Ioana Silly, „farmacista zburătoare”. La frontiera dintre război și Ebola

Are la activ șapte misiuni în zone de conflict, instabile din punct de vedere politic și în care populația se zbate să supraviețuiască într-o sărăcie extremă. Și-a pus viața și cariera în slujba oamenilor marginalizați, vulnerabili, din țări în care apa, hrana și accesul la sănătate sau educație sunt un lux. În zone în care, măcinate de epidemii (holeră, rujeolă, Ebola), chiar și simpla îmbrățișare e un lux. Numele ei este Ioana Silly, este farmacist, are 38 de ani și din 2015 lucrează în sectorul umanitar. Din 2016 este membru al Organizației „Medici fără frontiere”. Ioana s-a născut în București, iar când avea 12 ani s-a mutat cu părinții și fratele în Germania, la Köln.

De când era mică a visat să studieze medicina, dar, până la urmă, a studiat farmacia și a lucrat aproximativ 6 ani în diverse farmacii și spitale. Întotdeauna a fost sensibilă la situații în care li se făcea nedreptate oamenilor marginalizați, vulnerabili, afectați de conflicte sau catastrofe umanitare. A avut chiar momente în care se gândea să studieze psihologia sau dreptul cu specializare pe drepturile omului. Acum crede că orice ar fi făcut, până la urmă tot aici ar fi ajuns, în slujba celor care nevoie reală de ajutorul umanitar. Nu are copii și nici nu este căsătorită, dar partenerul său lucrează în același domeniu și se gândesc să facă o pauză pentru a-și întemeia o familie.

De curând, Ioana a acordat un interviu Revistei CARIERE, pe care vi-l propunem în seria de articole Oameni care ne inspiră.

© Ioana Silly
Avionul Medicilor Fara Frontiere aterizeaza pe drumul din apropierea satului Kilambo,
transportand personal, pacienti, mancare si medicamente pentru aprovizionarea spitalului din Walikale
și a celor 4 centre de sănătate susținute de Medicii fără Frontiere în această regiune izolata din
provincia Nord-Kivu; Rep. Dem. Congo. Data: 16 decembrie 2016.

Ai studiat Farmacia. Ai cochetat cu job-uri în acest domeniu. Totuși, te-ai întors la ideea care te captase în adolescență: să faci parte din Medici fără frontiere. Care a fost momentul în care ai realizat că locul tău este acolo? De ce Medici fără frontiere și nu un farmacist angajat?

Mi-a povestit o colegă de serviciu despre un masterat în ajutor umanitar și m-am decis să aplic. În primul semestru am continuat să lucrez la farmacie cu un program redus, de 10 ore pe săptămână, dar în al doilea semestru a trebuit să plec în Olanda și astfel am renunțat la serviciu.

După masterat, am lucrat la un ONG în Germania timp de un an, apoi am aplicat la Organizația Medici Fără Frontiere, în septembrie 2016. Mi s-a spus că se caută urgent farmaciști care vorbesc limba franceză. Am participat la un scurt test de limbă, apoi, chiar în aceeași după-amiază, mi s-a propus o poziție în Congo, cu plecarea peste două săptămâni. Au urmat misiuni în Congo, Sudanul de Sud, Irak, Filipine, Ghana și Ciad. Iar acum am un contract de 12 luni în Nigeria.

Pentru mine nu exista job care să nu fie demn de făcut și din care să nu pot învăța ceva. Cei cinci ani petrecuți la farmacie au fost foarte importanți pentru dezvoltarea mea profesională, fără de care probabil nu aș fi făcut față mai târziu în misiune. Am ajuns însă la un moment dat în punctul în care câștigasem destulă experiență ca manager la farmacie și a trebuit să iau o decizie: ori să îmi deschid farmacia mea, ori să fac cu totul altceva. Nu eram legată personal de copii sau de familie și mi-am zis că voi regreta mai târziu dacă nu încerc măcar să fac ceea ce visam de când eram adolescentă. Am încercat și am reușit.

