Liliana Simion – profesie si pasiune in a asculta oamenii

Locul unde munceste, aproape de sufletul Lilianei Simion:

Ce-mi place mie la compania noastra este
faptul ca mizeaza mult pe responsabilitatea individului. Nu ma ia cineva de mana
si ma muta dintr-o pozitie in alta ca pe o jucarie sau ma avanseaza automat, doar in
virtutea faptului ca a mai trecut un an.
Eu sunt responsabil pentru dezvoltarea mea, pentru cariera mea, incotro ma indrept. Am mediul, am instrumentele, am traininguri foarte multe, depinde de mine
sa le folosesc si ca urmare cei care isi doresc, chiar reusesc sa o faca. E si o chestiune de timp. Multi dintre colegii mei sunt foarte tineri
si vor totul dintr-o data, acum: in sase luni
sa promoveze, in doi ani sa fie directori
generali. Este o companie plina de povesti
de succes: vicepresedintele pe regiunea asta
a inceput ca bucatar, primul nostru director general a fost contabil, directorul de operatiuni a lucrat in bucatarie, la curatenie. Cel mai sigur mod de a te dezvolta este sa-ti faci bine treaba acolo unde te afli.

Rodica Nicolae: Cum a fost inceputul formarii dv.?

Voiam sa devin psihiatru. Aveam o idee care s-a confirmat in timp, aceea ca noi nu avem obiceiul sa ascultam, ca nu stim sa ne ascultam in general unii pe altii. Si m-am gandit: „De ce n-as fi un profesionist in ale ascultatului?” Ma gandeam asadar la psihoterapie. Am dat la psihologie. In timpul facultatii, am facut si voluntariat: am activat in mici organizatii non-guvernamentale care sprijineau copiii abandonati prin spitale, perfect normali, aflati in situatii speciale, carora le lipsea caldura, prezenta umana constanta. Mergeam sambata si duminica si ne jucam cu ei. Copiii aveau nevoie de terapie prin stimulare, sa invete sunete, culori, sa invete sa relationeze. Am ingrijit si copii care suferisera diverse accidente, in urma carora trebuia sa isi schimbe modul de viata. Asa s-a facut ca la sfarsitul facultatii, in 1995, am ajuns sa lucrez intr-un institut de cercetare pentru persoanele cu dizabilitati, ca asistent de cercetare stagiar.

Practic, continuati sa invatati…

Da. A fost foarte frumos in cercetare, numai ca aveam sentimentul ca ma rup de realitate si in plus, la noi, problema handicapului este mult prea strans legata de problema economica. Era destul de frustrant pentru mine sa incerc sa fac terapie cu oameni care de-abia aveau ce manca. Pe de-alta parte, echipele de cercetare din care faceam parte se ocupau de niste teme foarte teoretice si nu ma simteam foarte in largul meu acolo. Asta m-a determinat ca imediat ce am vazut ca o companie de recrutare cauta psiholog pentru interviuri sa-mi prezint candidatura. Acesta a fost, cred, pasul major in cariera. A fost un mentorat extraordinar. Acolo am invatat cum sa ma port cu un client, cu un candidat, cum sa vorbesc la telefon, cum sa scriu o scrisoare de raspuns, abc-ul resurselor umane. Lucruri pe care le-am invatat fara sa stiu ca le invat. M-am simtit ca pestele in apa acolo. In clipa in care
m-am dus la interviu pentru un post de manager de resurse umane, aveam doar experienta de recrutare si, in plus, ceea ce vazusem eu ca poate sa fie un atu – o mare disponibilitate de invatare.

A fost un argument hotarator?

Acum, uitandu-ma in urma, cred ca ceea ce i-a convins sa ma angajeze a fost faptul ca aveam o sublima inconstienta: Legislatia muncii? OK, o s-o invat! Carti de munca? Nici o problema! De ce vreau sa vin acolo? Pentru ca stiu ca pot sa fac lucrul asta! Ce o sa fac peste cinci ani? As vrea sa ajung sa ii invat pe altii din ceea ce stiu si sa devin trainer aici. Proiect care mi s-a realizat. Am ajuns sa fiu manager de resurse umane. Abia dupa ce m-am apucat de treaba, mi-am dat seama cate nu stiam.

Cat a durat aceasta experienta?

Cam doi ani. De la un moment dat, am realizat ca nu mai invat nimic. Am inceput sa ma uit in jur. Marriott tocmai se pregatea sa deschida, s-a intamplat sa aud ca nu au echipa de resurse umane si am zis ca macar unul dintre cei care vor alcatui echipa de resurse umane as putea sa fiu eu. Si ca de obicei, am avut curajul inconstientului. De obicei imi fac temele, caut informatii despre compa-nie, dar acum, a fost extrem de scurt termenul si nu am avut timp sa ma pregatesc. M-am prezentat la interviu ca o floare, spunand: „Iata ce stiu sa fac” si mizand pe faptul ca ceea ce nu stiu, pot sa invat.

Nu va speria numele Marriott, aura sa?

