Ivan Patzaichin: Lumea sportului are reguli care pot fi transferate în viața de zi cu zi (II)
Așa consideră Ivan Patzaichin, cel care a făcut din sport un mod de viață. În a doua parte a interviului acordat Revistei CARIERE, aflăm de la acesta că regulile sportului sunt aplicabile în educație, în business, în negociere, în parteneriat și în multe alte domenii. „Cred că cei care activează în același domeniu, mai ales atât de intens ca noi, ajung să aibă o înțelegere comună a lumii, să aibă preocupări comune. După viața competițională, experiența acumulată de noi poate fi benefică și altora. În epoca globalizării și a comunicării instantanee, dialogul și împărtășirea cunoștințelor sunt cele care pot crea valoare; așa se nasc idei noi sau proiecte de dezvoltare cum sunt cele pe care le gestionăm noi în Delta Dunării“, amintește fondatorul mișcării ROWmania.
Citește și:
Ivan Patzaichin: Există solidaritate și cu adversarii (I)
Ivan Patzaichin: Cinci sportivi care mă inspiră (III)
Acum fac sport doar copiii bogați și asta e trist
„Sportul este un ambasador. A fost și în anii mei de activitate, când România avea un cuvânt de spus în multe sporturi, și este și astăzi. Am avut niște școli recunoscute de box, de handbal, nu mai vorbesc de gimnastică și sporturi nautice. Ceaușescu a avut ambiția să fim prezenți la Olimpiada de la Los Angeles, în 1984, boicotată de celelalte țări comuniste. Doar că între timp s-au pierdut aceste școli. N-a existat preocupare constantă, serioasă pentru a ține în viață sporturile de masă, cele de unde se selectează ulterior campionii. Existau daciadele, competițiile între licee, care erau foarte eficiente din acest punct de vedere. S-au desființat, pentru că au fost considerate «comuniste», dar nici nu au fost înlocuite cu altceva. Eu n-aș fi avut nicio șansă să fiu selecționat azi pentru performanță. Acum fac sport doar copiii bogați. Sunt foarte mândru de Simona Halep și de tenisul românesc de azi, la fel și de handbalul feminin, dar noi putem mult mai mult. Se pierde un potențial enorm, pe care nici măcar nu îl conștientizăm. Din păcate, condițiile de antrenament de la noi continuă să fie sub nivelul țărilor cu care concurăm. De exemplu, în România nici măcar acum nu există canale olimpice pentru sporturile pe apă. Este unul la Pitești, pe care îl foloseam și noi, dar nu îndeplinește toate condițiile; e potrivit pentru caiac, dar nu pentru canotaj. Mi-aș dori să avem unul la Tulcea, iar acolo chiar s-ar justifica, pentru că din Deltă ar trebui selectați viitorii campioni la canotaj și la canoe. Cel puțin așa se întâmpla pe vremuri. Poate că ar fi mai eficient ca anumite sporturi să fie concentrate într-o zonă geografică favorabilă, să ajungem să avem și noi domeniile noastre de excelență – pe vremuri se numeau «școli». Așa cum aveam școala de gimnastică de la Onești și apoi la Deva.
Îmi pare rău să spun, dar sportul nu prea este pe lista de priorități a statului. De unde să alegi viitorii campioni, dacă astăzi copiii care vor să practice un sport trebuie să-și plătească singuri echipamentul sau chiar și antrenorii? Dacă se mai face câte ceva în zona sportului de performanță (și asta doar pentru anumite sporturi-vedetă), sportul de masă este practic neglijat în totalitate. E o mare tristețe. Singur, sportul e un ambasador foarte eficient, așa cum spuneam, dar un sportiv poate face mult mai mult; poate să-i inspire pe cei din jur, și mai ales pe tineri. E preferabil să fie conștient de puterea pe care ți-o dă imaginea publică și să aibă grijă s-o exercite bine. E un tip de responsabilitate care vine la pachet cu succesul și pe care e bine să ți-o asumi cât mai repede. Pe mine nu m-a învățat nimeni asta, la 18 ani, când mă întorceam din Mexic cu prima medalie de aur, dar pe atunci nici nu era o atât de mare expunere. Astăzi maturizarea vine mult mai repede. Și asta nu e rău, dar trebuie conștientizată.
