Irinel Popescu: Un virtuoz al bisturiului

Venind spre dv., am gasit parcarea plina, coada la receptia pacientilor, lifturile si holurile pline de oameni. Cum va simtiti cand veniti dimineata la spital si dati peste aceasta multime de oameni in suferinta?

Simt in primul rand o mare responsabilitate. Fata de niste oameni in suferinta, carora ar trebui sa le redam sanatatea. O si facem de cele mai multe ori. Din pacate, insa, medicina are si limite: se confrunta de multe ori cu boli care nu au solutie. Asta este poate lucrul cel mai dezarmant si cel mai trist din medicina. Oamenii vin cu incredere si unii si-o manifesta sub o forma care streseaza psihic: "Am venit la dv. pentru ca sunteti cel mai si cel mai…". Eu stiu bine uitandu-ma pe date ca nu pot sa-i ajut cu nimic, daca e vorba de cancere depasite. Spitalul Fundeni e un fel de statie terminus. Nu sunt rare situatiile in care oamenii vin aici ca la Mecca. Dar sunt boli pentru care medicina mondiala actuala nu poate sa faca nimic. In ansamblu, asta creeaza o stare de stres pentru medic. Pierderile ne marcheaza psihologic si pe noi. Astept sa traiesc ziua in care medicina o sa descopere leacul cancerului, in mod particular, pentru ca pe celelalte le mai rezolvam cumva.

Ati spus inainte sa incepem interviul ca este important sa-ti urmaresti parcursul. Cum se ajunge la obiective, cum se ating ele?

Fara indoiala ca exista si personalitati care si-au descoperit vocatia tarziu si din acel moment au inceput sa insemne ceva. Eu cred insa ca cea mai mare parte a celor care s-au afirmat intr-un domeniu sunt cei care au "demarat" la timp si care au parcurs un anumit traseu, cu puncte obligatorii. Cine a reusit sa parcurga un astfel de drum isi onoreaza, de regula, pozitia pe care o ocupa, fata de cei care au mai "sarit" din trepte.

In linia pe care ati descris-o, care a fost parcursul dv.?

Nu am simtit o chemare speciala pentru medicina, dar o data ce m-am decis, m-am pregatit serios pentru examenul de admitere, am intrat printre primii la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Am luat de la inceput in serios studiul si in mod particular, disectiile de la anatomie. Am terminat facultatea in pozitia a doua. Examenul decisiv din viata mea a fost in anul V, cand am dat internatul in specialitati chirurgicale si m-am clasat pe primul loc. Asta a avut o importanta foarte mare pentru mine, pentru ca sistemul de selectie in acea perioada pleca de la premisa ca internii sunt pepiniera cadrelor universitare dintr-un anumit centru. In promotia noastra, la specialitati chirurgicale, am fost 12 interni din cca. 400 de absolventi ai seriei. Ei bine, dintre acestia, aproape toti au ajuns cadre universitare. Asadar, in 1976 am luat concursul de internat, in 1977 am terminat facultatea, in decembrie 1979 am luat concursul de preparator in clinica profesorului Setlacec. De aici incolo, a urmat o perioada care n-a fost logica in toate punctele ei; unele au tinut de sistem. Tocmai de aceea, ar fi bine sa nu se mai repete. Eu am devenit medic specialist in 1983. De atunci, pana in 1990 am ramas in aceeasi pozitie si din punctul de vedere al treptelor parcurse in sistemul Ministerului Sanatatii, (diploma de medic primar pe care am obtinut-o abia in 1990), si din punct de vedere al celor didactice (am ramas in pozitia de asistent). Mai mult decat atat, o treapta obligatorie pentru medicii care vor sa urmeze cariere universitare ar fi fost o specializare in strainatate, care, la acea vreme nu mi-a fost accesibila. Citind literatura straina si vazand diferenta intre medicina vestica si ce se face la noi si realizand ca singura sansa este sa invatam de la ei, mi-am propus sa parcurg si aceasta treapta.

De ce nu v-a fost permisa?

Pentru ca nu mi s-a dat viza. Stiti foarte bine, in ce conditii se acordau vizele in acea vreme. Motivul era acela ca nu prezentai garantii ca te vei mai intoarce. Asa incat, nu mi s-a dat.

