi cu Ana Ularu, cu care făcusem nişte filme de scurtmetraj, şi cu Marian Rîlea, pe care-l iubesc foarte mult şi cu care am lucrat mult în teatru. M-am simţit foarte bine.” Dar rolul de femeie marcată definitiv de comunism cum a fost?

„N-am avut nicio problemă pentru că eu în Teatrul Bulandra, când am fost invitată să fiu membră de partid, am spus nu. Aşa c-aveam o relaxare, o detaşare faţă de personaj. Şi scenariul lui Stere este foarte bun fiindcă spune un foarte mare adevăr: ne-am descurcat cu toţii pe vremea lui Ceauşescu. A fost mai greu să revin de la Poziţia copilului, să ies din personajul ăla şi să intru-n ăsta, dar mi-a plăcut atât de mult încât mă gândesc cu mare drag la acest rol.” Un actor are nevoie întotdeauna şi de regizorul care să-i pună-n valoare calităţile. „Eu am avut noroc. Am lucrat cu multă plăcere cu toţi regizorii care mi-au propus roluri. E o chestiune de noroc. Problema mea nu este cu regizorii, ci cu personajul: să-l văd, să-l citesc, să-l înţeleg, să mă iau la trântă cu el.” Poziţia copilului este marele succes cinematografic al anului trecut, iar rolul principal este unul care, în mod sigur, a presupus, datorită dificultăţii, un efort titanic. „E greu orice rol. Şi dacă am de spus Bună ziua!, mi se pare greu.

Însă mi s-a potrivit foarte bine rolul ăsta.” Am întrebat-o despre momentul anunţării premiului de la Berlinală. „Şi surpriză, şi bucurie, numai că, după ce filmul sau eu luăm un premiu, trebuie să treacă timp să se-aşeze momentul, să-nţeleg ce s-a-ntâmplat.” Iar spectatorii străini au metabolizat foarte bine filmul. „La toate vizionările, după ce se termina filmul, spectatorii păstrau un moment de tăcere, unii mai lăcrimau. Şi veneau după asta aplauze foarte puternice.” Turnesolul unui foarte mare succes.