Lucian Boia: Trăim într-o lume mică, tot mai mică
De la Revoluția Industrială încoace, fenomenul s-a accentuat, creșterea materială a societății a devenit mai rapidă, mai vizibilă, la fel și transformările ei de tot felul: ideologice, politice, precum și cele care țin de mentalități și mod de viață.
„De câteva secole încoace istoria se tot accelerează, dar în epoca noastră accelerarea a devenit și mai accentuată”, a declarat Lucia Boia pentru Revista CARIERE.
Felul în care se schimbă lucrurile și modul de viață e vizibil de la un deceniu la altul, ba chiar de la un an la altul. Raporturile dintre oameni se transformă, mentalitățile se schimbă. E suficient să ne gândim numai la ce schimbări au adus internetul și telefonia mobilă în modul de viață și observăm că toate fenomenele se petrec mult mai repede și sunt mai legate între ele, mai amestecate.
„Pe de o parte, avem procesul de globalizare, care a mers foarte departe – lumea a devenit foarte mică, tot mai mică –, pe de altă parte e tot mai variată, de o varietate tot mai evidentă. Două principii opuse se ciocnesc, pe de-o parte, globalizarea, iar pe de altă parte, afirmarea identităților, a specificităților de tot felul. Acesta este un amestec interesant. Poate să fie fertil, să dea naștere la combinații interesante între culturi și civilizații, dar, în același timp, ascunde și primejdia unor confruntări violente, cum vedem că se petrec în vremurile noastre”, spune istoricul.
„Față de alte valuri, această migrație diferă prin proporție, care este impresionantă. În lumea occidentală de zeci și zeci de ani, oamenii vin din toate colțurile lumii, acum însă procesul s-a intensificat, și se afirmă tot mai mult preocuparea față de viitor: până unde se va merge, unde se va ajunge cu această migrare a unui val tot mai numeros de persoane venite din alte colțuri ale lumii, din alte civilizații, cu alte mentalități, cu alt mod de viață, cu alte valori?”, se întreabă Lucian Boia.
Așa cum o spune cu orice prilej, Lucian Boia afirmă că nu avem cum să cunoaștem și nici cum să aproximăm viitorul. Viitorul este o mare necunoscută, fiindcă sunt factori variabili în joc. Chiar dacă i-am cunoaște în detaliu, acțiunea lor ar rămâne neprevăzută. Lucrurile se amestecă și pot să evolueze în toate modurile posibile: „Putem să construim scenarii și să facem presupuneri, dar eu n-aș afirma niciodată că lucrurile se vor desfășura într-un fel sau în altul. Te aștepți ca unele fenomene să ducă într-o direcție și ele duc în cea opusă. Gândiți-vă numai cât entuziasm a fost în lumea occidentală când s-a petrecut așa-numita primăvară arabă – sunt câțiva ani de-atunci. Exista așteptarea ca lumea arabă să se democratizeze, să meargă spre o anumită laicizare, potrivit unui model apropiat de cel al lumii occidentale. Acum vedem că mișcarea asta a dus în cu totul altă direcție și s-a ajuns la conflictele pe care le cunoaștem în prezent – la Statul islamic pe de o parte, la migrarea masivă spre Europa.”
Incidentele de la Paris, Köln și Istanbul aprind fitilul naționalismului
„Sub presiunea opiniei publice, doamna Angela Merkel încearcă să schimbe direcția. Inițial, își manifesta un mare optimist, vă amintiți că acum câteva luni spunea că Germania este pregătită să primească 1 milion de migranți. Iată că-i are, dar nu prea se descurcă cu ei sau cu o parte dintre ei. Și reacția cetățenilor germani e împărțită: sunt unii care în urma ultimelor incidente își manifestă dezacordul total față de venirea acestor străini, alții care, dimpotrivă, încearcă să dedramatizeze întâmplările. Nu poți nici să generalizezi plecând de la niște incidente izolate – în raport cu numărul total al celor care au venit în lumea occidentală –, care sunt totuși îngrijorătoare și izvorăsc dintr-o mare diferență: între mentalitatea lumii occidentale și mentalitățile celor care vin în această lume fără să-i cunoască și să-i împărtășească valorile.”