Asadar au fost sapte ani in care ati stat pe loc…

Nu tocmai. A fost o perioada in care am acumulat multe lucruri din cele care se puteau invata in tara. Lucram cu profesorul Setlacec care a fost unul dintre cei mai mari chirurgi pe care i-a avut Romania si fara indoiala, am invatat multe de la domnia sa. Intre timp insa, medicina devenea din ce in ce mai tehnologizata, mai sofisticata si o serie de metode nu erau disponibile in Romania. De aceea, a trebuit sa ma duc sa invat transplantul de ficat in strainatate. Am facut acest lucru intre 1992 si 1995, deci intre 39 si 42 de ani. Putin cam tarziu fata de standardul occidental de formare a unui chirurg. Pentru licenta americana, a trebuit sa dau un examen, deloc usor, mai ales ca aveam deja 40 de ani. De obicei, in Occident, pregatirea unui chirurg, a unui practician in general, se incheie pe la 35-36 de ani. Ma bucur ca am reusit sa parcurg pana la capat drumul normal al unei cariere medicale. Am devenit medic primar, sef de lucrari, conferentiar si, ulterior, profesor la UMF Carol Davila. In prezent, sunt sef de clinica la Spitalul Fundeni.

Tot ceea ce ati descris pana acum este aspectul tehnic. Ce imi puteti spune despre celelalte fatete ale carierei dv.?

Mai sunt niste aspecte care fac parte dintr-un parcurs normal – etapele de pregatire si de realizari directe: gama de operatii pe care le abordezi, momentul in care incepi sa operezi, momentul in care incepi sa diversifici gama de operatii si momentul in care incepi tu insuti sa introduci lucruri noi. Vine si momentul in care iti pui problema ce drum vor urma tinerii care sunt acum in clinica si cum pot fi ajutati mai bine. Eu am avut sansa sa operez foarte devreme. Cazuistica din clinica profesorului Setlacec era extrem de bogata. Motiv pentru care, nu numai eu, ci si ceilalti rezidenti formati in clinica, am inceput activitatea operatorie destul de devreme, sub supravegherea profesorului si asta a contat enorm. La varsta la care altii abia incepeau sa faca mana a treia sau a doua, noi eram in prima linie.

Spuneati ca v-au placut disectiile, va bucurati ca ati putut repede opera. Sunteti un cinic, ati avut intotdeauna sange rece?

La inceput, mi-a fost teama ca n-am sa rezist in sala de disectie. La vremea aceea nici nu ma gandeam la sala de operatie. Ceea ce m-a ajutat este faptul ca nu m-am gandit nici un moment ca ma aflu in fata unui cadavru sau a unei fiinte. A dominat ideea ca ma aflu in fata unor structuri pe care trebuie si sunt obligat sa le descopar sau sa le repar. Era un "challenge" pentru mine sa probez ca am patruns si stapanesc subiectul. In fata mea este o tumoare care trebuie scoasa, o leziune care trebuie reparata si asta domina in proportie de aproape suta la suta mintea unui chirurg care abordeaza un pacient.

Daca ati avea pe cineva drag pe masa de operatii, ati reusi sa vedeti in el doar structura?

E o regula: chirurgii nu-si opereaza propriile rude pentru ca, daca se intampla ceva, raman cu o constiinta incarcata. Aspectul psihologic conteaza, dar daca toti am fugi de raspundere plecand de la premisa asta, n-am mai opera deloc sau aproape deloc.

Revenind la parcursul pe linie operatorie, de la operatiile simple am trecut la operatii complexe, iar dupa intoarcerea din America am trecut la abordarea rezectiilor hepatice complexe si a transplantului hepatic. In tara, atmosfera nu era deloc propice transplantului. La vremea aceea, in 1995, nu se faceau prelevari de la donatori-cadavru, nici nu se stia decat aproximativ ce este moartea cerebrala. Multi ma sfatuiau sa renunt: "n-avem legislatie (ceea ce nu era adevarat), e o tara saraca, n-avem bani". Eu am considerat-o o obligatie morala, iar faptul ca s-a facut transplant in Romania este pentru mine o datorie implinita pe parcursul de care vorbeam. In plan academic, mai este un parcurs stiintific si care se refera in primul rand la lucrarile originale publicate.