Sportivii, la fel ca alte persoane cu un oarecare profil public, au o influență de care poate nu își dau seama. Bineînțeles, fiecare decide să și-o folosească așa cum vrea, dar trebuie să înțelegem că imaginea unei țări în străinătate nu poate fi altfel decât este ea, în realitate, în interiorul granițelor“, recunoaște cel care e perfect îndreptățit să vorbească despre performanță.
Sportul care modelează caractere
Mulți își doresc să afle de la el „secretele succesului“. Ivan Patzaichin nu are însă rețete miraculoase, ci credințe de bun simț care ar trebui să ne ghideze pe toți. „Nu doar celor care vor să performeze în sport, ci tuturor celor aflați la început de carieră, eu le spun că trebuie să aibă un vis și apoi să muncească pentru a-l duce la îndeplinire. Să nu se descurajeze dacă nu reușesc de la început. Dar dacă visul e autentic, urmărit cu dârzenie și un pic de disciplină, el poate fi atins. Să-i găsească pe cei care îi pot ajuta și să le ceară sprijinul, pentru că nu poți să faci nimic de unul singur, nimeni nu trăiește în pustiu. Poate ai nevoie doar de un sfat sau de o evaluare din exterior sau chiar să ți se spună că nu ești pe drumul cel bun“, recomandă cel mai cunoscut om al Deltei.
Cel mai greu mi-a fost să nu am încredere în mine
Pare că lucrurile decurg lin, din ceea ce povestește, dar recunoaște că au fost momente extrem de dificile, iar în sport, renunțarea e una dintre cele mai periculoase tentații. „Cel mai greu mi-a fost în 1976, după Olimpiada de la Montreal, unde am ratat medalia. Și cel mai greu nu a fost faptul că am pierdut medalia, ci că am pierdut doar fiindcă nu avusesem încredere în mine. La jumătatea cursei, cel care era în frunte avea șase secunde în fața mea și mi se părea că n-am cum să-l ajung. În loc să-mi fac cursa mai departe, după cum lucrasem la antrenament, am renunțat la luptă. Bineînțeles că nici el n-a putut să ducă ritmul acela infernal cu care pornise și a cedat, iar cel care a câștigat era cel care se aflase pe poziția a patra, în spatele meu. Mi-am dat seama că am făcut o eroare de judecată și am crezut că nu mai sunt în stare să iau decizii.
Atunci mi-am pus foarte serios problema retragerii, aproape şase luni nu m-am mai urcat în barcă, însă apoi am fost convins de Georgiana, soția mea, să mă răzgândesc. Și nu doar de Georgiana, ci și de echipă. Parcă atunci mi-am dat seama cel mai bine cât de mult depinzi de «oamenii tăi», care este puterea echipei. Chiar și jurnaliștii au contribuit la revenirea mea. Îmi amintesc și acum, foarte intens, impresia pe care mi-a făcut-o un articol scris de Vasile Tofan, fără să fi vorbit cu mine, și care avea titlul „Ivan va învinge!“.
După acest moment, n-a mai fost niciun an fără aur. Au urmat șase campionate mondiale și două olimpiade, practic cea mai fertilă parte a carierei mele de sportiv. Ar fi fost cea mai mare prostie să mă retrag atunci, la 27 de ani. Le sunt și acum recunoscător celor care m-au presat și m-au susținut să revin“, rememorează Ivan Patzaichin. La fel de recunoscător le este și mentorilor săi din sport, primul pe care îl amintește fiind Simion Ismailciuc, primul său antrenor, cel care l-a învățat să nu cadă din barcă, l-a învățat să tragă pe genunchiul drept și care a avut încredere în el. „Era, de altfel, primul campion olimpic al României în canoea de doi, la Melbourne, în 1956. El era originar din Deltă și a fost, cu adevărat, vizionar, pentru că n-a avut pe nimeni înaintea lui, așa cum am avut noi, cei care am venit după el. Pentru noi, cei din Deltă, pentru mine, a fost un deschizător de drumuri, a fost cel care a demonstrat că se poate“, povestește Patzaichin. Dincolo de mentori, foarte mult au contat și suporterii. L-am rugat să își amintească declarații sau gesturi speciale din partea românilor: „Astă vară, eram în Arad, împreună cu Georgiana, soția mea, și ne plimbam pe stradă. Am auzit dintr-o dată un zgomot de fier-pe-fier – un tramvai a frânat gălăgios lângă noi, s-au deschis ușile, și vatmanul mi-a strigat dinăuntru: «Bine ați venit la Arad, domnule Patzaichin!» Mai am și o întâmplare amuzantă cu o doamnă care m-a oprit, emoționată, într-un magazin, și mi-a spus: «Aș vrea un autograf, domnule Ilie Năstase», amintește îndrăgitul campion.