Unde se va ajunge în urma valului de nestăpânit al migrației și a incidentelor de la Paris, Köln sau de la Ankara, nimeni nu știe. Cert este că avem, pe de o parte, o Europă Occidentală mică, dar bogată, foarte atractivă pentru restul lumii, care cunoaște o scădere sau o stagnare demografică, care are nevoie de oameni, dar nu atât de mulți.
Lucian Boia spune că o primă soluție ar fi primirea selectivă a celor care doresc să se stabilească în Europa. „Europa e vulnerabilă chiar prin așezarea ei geografică, foarte aproape și fără bariere despărțitoare ferme în raport cu zonele de unde vin acești oameni: Africa de Nord, Orientul apropiat – sunt zone lipite de Europa și frontierele pot fi trecute relativ ușor.” Alte țări democratice au metode mai riguroase și mai puțin permisive față de azilanți, și aici avem exemplul SUA care nu „primesc pe oricine și oricum, doar pentru că oamenii vor să trăiască mai bine sau să scape de necazurile din țara lor. Australia, are cam aceeași politică, cred, Japonia primește foarte greu azilanți.”
În țările din Europa Centrală și de Est care au trecut prin comunism și care acum sunt integrate în Uniunea Europeană se reproșează Occidentului un dublu standard: pe noi nu ne-ați primit chiar atât de ușor, în schimb pe ceilalți îi primiți aproape cu brațele deschise. Dar Occidentul nu prea are ce să facă în legătură cu această invazie și atunci, „vorba francezului, sunt obligați să facă din necesitate o virtute – „faire de nécessité vertu”. „N-avem încotro, vin peste noi, intră în țările noastre, îi primim. Și, dacă tot îi primim, spunem că e mai curând bine decât rău. Or nu sunt sigur că vor fi consecințe foarte bune”, comentează istoricul.
Dacă până nu de mult migranții care ajungeau în Occident își integrau cutumele, obiceiurile și valorile occidentale, acum lucrurile stau altfel. Lucian Boia spune că diferența derivă din faptul că erau mai puțini și mai puțin diferiți. „Să nu fim atât de politic corecți încât să negăm orice diferență. E o diferență între un român care se duce în Occident și un afgan, să zicem. Vin din alte spații de civilizație, altă istorie, altă cultură, altă religie, altă mentalitate. Ceea ce impresionează acum e masivitatea fenomenului. Una e să ai o imigrație la un nivel mediu, care să poată fi ținută sub control și alta e să-ți vină de-odată mase de oameni, pe care nu ai cum să îi integrezi bătând din palme.”
Realitatea ultimilor ani denotă un refuz din partea noilor generații de emigranți de a fi asimilați. Vor să își impună obiceiurile și cutumele lor în societatea occidentală, în instituții, la școală, la magazin, în micul spațiu comunitar. Vor o moschee a lor, să practice anumite ritualuri religioase la școală și la serviciu. Majoritatea se obligă să le respecte ritualurile, lucru care conduce, paradoxal, la o limitare sau la restricții în felul ei de a se manifesta liber.
„Sunt unele valori în care ei cred mai mult decât au ajuns să creadă europenii, și mă refer la valorile religioase. Occidentalii aproape că se jenează să spună că ar fi religioși sau că au repere religioase. Dimpotrivă, cei care aparțin cultului islamic sau foarte mulți dintre ei își trăiesc viața în mod deschis, declarat și uneori chiar la limitele fanatismului în raport cu normele religioase. Deci, e o diferență care joacă până la urmă tot în favoarea lor.” comentează Lucian Boia.