In momentul de fata exista pe Internet programul "Medline", unde sunt listate lucrarile publicate in reviste importante din tara si din strainatate. In Occident, nu conteaza decat ceea ce apare in revistele indexate.

Medline-ul este o scara de valori?

Intr-o buna masura. In Occident, cercetarile originale se publica in articole, iar acestea trec prin filtrul unui comitet de redactie si al unor referenti (care sunt autoritati recunoscute in materie). Cele 49 de lucrari pe care le am in Medline constituie un reper cu care pot oricand sa ma compar cu colegii mei de generatie; 49 de lucrari in 24 de ani de activitate inseamna cam doua lucrari pe an. Aceasta este oarecum "norma" in sistemele de medicina dezvoltate, care arata ca autorul si-a cules si prelucrat singur datele, a studiat literatura de specialitate si a redactat personal articolul respectiv. Desigur ca, in prezent, conteaza la fel de mult si munca de echipa si unele din articole sunt, fara indoiala, rezultatul efortului mai multor specialisti.

In sfarsit, in evaluarea unei cariere mai intervin si recunoasterile, care pot sa dea un gir in plus meritelor pe care le ai. In cazul meu, poate cele mai importante titluri pe care le-am obtinut sunt cele de membru al Academiei Franceze de Chirurgie si membru al Academiei de Stiinte Medicale din Romania.

Puse cap la cap, etapele parcurse si timpul in care au fost parcurse, pe toate planurile (profesional, administrativ, academic si stiintific) conduc la un anumit rezultat. Semnificatia unei cariere este destul de relativa. Pentru generatia mea, eu cred ca am facut destul de mult ca sa pot sta cu fruntea sus la orice evaluare si la orice eventuala comparatie. Numai ca, in comparatie cu Vestul, consider ca am facut relativ putin.

Tot ceea ce ati facut a urmat un plan, pe mai multe niveluri. Ati avut permanent proiectia lor, le-ati avut tot timpul sub control?

Eu am avut un model, pe profesorul Setlacec, asa cum acum noi toti avem modelul occidental: noi nu trebuie sa inventam mare lucru, ci doar incercam sa-i ajungem din urma. Mi-am propus sa fac ceea ce facuse profesorul Setlacec inaintea mea. Valoarea sa de model a fost decisiva in cazul meu.

Ce se intampla cu ademenirea Occidentului? V-a trecut vreodata prin minte sa ramaneti acolo?

Traim intr-o lume globala si sper sa ramana asa. Intr-o asemenea lume, nu cred ca trebuie sa mai punem problema fugitului sau plecatului din tara. Decizia mea s-a bazat pe premisele pe care le-am amintit. In Romania, parcursesem deja un drum pe care dincolo ar fi insemnat sa-l iau de la inceput, ceea ce mi s-a parut o idee total inacceptabila. Tinerilor care incep acum si care au posibilitatea sa se integreze intr-o societate superioara, ca sa fiu sincer, eu insumi le-as recomanda sa o faca. Intr-o lume globala, o comunitate castiga intotdeauna de pe urma unei diaspore care s-a realizat si s-a integrat in sisteme superioare. Se stie ca au fost oameni care au facut mai mult bine tarii din afara ei, decat cei ramasi acasa.

Care este economia unei zile de activitate?

Noi incercam sa ne structuram economia unei zilei dupa modelul occidental: venim in spital aproximativ la ora sapte. In Occident, se vine uneori chiar mai devreme. Incepem sa operam la ora opt. Operatiile dureaza in mod normal pana la ora patru dupa-amiaza, cand intram intr-o asa-numita conferinta care in fiecare zi are o alta tema (ficat si transplant, oncologie, laparoscopie, cercetare). Conferinta tine pana pe la ora cinci. Dupa aceea, facem vizita mare care se termina in jur de ora sapte. Cand apar urgente, stam si noaptea, si sambata, si duminica. Ziua e structurata rational, grefata pe perioada cea mai buna de functionare mentala: fiziologic, o minte umana e facuta sa functioneze optim intre noua dimineata si cinci dupa-amiaza. In rest, exista weekend-ul, cand mai am cateva momente de relaxare. In ultima vreme, am inceput sa fac mai mult sport decat inainte. Joc tenis si mai am niste aparate acasa de care trag. Inainte de culcare, citesc. Istorie, de obicei.

Ati avut vreun moment de cumpana, emotionala sau profesionala?