Stiam ca sunt un lant hotelier mare, dar nu stiam cat de mare, pentru ca nu apucasem sa imi fac temele, nu aveam dimensiunea reala. Elanul si aplombul mi-au fost utile in toata perioada de pana la deschidere, perioada care n-a fost deloc usoara. Acum, totul e frumos, aranjat, elegant, dar atunci aici era santier, cu noroi cand ploua, fara aer conditionat, intr-una dintre cele mai toride veri din cate au existat. Eram 20 de oameni intr-un birou minuscul, la 40 de grade, fiecare incercand sa-si faca treaba. Primeam nenumarate aplicatii la care trebuia raspuns. Tineam interviurile in niste baraci. Abia atunci am realizat ce inseamna o corporatie, ce inseamna sa existe o structura bine gandita si o politica de resurse umane consolidata.

Cum este sa lucrezi in industria hoteliera, intr-un asemenea lant? Sunt multe restrictii, reguli, proceduri sau ajungi sa le percepi ca pe un joc cu multe reguli?

Mie imi place jocul acesta, imi place industria, imi plac oamenii cu care lucrez, imi place faptul ca de trei ani de cand lucrez aici, nu a semanat o zi cu alta, ceea ce pentru mine a insemnat foarte mult. Imi place ca fiecaruia, indiferent la ce nivel lucreaza, i se acorda incredere ca poate sa creasca si i se dau si instrumentele sa o faca. Cresterea nu trebuie sa se intample neaparat in acest hotel, sunt nenumarate hoteluri in retea, am inceput si noi sa exportam oameni. Cei formati la Marriott Romania pot pleca la alte hoteluri Marriott din lume. Avem un director financiar la Erevan, un manager de centrala telefonica in Kuweit, un alt manager de receptie in Irlanda. Contractele sunt pe durate determinate, doi sau trei ani, de la caz la caz, dupa care este foarte probabil ca pasii sa-i duca in alte colturi de lume sau sa revina in tara.

Nu va tenteaza si pe dv. o asemenea perspectiva?

Nu m-am gandit foarte tare. Pentru un om de resurse umane este delicat sa plece in alta tara, nu imposibil, dar delicat: trebuie sa comunici foarte bine in limba respectiva, pana la nivel de nuanta. Ma intreb cum ar fi pentru mine in Asia, de exemplu. Inevitabil, chiar daca vorbesc perfect limba locului, n-am sa pot intelege mentalitatea oamenilor de acolo, intervine bariera culturii, a traditiilor. Niciodata nu voi putea fi de acolo. Si mai e ceva: eu am fost aici de la inceput si simt locul acesta ca pe copilul meu, imi stiu fiecare coleg pe nume si imi aduc aminte de lucruri care i s-au intamplat.

Ati mai practicat terapia?

O practic in fiecare zi. Am colegi pe care ii ascult, pe rand, sunt alaturi de ei, sunt clientii mei. Vin, imi spun povestea lor si le zic: „Uite, exista o solutie, s-a mai intamplat si altora, nu esti singur pe lume”. Dupa asemenea experienta, se simt eliberati, rasufla usurati, se descarca si nu mai percep ca fiind fara iesire impasul, de orice natura ar fi el. Chiar daca am 500 de colegi, nu mi-e greu pentru ca suntem sase intr-o echipa foarte buna, pentru care oamenii chiar conteaza.

Cum va vedeti peste cativa ani?

Cu siguranta, intr-un hotel Marriott. Ma simt foarte bine aici, pentru ca e vorba de oameni, pentru ca exista o structura care chiar functioneaza, nu e doar la nivel declarativ, exista in departamentul de resurse umane o atentie deosebita acordata dezvoltarii oamenilor; de fapt, e normal, pentru ca acorzi atentie oamenilor care dau viata hotelului care n-ar arata asa daca n-ar fi oamenii care sa gandeasca, sa munceasca, sa-l insufleteasca.

Sunteti tentata sa duceti acasa din problemele de serviciu, adormiti linistita sau va macina gandurile?

Problemele raman cu mine, pentru ca de multe ori sunt situatii in care te framanti, e vorba de viata unor oameni, trebuie sa iei decizii care inevitabil vor afecta traseul, destinul omului respectiv, nu e usor, dar intotdeauna familia a fost alaturi de mine. Mai e ceva care ma leaga de Marriott: aerul de familie al acestei mari echipe care lucreaza in Marriott. Toti cei care lucram aici, cand ne punem problema sa mergem undeva, duminica, imediat ne gandim: Hai la noi, la hotel! Venim in calitate de clienti, dar aici ne simtim bine. Revelionul l-am facut tot aici pentru ca asa mi s-a parut normal. In general, in meseria asta daca nu crezi in valorile companiei, nu crezi in mesajul pe care trebuie sa-l transmiti, nu esti convingator si nu ai succes.

Liliana Simion

• Nascuta in Bucuresti, 2 septembrie 1971;
• 1990-1995, Facultatea de Sociologie, Psihologie si Pedagogie,
  Universitatea Bucuresti;

cursuri:

Certificare in Managementul Resurselor Umane – ASEBUSS, Foundations of Leadership, Trainer Certification – Train the Trainers, 7 Habits of Highly Effective People, Developing You, Developing Others, Creating a Marriott Leadership Culture – in cadrul Marriott, Coaching Clinic – AIMS, Time Management,
Change Management – TMI;

experienta:

• Iunie 1995-septembrie 1998, cercetator in psihologie la Institutul National
  pentru Studii si Strategii privind Problemele Persoanelor cu Dizabilitati;
• Septembrie 1998-iunie 2000, Manager Resurse Umane la Romanian
  Publishing Group;
• din iulie 2000, pana in prezent – Director Resurse Umane, Marriott Grand Hotel.