© Ioana Silly;
Magazinerul Theophile in farmacia spitalului die Mweso, provincia Nord-Kivu, rep. Dem. Congo.
Printre sarcinile lui se numara: gestionarea stocului, actualizarea cardurilor de stoc, inventarul stocurilor,
rapoarte privind intrările și ieșirile din stoc, pregatirea comenzilor zilnice si saptamanale
pentru diferitele departamente ale spitalului. Data: 02 iunie 2017.

Ai simțit nevoia de o specializare și ai urmat un master în Ajutor internațional umanitar (NOHA Master). Cât de mult te-a ajutat acest curs? Ce schimbări s-au produs la nivel profesional și personal după acest curs?

Cu toate că nu este necesar pentru a lucra cu Medicii Fără Frontiere, pentru mine masteratul a fost important pentru că, deși aveam o specializare ca farmacistă, am vrut să nu plec nepregătită, am vrut să înțeleg sistemul, dificultățile și dilemele cu care au de a face cei ce dau ajutor umanitar. Eram conștientă că voluntariatul fără pregătire tehnică / profesională poate provoca mai multe daune decât beneficii, cum vedem din păcate în cazul multor persoane care pleacă în misiuni umanitare și acționează mânați de așa-zisul „white saviour complex” („complexul salvatorului alb”), de care am ținut să mă distanțez pe cât posibil. Acest termen definit prima oară de scriitorul american-nigerian Teju Cole descrie un fenomen conform căruia oamenii albi din Nordul Global, care de multe ori nu au calificările necesare și cunoștințe despre contextul local, se simt chemați să facă lucrări de dezvoltare, sensibilizare sau ajutorare în țările din Sudul Global, continuând astfel să răspândească ideea că oamenii din Sudul Global sunt incapabili să se ajute singuri.

În cadrul masteratului am întâlnit mulți lectori, de la diferite ONGuri, și jumătate din colegii de studiu aveau deja experiență „pe teren”, adică lucraseră câțiva ani în domeniu și voiau să-și aprofundeze cunoștințele. Discuțiile noastre, schimbul de experiențe și studiile în grup au fost un prim exercițiu care m-a pregătit foarte bine pentru viața și munca în misiune, și m-au ajutat să reflectez în mod critic asupra motivațiilor mele de a face această muncă.

© Ioana Silly;
Sesiune de sensibilizare cu privire la igienă și sănătate în Walikale, provincia Nord-Kivu, Rep. Dem Congo ; Data : 12 februarie 2017.

Cum a fost prima experiență în Medici fără frontiere?

Prima misiune cu Medicii Fără Frontiere/Médecins Sans Frontières (MSF) am făcut-o în Congo, unde am lucrat în două proiecte în provincia Nord-Kivu. Regiunea este instabilă din punct de vedere politic în special de când a fost scena celui de-al doilea război congolez dintre anii 1998-2003. Conflictul în Kivu continuă să afecteze populația încă din anul 2004 și până în ziua de azi, în afara epidemiilor regulate de holeră, rujeolă și mai de curând și Ebola. Este vorba de un conflict cronic despre care se aude doar puțin în medii, și organizația operează în zonă încă de la începutul anilor `90.

Aș putea zice că această misiune a fost perfectă pentru mine ca primă misiune, deoarece mi-a oferit șansa de a cunoaște un context așa-zis „tipic” pentru Medicii Fără Frontiere. Eu am lucrat ca „farmacista zburătoare” („flying pharmacist”) deoarece am călătorit mereu între cele două proiecte pentru a asigura aprovizionarea cu medicamente și produse medicale.