Au fost multe asemenea momente. Dar cel mai greu a fost in iunie 1997, cand primul bolnav transplantat a murit la doua zile dupa operatie.

Pastrati legatura cu cei care trec cu bine peste operatie?

Da, sigur. Partea proasta este ca cei care supravietuiesc imi dispar imediat din memorie, pe cand cei care au avut probleme imi raman ani de zile in minte, cu framantarile: oare nu se putea face altfel, oare nu se putea gasi alta solutie?…

Ce proiecte mai apropiate sau indepartate aveti?

Proiectele mele nu sunt spectaculoase si se incadreaza in parcursul de care v-am vorbit, de constructie metodica. Mai am lucruri de indeplinit si la nivel chirurgical si la nivel stiintific, mai am lucrari de publicat. Incerc sa-mi iau niste repere apropiate si sa fac ceva care sa fie pentru comunitatea romaneasca semnificativ si de durata. Intotdeauna obiectivele se stabilesc prin comparatie si pentru asta trebuie sa ne luam niste repere realiste, dar ambitioase in acelasi timp.

Ce puteti sa-mi spuneti despre scoala pe care o creati?

Presupunand ca eu as disparea maine din aceasta clinica, avem rezerve clare pana pe la nivelul generatiei 35-40 de ani (Mihnea Ionescu, Catalin Vasilescu, Victor Tomulescu etc.). In ceea ce priveste generatia tanara, aceasta trebuie sa confirme. Sunt prea tineri acum ca sa-mi dau seama care este potentialul lor, sunt inca in formare.

Aveti un principiu dupa care va ghidati in cariera?

Am un motto care nu-mi apartine (toata lumea stie al cui este), dar care cred ca ma reprezinta: Nihil sine Deo. In sinea mea, sunt un credincios, iar lucrurile pe care le vad aici ma indreapta si mai mult catre asta.

Irinel Popescu

Locul si data nasterii: Filiasi, Dolj, 22 aprilie 1953;

Studii universitare:

• 1977, Facultatea de Medicina Generala Bucuresti;

Pregatire postuniversitara:

• 1977-1980: intern prin concurs (clasificat primul la specialitatile chirurgicale);
• 1980-1983: rezident – Spitalul Clinic Fundeni;
• 1983: medic specialist-Spitalul Clinic Fundeni (clasificat primul pe tara la concursul de specialitate);
• 1990: medic primar-Spitalul Clinic Fundeni;

Pregatire didactica:

• 1980-1983: asistent stagiar;
• 1983-1992: asistent;
• 1992-1995: sef lucrari;
• 1995-1999: conferentiar;
• 1999- in prezent: profesor;

Stagii de pregatire postuniversitara in chirurgie hepatica si transplant:

• 1989, Spitalul "Charite" – Berlin, Germania;
• 1990, Spitalul Paul Brousse – Paris, Franta;
• 1991, Universitatea Pittsburgh – SUA;
• 1992, Universitatea Pittsburgh – SUA;
• 1992-95, Spitalul Mount Sinai, New York, SUA;
• Examene: USMLE step I, II si III (SUA)
• Doctor in medicina Universitatea Carol Davila Bucuresti: 1990

Titluri si distinctii:

• decorat cu Ordinul National "Steaua Romaniei" in gradul de Mare Ofiter, pentru merite deosebite in chirurgia hepatica si in transplantul de organe;
• Premiul "Iulia Hatieganu" al Academiei Romane pentru lucrarea editata pe CD-ROM "Chirurgia miniinvaziva, Tehnici avansate" (impreuna cu prof. dr. C. Dragomirescu);
• Premiul Colegiului Medicilor din Romania din Romania pe anul 2001 pentru realizari deosebite in anul 2001 in activitatea stiintifica in domeniul specialitatilor chirurgicale;
• decorat cu "Crucea Moldava" pentru sprijinul acordat Bisericii Romane si Mitropoliei Moldovei.

Pozitii administrative detinute anterior:

• 1995-1997, director adjunct al Spitalului Clinic Fundeni;
• 1997, director adjunct al Directiei Sanitare a Municipiului Bucuresti;
• 1998-1999, director al Institutului de Perfectionare Postuniversitara a Medicilor si Farmacistilor;
• 1999-2000, ministru secretar de stat la Ministerul Sanatatii.