„Punctele de vedere sunt diferite în diverse medii și țări, și una peste alta, necazul cel mai mare este, de fapt, că foarte repede, în termen de câteva luni problema imigranților aproape că a aruncat în aer Uniunea Europeană. Te poți întreba dacă mai există spațiul Schengen sau dacă nu cumva a ajuns să existe mai mult teoretic și au apărut disensiuni la care nu ne-am fi gândit sau că pot fi atât de profunde între diversele țări europene sau zone ale Uniunii Europene. La prima lovitură sau criză mai puternică, Europa și-a dovedit fragilitatea. Asta e foarte grav.”
La momentul realizării acestui articol, în „Eseul de sâmbătă” publicat de WSJ și intitulat „Noua hartă medievală a Europei”, Robert Kaplan scria că „UE primeşte lovitură după lovitură dinăuntru şi dinafară, și că istoria porneşte în direcţia inversă – către o complexitate paralizantă, ca şi cum ultima jumătate de secol a fost un simplu interregn înaintea revenirii la frică şi conflict.”
Legat de aceasta, Lucian Boia este de părere că Uniunea Europeană a subestimat deosebirile mari, de ordin istoric care există între statele și națiunile care o compun. „Uniunea Europeană a încercat să egalizeze spațiul european, să îl reunească în virtutea unor principii mai curând abstracte: democrația, economia de piață, drepturile omului, toleranța, solidaritatea și a trecut cam repede cu vederea distincțiile istorice, culturale, religioase care există și rămân în interiorul ei.” În opinia sa, crearea unei veritabile unități europene este un proces istoric complicat.
„Din păcate, Uniunea nu a reușit să treacă înaintea națiunilor europene. Pot să dau exemplul României, dar și al Franței și al oricărei alte țări. Mă întreb: noi suntem mai întâi români sau europeni? Cred că răspunsul este că suntem mai întâi români totuși, oricât de mult am vrea, și noi vrem, să fim europeni. […] E valabil pentru toate țările și se vede asta foarte bine acum. Fiecare aparține mai întâi țării lui, cu toată încărcătura istorică pe care o are țara și națiunea respectivă, în timp ce Uniunea Europeană e un proiect valabil, un proiect împărtășit, care sperăm să reușească, dar nu are forța pe care a avut-o și o mai are încă ideologia națională.” Fiind un proiect abstract pe de o parte, destul de birocratizat pe de alta, nu a stârnit entuziasmul pe care l-a stârnit în secolul al XIX-lea ideologia națională, și asta se vede.
„Oamenii s-au simțit mai atașaţi de națiunea lor decât de proiectul european, destul de general, de vag, de abstract. Marca națională s-a imprimat în mai mare măsură în sufletul și comportamentul oamenilor decât marca europeană. E mai mult să fii român decât să fii european. E mai mult să fii francez sau danez decât să fii european.” Chiar așa stând lucrurile, Lucian Boia comentează că altă șansă nu avem nici noi, nici alte națiuni europene decât „să facem Europa. Suntem obligați să o facem.” Aceasta nu înseamnă că nu există și riscul unui eșec.
„Eșecul unde ne va întoarce? La starea de dinainte, care a generat cele două războaie mondiale? Doamne ferește! Nici chiar atât de tare să ne întoarcem îndărăt. Cred că suntem într-un fel «condamnați» să facem Europa, însă am devenit conștienți de mai multe inerții, de mai multe dificultăți decât cele la care ne-am fi așteptat. Idealul este și poate că se va realiza cândva să avem o Europă în genul SUA, să spunem, deci nu o uniune destul de vagă cum este acum, nicio confederație, ci o federație europeană.”
Însă deosebirile sunt mult mai mari în interiorul Europei decât între statele care compun SUA. „E toată tradiția națională, sunt limbile, sunt culturile, națiunile diferite. Putem să vorbim despre o civilizație europeană, dar și despre zone de civilizație diferite. E o diferență istorică între Europa catolică și cea ortodoxă și cea protestantă – sunt trei mari spații definite de aceeași religie creștină, dar de confesiuni care totuși au specificul lor, imprimând un anumit mod de a gândi și de viață. Sunt deosebiri și de ordin economic, de viteză, cum se spune. De aici ideea că am putea constitui în interiorul Europei mai multe Europe, cu viteze diferite.