Practic, am colaborat îndeaproape cu echipele medicale și logistice pentru a defini o listă de medicamente esențiale necesare activităților noastre medicale. În plus, jobul meu a constat în a face o previziune a cantităților necesare în funcție de numărul de pacienți la care ne așteptam. Am preparat comenzile de medicamente și am supravegheat distribuția lor în proiectele în care lucram. Ne-am asigurat că medicamentele ajung în condiții bune în proiecte și apoi am urmărit consumul lor ca să ne asigurăm că nu consumăm mai mult decât avem în stoc până vine următoarea comandă, deoarece timpul de livrare al comenzilor este de 5-7 luni de la data la care am plasat comanda.

Am învățat foarte-foarte mult în acele 10 luni de misiune și experiențele trăite acolo m-au marcat într-un mod deosebit. Congo-ul va avea pentru mine mereu un loc special în inima mea, și sper într-o zi să mă pot întoarce acolo.

© Ioana Silly;
Echipa medicala primeste o livrare de medicamente si material de protectie personala in timpul epidemiei
de Ebola in Beni, provincia Nord-Kivu, rep. Dem. Congo. Lucratorii acopera cutiile cu folie de plastic pentru
a le proteja de ploaie, inainte de a face loc in sala de festivitati a hotelului, care serveste ca farmacie
si lagar de medicamente. Data: 31 august 2018.

Care a fost cel mai fericit moment trăit în misiunile tale?

Mulți colegi care lucrează direct „pe linia de front” cu pacienții (medicii și infirmierele), asistă zilnic la momente foarte emoționante. Pentru noi, cei care constituim echipele de suport (farmaciștii, logisticienii, tehnicienii, colegii de la departamentul de finanțe sau resurse umane etc.), momentele importante și frumoase sunt când terminăm construcția unui spital în timp cât mai rapid, când primim medicamentele după ce am așteptat 6 luni pentru livrare, când reușim să menținem activitățile fără rupturi de stoc, când ne adunăm seara cu toții să luăm cina sau să stăm de vorbă după o zi lungă de muncă, când ne terminăm cu bine misiunile fără prea multe incidente de securitate etc.

Nu știu dacă a fost momentul cel mai fericit, dar cu siguranță un exemplu al unui moment fericit l-am trăit când am fost a doua oară în Congo, în misiune de urgență Ebola. Am ajuns acolo la vreo 10 zile după ce izbucnise epidemia, în august 2018, și am stat vreo 2 luni în total. Din cauza urgenței, am fost cazați la un hotel și farmacia era într-o sală de festivități în care se țin de obicei nunți, aniversări etc. Ședințele le țineam în restaurantul hotelului și era strict interzis să atingem orice om (pacient sau coleg) fără material de protecție, întrucât Ebola se transmite prin contact fizic cu fluide corporale precum sudoare, sânge etc. Atunci am învățat să mențin distanța socială pentru prima oară. Efortul logistic de care a fost nevoie pentru a face față la o astfel de epidemie a fost enorm. Pentru un centru de tratare de Ebola cu 50-70 paturi aveam nevoie de echipe de 60-80 persoane (infirmieri, doctori, igieniști, epidemiologi, etc.) care intrau doar câte maximum o oră în zona „roșie” de risc maxim de infectare.

La un moment dat, una din colegele cu care lucram a avut o zi foarte grea și seara, fiind complet epuizată, a plâns din cauza stresului, frustrării și neputinței. Am vrut să o ajut să se simtă mai bine, dar nu am putut să o strâng în brațe deoarece contactul fizic era complet interzis. Au fost momente deosebit de grele, pentru că este întotdeauna foarte important să ne putem ajuta reciproc și, uneori, singurul lucru de care are nevoie colegul tău este doar o îmbrățișare. Când am terminat misiunea, în ultima zi, eram în drum spre aeroport și s-a nimerit să fiu în mașină cu aceeași colegă și soțul ei, care și ei tocmai își terminau misiunea. Ne-am uitat unii la alții și colega a întrebat „Acum putem în sfârșit să ne îmbrățișăm?”. Ne-am strâns cu toții puternic și lung în brațe, într-o îmbrățișare care conținea toată tensiunea, ușurarea, bucuria succeselor obținute și tristețea pentru pacienții pe care i-am pierdut, îmbrățișare cu care compensam toate momentele în care am vrut să ne luăm în brațe și nu am putut să o facem. Asta este una din amintirile frumoase care mi-au rămas după acea misiune.