Fiecare român este o bucățică de brand de țară
Implicarea sa socială este una cu totul specială și autentică. La fel și inițiativele antreprenoriale, toate au la bază o componentă de responsabilitate socială. Faptul că toate „se leagă“ ține de echipă, dar și de felul lui special de a prețui oamenii. „Am avut noroc de oameni buni. Am avut întotdeauna grijă să îi ascult, să îi provoc, să îi ajut să performeze în domeniul lor, să nu mă supăr când mă contrazic, să discutăm când nu suntem de acord și să găsim soluția cea mai bună pentru proiect, nu pentru orgoliul unuia sau altuia din echipă. Poate le-a și plăcut tema proiectelor mele – dezvoltarea Deltei, dar o dezvoltare făcută cu înțelepciune. Este o temă dificilă și probabil că li s-a părut o provocare, transformată într-o aventură frumoasă. Dar încet-încet am extins aria proiectelor noastre, care nu mai sunt legate exclusiv de Deltă, ci și de educație, de mișcare în aer liber, de natură și de protejarea ei, de design și readucerea în actualitate a tradițiilor, de ecoturism în mai multe locuri din România, de infrastructură verde, de inițiativă și obținerea de resurse pentru a o duce la capăt.
Într-un fel misterios, ne-am „găsit“ și încercăm să conturăm, cu propriile puteri, viziunea noastră despre România secolului al XXI-lea: o Românie eco, naturală și dezinvoltă, modernă și tradițională în același timp, în care, ca într-un puzzle uriaș, fiecare român este o bucățică de brand de țară.
Cele mai multe curse ale mele au fost câștigate întâi în capul meu
Sunt multe superlative care îl pot descrie pe Ivan Patzaichin, dar nu are rost să îl descriu astfel pentru că știu că nu s-ar simți confortabil. De aceea l-am rugat pe dumnealui să îmi dea cinci cuvinte care îl caracterizează cel mai bine. Au ieșit mai multe și cred că e cel mai potrivit final pentru interviul nostru.
„Eu nu prea aveam datele naturale pentru sportul pe care mi l-am ales, așa că a trebuit să compensez cu multă muncă și perseverență. Am avut ambiție, deși unii au numit-o încăpățânare – toate «începuturile » mele au fost, de fapt, niște eșecuri, și dacă nu aș fi avut insistența de a începe din nou, și din nou, și din nou, cu siguranță nu aș fi fost aici. Aș fi fost tot cel mai bun, dar pescar la mine în sat.
Mai târziu, după primele succese, când eram deja pe radarul adversarilor și toți erau cu ochii pe mine, mi-am dat seama că trebuia să inventez ceva nou ca să rămân în frunte. Nu știu dacă se poate numi inventivitate, creativitate sau altcumva. Dar știu că stăteam multe ore să mă gândesc la cum pot să-mi îmbunătățesc performanța, pentru că nu ajunge să faci doar antrenament fizic. E adevărat, îi studiam și pe competitorii mei, dar cel mai mult mă studiam pe mine. Pe atunci, nu aveam psiholog la lot, așa că eram propriul meu psiholog. Sunt convins că mai toate cursele mele au fost câștigate întâi în cap, în capul meu. Când ajungeam la start, știam precis ce trebuie să fac pentru a învinge. Și mai târziu, ca antrenor, i-am încurajat pe elevii mei să facă acest efort de autocunoaștere. Nu cred că v-am răspuns prea bine la întrebare…“
Articol preluat din numărul 254/februarie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.