”Ne aflăm într-o fază, să nu-i spunem periculoasă, ci delicată în construcția europeană care arată că soluția ar fi mai multă unitate, mai multă coeziune. Avem nevoie, în opinia istoricului, de o Europă care să aibă cu adevărat o politică externă și de apărare – pe care nu le are –, de o politică de protejare a granițelor pe care nu o are – vedem că toate s-au fragmentat. Soluția ar fi să mergem spre mai multă unitate, spre mai multă coeziune. Întrebarea e dacă suntem în stare, e în stare Europa?” Cert e că în prezent ies la suprafață naționalismele. „E un lucru pe care trebuie să îl constatăm: lucrăm cu materialul pe care îl avem – nu putem să anulăm ideologiile și particularitățile naționale. Dacă mă întrebați pe mine, eu sunt un european convins, aș vrea o Europă cu adevărat unită, în care suveranitatea actuală a statelor să se dilueze cât mai mult și în care să fim cu toții europeni, sigur, rămânând în același timp, români, francezi, germani. Poate va veni și ziua aceasta, dar nu e pentru mâine, e pentru mai târziu.”
Cazul Marii Britanii – singura țară europeană care are o dimensiune semnificativă noneuropeană
Un proces de fragmentare a început să se manifeste în cadrul Uniunii Europene, care s-ar putea accentua în fel și chip, creând grupuri distincte, unele cazuri soldându-se chiar cu ieșirea din Uniune. Marea Britanie e un caz mai special decât celelalte, comentează Lucian Boia și explică de ce această țară nu s-a considerat pe deplin europeană, ci mai degrabă o verigă între Europa și restul lumii. Nu e bine dacă Marea Britanie va ieși din Uniunea Europeană, n-ar fi un exemplu deloc bun, dar, pe de altă parte, și rămânerea ei în Uniune se face cu prețul unui compromis, al unor concesii din partea UE. E țara care dorește o Uniune Europeană cât mai aproximativă, nu este deloc partizana unei consolidări. Să nu uităm că a fost întotdeauna o insulă, puțin în afara Europei, asta explică și dimensiunea internațională. Și-a constituit, la un moment dat, cel mai mare imperiu care a existat cândva în afara Europei. E insulară în sensul profund al termenului, nu doar prin simpla așezare geografică, are o mentalitate insulară. Britanicii țin la identitatea lor și la poziția lor internațională, poate în mai mare măsură decât la integrarea europeană. Să nu uităm că patronează Commonwealthul, regina Marii Britanii este și regina Canadei, Australiei, Noii Zeelande, deci iată o dimensiune semnificativ noneuropeană a Marii Britanii. Este o țară care nu acceptă ca deciziile esențiale să se ia în altă parte decât în propria capitală, asta e clar. Britanicii sunt mai puțin dispuși decât românii să renunțe la suveranitatea lor de stat.”
Celor care așteaptă ca salvarea să vină și de data aceasta din SUA Lucian Boia le atrage atenția că e cazul ca Europa să se emancipeze o dată pentru totdeauna de sub tutela americană. Ar fi cazul ca europenii să facă ce e de făcut pentru Europa. SUA au făcut foarte mult, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, și după aceea, cu Planul Marshall. A fost și încă mai e umbrela americană. Totuși, cea care a apărat și mai apără Europa, dar e cazul să ne emancipăm de sub tutela lor. Nu într-o manieră dezagreabilă și conflictuală, dar e de dorit să devii matur pur și simplu în condiția europeană, nu să apelezi permanent la sprijinul americanilor. Nu ne sunt tributari. Deși s-au desprins din civilizația europeană, ei și-au produs propria sinteză, dar tutela lor nu trebuie prelungită la nesfârșit. E o povară și pentru SUA. Nu e vorba să fragmentăm civilizația occidentală, dar, dacă vrei să faci o Europă, e firesc să o faci stand pe picioarele ei, contând pe forțele ei, nu pe asistența permanentă a SUA.”