© Brigitte Breuillac;
Spitalul pe care MSF l-a deschis în Al-Qayyarah, oras aflat pe malulul raului Tigru,
la 75km la sud de Mossul, a fost parțial distrus în 2016. Când MSF a deschis un nou spital în decembrie 2016,
acesta era singurul centru funcțional de sănătate din sub-district acoperind o populație de 300.000 de persoane.
Sub activitatea Medicilor Fara Frontiere, spitalul și-a extins serviciile medicale și a inclus o sală de urgență,
o unitate de terapie intensivă, două săli de operații, o secție de neonatologie, centre de hrănire terapeutică,
un laborator și un program de sănătate mintală care oferă consultații psihologice și psihiatrice. Al-Qayyarah, Irak.

A fost ceva care te-a marcat în misiunile tale?

Ce m-a marcat cel mai mult până acum, și încă mă mai marchează, este certitudinea că multe din bolile pe care le tratăm sau din cauza cărora pierdem atâția pacienți, sunt totuși atât de ușor de evitat. Mă întreabă deseori lumea dacă nu îmi este frică să mă îmbolnăvesc eu însămi. Răspunsul este că probabilitatea să mă îmbolnăvesc eu – om sănătos, cu sistem imunitar bun, care mănâncă destul și are acces direct la medicamente, inclusiv tratamente profilactice și toate vaccinurile posibile – este foarte mică. Majoritatea pacienților pe care îi tratăm sunt copii și femei gravide, care sunt extrem de vulnerabili în perioadele de resurse limitate, cu rate deosebit de ridicate de mortalitate, morbiditate și malnutriție comparativ cu bărbații. Cele mai frecvente boli transmisibile, care împreună sunt responsabile pentru cele mai ridicate rate de morbiditate și mortalitate, sunt rujeola, bolile diareice, infecțiile respiratorii acute (pneumonia) și malaria. Diareea este una dintre principalele cauze de deces la copii din cauza deshidratării acute. Datorită condițiilor igienice și aglomerate în care trăiesc oamenii în lagărele de refugiați, populațiile de refugiați prezintă un risc mai mare de focare de boli transmisibile (rujeolă, holeră, shigeloză, meningită, tifos etc.). Acestea nu sunt totuși boli mortale și pot fi ușor tratate și chiar evitate complet dacă bolnavii ajung la timp la spital și au acces la medicamente, de exemplu antibiotice eficiente, și vaccinuri.

© Gwenn Dubourthoumieu;
Personalul Medicilor fără Frontiere (de la stanga la dreapta: Ioana – farmacista, Aristide – infirmier,
Fataki – infirmier, Safari Eliode – infirmier) verifică aprovizionarea medicală
a spitalului Walikale, Kivu de Nord, Congo; Data: 15 februarie 2017.

Au existat momente în care te-ai temut pentru viața ta? Ai fost pusă în pericol în vreun moment? Dacă da, cum ai reacționat?

Nu, nu am avut niciodată momente în care să fi simțit că îmi este viața în pericol. Ca majoritatea celor care sunt în misiuni am avut și eu câteva situații în care au izbucnit lupte între diferite grupări armate și s-a tras în apropierea bazei unde eram cazați. Dar nu pot spune că m-am temut pentru securitatea mea pentru că aceste ciocniri militare nu ne vizau pe noi sau organizația noastră. În aceste situații am urmat tot timpul recomandările și protocolul pus de coordonatorii de proiect/misiune.

Deși există din păcate și cazuri în care atacurile sunt orientate asupra ajutoarelor umanitare, în general, localnicii știu bine cine suntem și ce facem, iar eforturile noastre sunt respectate și apreciate. În echipele noastre avem persoane care se dedică gestiunii de securitate pentru personalul medical și care analizează constant dezvoltarea situației politica de securitate. Avem reguli și măsuri, deși stricte, care mă fac totuși să mă simt în siguranță.

© Ioana Silly;
Sesiune de instruire despre managementul medicamentelor narcotice cu personalul
medical al spitalului din Walikale, provincia Nord-Kivu, Rep. Dem. Congo. Data: 17 August 2017.

Faptul că ești femeie îți face misiunea mai grea?

Nu aș putea spune asta. Până acum nu am avut niciun obstacol în munca mea pe motivul că sunt femeie.

Într-o anumită măsură, ajutorul umanitar este o profesie ca oricare alta, în care lucrează oameni cu personalități, motivații și povești personale diferite. În acest sector, femeile au la fel de multe șanse să se dezvolte pe plan personal și profesional și să ajungă în poziții înalte ca și bărbații. În misiunile mele am întâlnit multe coordonatoare de proiect și șefe de misiune care conduceau echipe de peste 300-400 de persoane; sau infirmiere șefe și coordonatoare medicale care supravegheau spitale cu peste 200 de paturi fiecare. Asta nu înseamnă că toți suntem făcuți să fim coordonatori/-oare. Important este să știm să ne folosim experiența profesională, energia și calitățile personale spre beneficiul oamenilor mai vulnerabili care au nevoie de asistență.

Ce simți când te întorci acasă? Cu ce sentimente te întorci? Te gândești vreodată să te oprești, să nu mai participi la alte misiuni?

La început mi-a trebuit mai mult timp să mă obișnuiesc cu schimbul brusc între muncă și timpul liber, între țările pe care le-am călătorit și casă, unde viața prietenilor și a familiei se desfășura mai departe în mod obișnuit, ca să zic așa. În general nu am probleme de aclimatizare și m-am obișnuit destul de repede cu stilul de viață mai simplu și restricțiile de mișcare în misiune. Practic, mi-am dat demisia de la farmacie și am început să călătoresc pentru acest serviciu din 2014 și acum mi se pare ceva absolut normal să mă urc într-un avion și să aterizez undeva pe partea cealaltă a lumii.

Când sunt pe teren, îmi lipsește familia, o locuință proprie, mâncarea de acasă sau plimbările la munte. Între misiuni savurez din plin libertatea de a ieși din casă și a mă plimba spre exemplu cu bicicleta prin oraș fără a raporta nimănui unde mă aflu, lucruri pe care le luăm ca atare fără să ne dăm seama de luxul pe care îl avem.

După acești ani de călătorii îndelungate, încep încetul cu încetul să simt nevoia de un ritm de viață mai liniștit sau de un job stabil. Nu regret niciodată decizia pe care am luat-o, aceea de a lucra în sectorul umanitar. Cu toate acestea, voi face probabil o pauză pentru a îmi întemeia o familie.

© Ioana Silly;
Ioana aterizeaza in satul Walikale, provincia Nord-Kivu; Rep. Dem. Congo,
unde Medici Fara Frontiere conduce un proiect de maternitate, pediatrie, nutritie
si sprijin psihologic pentru victimele violenței sexuale. Data: 16 decembrie 2016.

Făcând o comparație cu lumea și stilul de viață de acolo și zona/orașul în care locuiești, ce sfaturi ai pentru oamenii care au un oarecare confort, au un acoperiș deasupra capului, au ce pune pe masă, au un job și, totuși, intră în depresie, sunt mereu nemulțumiți și li se pare că nimic nu e suficient?

După părerea mea, când vorbim despre „depresie” și despre „nemulțumire”, vorbim de două lucruri diferite. Depresia este o boală psihică ce trebuie luată în serios și tratată corespunzător. Oamenii care suferă de această tulburare afectivă nu trebuie judecați sau stigmatizați, chiar dacă aparent au tot ce le trebuie în viață.