Înfruntarea dintre civilizații
Asistăm la o înfruntare între civilizația occidentală și cea islamică. Deşi unii caută să minimalizeze această confruntare – sub motiv că toți cei care comit acte violente, teroriste sunt o minoritate –, Lucian Boia avertizează că întotdeauna cei care recurg la acțiuni extreme au fost o minoritate și că disensiunile pornesc din însuși fondul specific civilizației islamice. Cine va câștiga? Lecțiile din trecut nu ne servesc drept pildă, dacă vrem să învățăm ceva din trecut, o luăm pe o cale complet greșită. […]
„S-a făcut adesea comparația între actuala «invazie» care se petrece în Europa cu procesul de dezmembrare și prăbușire a Imperiului Roman. Și atunci au năvălit tot felul de popoare în Imperiul Roman de Apus care s-a prăbușit. Sunt istorici, printre care și Neagu Djuvara, care au făcut foarte explicit această paralelă. Eu nu judec așa. Sunt fenomene istorice aparținând unor epoci atât de diferite încât nu cred că putem face vreo analogie. Eu nu știu ce se va întâmpla și nimeni nu are de unde să știe. Cert este că intrăm într-o fază istorică de mari turbulențe, poate că nu de conflicte masive. Până și Papa Francisc a spus că suntem în al Treilea Război Mondial. Dacă vorbim la figurat despre un al treilea război mondial, e un cu totul alt fel de război decât au fost primele două. Nu mai sunt conflicte masive în care armatele stau față în față, unde lucrurile sunt foarte clare. E un conflict difuz, mult mai greu de controlat decât un război de tip clasic. Cert este că starea de instabilitate provine din dublul proces la care m-am referit. Pe de o parte, o lume tot mai globalizată, tot mai mică, tot mai adunată și, pe de altă parte, în lumea asta tot mai mică, diferențele tot mai mari se fac simțite în mai mare măsură. E o stare de instabilitate care mă tem că se va accentua.
Civilizația europeană de la o extremă la alta
Dacă în urmă cu o sută de ani, Occidentul era convins de superioritatea lui, îi privea de sus pe ceilalți, acum a trecut în extrema cealaltă. Politic corect acum, dacă ești occidental, este să îți pui cenușă în cap pentru toate relele pe care le-ai făcut, să te referi la egalitatea absolută a oamenilor, să afirmi că nu există civilizații mai bune decât altele ș.a.m.d. E o schimbare radicală de mentalitate sau măcar de pedagogie. Oamenii sunt învățați să gândească așa, și cei mai mulți dintre ai ajung cu timpul să judece în felul ăsta.
„De la sentimentul unei absolute superiorități s-a trecut la unul de modestie, de vinovăție pentru excesele pe care le-ai făcut în calitate de stăpân al planetei la un moment dat, și asta explică în bună măsură atitudinea față de imigranți. Trebuie să ne purtăm frumos cu ei pentru tot răul pe care le-am făcut timp de secole cât am dominat lumea.” Așa se face că europenii s-au învățat să accepte diferențele prea ușor și în prea mare măsură, fără să fie conștienți de efectele negative pe care le poate avea un amestec prea accentuat de culturi și de valori. În schimb, civilizația islamică e foarte convinsă de valabilitatea propriilor criterii religioase, culturale, sociale. „Se confruntă o lume occidentală din ce în ce mai permisivă și mai relativistă cu o lume islamică rămasă la concepția unei civilizații monolitice care își apără cu strășnicie valorile. Partida nu e egală și, în orice caz, nu e simetrică. În confruntarea dintre valorile respective, e posibil ca cele islamice în care oamenii cred mai mult decât cred europenii în valorile lor să se dovedească mai puternice, mai eficiente.”