Când spunem că „Europeenii au tot ce le trebuie și nu au motive întemeiate să dezvolte o depresie”, sau că «Africanii au probleme mai serioase și nici nu au timp să se gândească la „burnout”», generalizăm și creăm stereotipuri, pentru că peste tot în lume oamenii pot avea probleme psihice cu sau fără motiv extern, clar vizibil. Persoanelor care se pot raporta la simptomele unei depresii le recomand să nu ezite și să caute mereu ajutor și tratament adecvat.

Nemulțumirea însă este o stare la care eu cred că se poate lucra într-un mod activ. Avem tendința să ne concentrăm prea mult asupra a ceea ce ne lipsește în viața noastră, decât de a aprecia ceea ce avem deja.

Este normal să vrem să avem pentru ce lupta în viață și să vrem să avem o viață mai bună și mai sigură pentru noi și familia noastră. Dar este important să conștientizăm într-un mod activ ceea ce am realizat deja, să nu lăsăm pe nimeni să ne spună că nu suntem suficienți, și să ne punem în fiecare zi întrebarea: Pe cine, sau ce apreciez în viața mea, astăzi? Pentru mine, expresia „omul sfințește locul” se poate aplica foarte bine și la starea sufletească, în sensul că într-o anumită măsură putem întotdeauna să ne modelăm propria stare de spirit și să exersăm recunoștința.

Ce spune familia despre plecările tale în zone atât de sensibile?

În general, majoritatea prietenilor și familiei m-au susținut de la început, dar e adevărat că le-a fost inițial mai greu să înțeleagă de ce m-am desprins din zona de confort, de ce am renunțat la un job sigur și bine plătit și am plecat de bună voie în locuri necunoscute, periculoase.

Părinților le-a fost însă mai mult teamă să nu mi se întâmple ceva. Când ești tu cel plecat și te afli în mijlocul acțiunii, îți este mai simplu să evaluezi o situație și să decizi dacă este chiar riscant sau cu adevărat periculos. Dar dacă ești cel care rămâne acasă și auzi anumite vești la televizor, de multe ori rupte de realitate, îți poți ușor închipui cel mai rău scenariu.

Cea mai bună soluție în acest caz este comunicarea deschisă și regulată. Vorbesc cu părinții și restul familiei odată la câteva zile, și ne scriem destul de des. Cu timpul, după multe discuții și povești, au înțeles și ei cum e viața în misiune și motivele care m-au făcut să mă apuc de această muncă, iar acum povestesc și ei la rândul lor mai departe vecinilor și cunoscuților din experiențele pe care le-am trăit eu în misiuni.

Cu ce te ocupi în prezent? Ce faci mai exact în misiunile tale? Este greu? Cum reușești să gestionezi situația?

În prezent sunt în Nigeria și lucrez ca farmacistă intersecțională. Organizația Medici Fără Frontiere are o structură asociativă, cu asociații și reprezentări în diferite țări, dar în general proiectele umanitare sunt gestionate de către șase centre operaționale (Amsterdam, Barcelona-Atena, Bruxelles, Geneva, Paris, WACA=West and Central Africa Operational Directorate). La ora actuală, toate cele 6 centre operaționale (sau secțiuni) sunt prezente în Nigeria și susțin diferite proiecte umanitare în țară.

În Nigeria, din poziția pe care o ocup acum, acționez ca punct focal tehnic pentru a sprijini echipele de coordonare în negocierile cu autoritățile, în special cu agenția de reglementare a medicamentelor (NAFDAC) și cu Ministerul Federal al Sănătății (FMoH). Responsabilitatea mea principală este de a facilita aprovizionarea și importul de medicamente esențiale de care MSF are nevoie pentru a conduce activitățile medicale în proiecte.

Procesul de importare este destul de birocratic și complex, și avem dificultăți în aprovizionarea anumitor medicamente esențiale. Acesta necesită o bună comunicare cu diferiți actori pentru a asigura aprobarea din partea autorităților naționale. Încercăm să interacționăm cu diferiți oficiali guvernamentali în mod formal și informal și să construim relații puternice, dar este un proces lung. Am colegi nigerieni foarte buni, farmaciști și ei, cu care lucrez ca să îmbunătățim situația, dar trebuie să ai multă răbdare.

© Ioana Silly;
Echipa internațională este formată din personal din domeniul medical și non-medical,
care lucrează mână în mână cu personalul local. Succesul în domeniul umanitar necesită munca în echipă – un
element crucial al structurii și eficacității MSF. Nicola (medic de urgenta), Ioana (farmacista)
si Yoko (infirmieara pe blocul operatoriu) in farmacia spitalului din Al-Qayyarah, Irak. Data: 25 martie 2018.

Ai luat contact cu diverse comunități. Cum trăiește lumea acolo? Făcând o comparație între comunitatea în care locuiești și acele comunități în care ai desfășurat misiuni, care sunt diferențele care se evidențiază cel mai des și mai bine?

Este greu să răspund la această întrebare fără a generaliza, mai ales că oamenii și viața lor diferă de la țară la țară, de la context la context. Mulți dintre oamenii cu care lucrăm sunt refugiați sau deplasați intern și trăiesc în adăposturi temporare. Fiind afectați de conflicte armate sau catastrofe naturale, au fost nevoiți să-și lase casele, pământurile, munca, viața lor regulată, și să caute adăpost în sate, orașe sau țări vecine. Asta înseamnă că ce vedem noi este poate doar o frântură din viața lor și ar fi nedrept să evaluăm/judecăm noi, cei veniți din afară, un stil de viață care nu reprezintă „normalul”, ci poate doar o situație de excepție, pe care nimeni nu și-a ales-o.

Cred că este important să respectăm demnitatea oamenilor cu care lucrăm și să încercăm să nu-i reprezentăm mereu ca victime neputincioase.

Personal, nu mă izbește atât de mult sărăcia, pe cât contrastele puternice între sărăcie și bunăstare, care se văd în special în zonele urbane, dar care există în toate țările. În Filipine, într-un oraș ca Manila unde trăiesc peste 13 milioane de oameni, mi se pare mai greu de acceptat când treci dintr-o mahala (slum) într-un cartier cu mall-uri și buticuri de designeri. Sau când cobori dintr-un bloc cu apartamente de lux inclusiv piscină și sală de sport, iar jos pe stradă vezi familii întregi fără adăpost, dormind pe cartoane, și copii dușându-se la apa de ploaie. Sau în Nigeria, unde în capitală unii oameni locuiesc în vile uriașe și se plimbă pe la restaurantele de lux în mașini cu șoferi privați, când la 300-400 de kilometri trebuie să deschidem un proiect pentru a trata copiii care suferă de malnutriție. Dar aș putea da exemple similare și din Germania sau România unde vedem și acolo contraste izbitoare.

În general, încerc să nu mă mai concentrez așa de mult pe lucrurile care ne deosebesc, pe cât pe cele pe care le avem în comun. Este mult mai simplu și face comunicarea mult mai ușoară. Vreau să cred că am devenit mai umilă și mai tolerantă și că respect mai mult viața pe care o duce lumea în afara „bulei/balonului” care este Europa. Mă bucur că pot duce mai departe informațiile și relata acasă poveștile și experiențele celor cu care lucrăm, sperând că asta va ajuta la reducerea prejudecăților despre unele țări și culturi.

Ai recomanda cuiva să se asocieze comunității Medici fără frontiere?

Cu siguranță. Chiar dacă o persoană nu se simte pregătită pentru a pleca într-o misiune cu Medicii Fără Frontiere, există multe feluri în care poate susține organizația și munca pe care o facem, nu numai prin donații, dar și printr-un angajament social, de exemplu prin promovarea și susținerea activității Medicilor Fără Frontiere, prin voluntariate și stagii la unul din birourile organizației oriunde în lume, prin participare la evenimente de strângere de fonduri, expoziții, etc.

În afară de asta, actualii sau foștii angajați sau voluntari ai organizației, se pot alătura uneia din asociațiile MSF, întrucât organizația are o structură asociativă, cu asociații și reprezentări în diferite țări (spre exemple MSF Australia, MSF Canada etc.). Prin intermediul lor, membrii au dreptul și responsabilitatea de a-și exprima opiniile și de a contribui la definirea misiunii sociale a organizației. Asociațiile reunesc persoane în dezbateri și activități formale și informale – pe teren, în reuniuni asociative la nivel național și regional și într-o adunare internațională anuală, astfel încât vocea fiecăruia poate fi auzită.

Care este sfatul tău pentru cei care vor să intre în Medici fără frontiere? Cum ar trebui să se pregătească din punct de vedere fizic, psihic, emoțional sau profesional?

Peroanelor care vor să plece în misiune cu organizația, le recomand să nu ia o decizie precipitată, ci să se informeze bine înainte de a pleca și să încerce să înțeleagă cât mai bine motivele care stau la baza dorinței lor. Pe lângă utilizarea abilităților profesionale, candidații trebuie să dovedească angajamentul și respectul față de populațiile pe care le servim. Este important ca toți cei care lucrează cu Medici Fără Frontiere să practice și să se identifice cu valorile organizației: neutralitate, imparțialitate, nediscriminare, angajament personal, etică medicală și respectarea demnității umane. (vezi: https://www.msf.org/work-msf și https://www.aerzte-ohne-grenzen.at/en/general-requirements )

În afară de cerințele formale, cum ar fi o formare profesională finalizată și cel puțin doi ani de experiență în muncă, cunoștințe de limbi străine, experiență de lucru sau călătorii în contexte cu resurse reduse, experiență în gestionarea echipei, și disponibilitate (în funcție de profesie și necesități, între 4 săptămâni și 9 luni), candidații care vor să se alăture echipelor Medicilor Fără Frontiere, trebuie să dispună de anumite calități personale: Flexibilitate, abilități organizatorice și de improvizație, reziliență psihologică și fizică, o mentalitate practică, abilitatea de a lucra în condiții dificile, stresante, în mediu necunoscut.

Pentru mine, unul dintre cele mai esențiale lucruri pe care le-am învățat în misiune, este să nu pleci niciodată cu ideea că tu ești cel/cea care va schimba totul sau cel/cea care știe mereu mai bine ce trebuie făcut în orice situație. Nu există o soluție unică, fiecare misiune este altfel și trebuie să știi să te adaptezi la situație, context și cultura locală într-un mod unic. Când lucrezi într-o echipă internațională și interdisciplinară, trebuie să poți comunica în feluri diferite, să știi să asculți și să accepți opinii și soluții diferite la aceleași probleme. În această muncă nu există loc pentru rasism, aroganță și atitudini condescendente, nici pentru persoane care încearcă să impună altora spre exemplu valorile Europene, și tratează pacienții și colegii ca niște victime ce trebuie mereu salvate.

Pentru cei care nu au făcut studii speciale și vor să se pregătească pentru viața în misiune, Medici Fără Frontiere oferă de altfel sesiuni online și webinarii, la care am participat și eu înainte de a depune candidatura. În aceste sesiuni informative, candidații au ocazia să cunoască organizația, valorile, misiunile, tipurile de proiecte în străinătate, precum și procesul de recrutare și condițiile de lucru în domeniu. (de ex. via: https://www.msf.ch/en/work-with-us/information-sessions sau https://www.aerzte-ohne-grenzen.at/en/events ). Aici pot vorbi direct cu persoane care au lucrat în proiectele organizației Medici Fără Frontiere.