Interviu. Carmen Movileanu: „Omul de televiziune trăiește cât toate la un loc”

Teoretic, nu ar mai avea nevoie de nicio prezentare: Carmen Movileanu, crainică a Televiziunii Române ce apărea în viețile noastre de telespectatori de după Revoluţie (prelua…ştafeta de la nume pe care sperăm că vi le mai amintiți – Sanda Ţăranu şi Cristiana Bota). Practic însă…

Știți ce vremuri trăim, aproape tot ceea ce nu este facil necesită explicații. Viața și cariera ei însă nu au nevoie de explicații. Doar de înfățișarea “poveștii”. De viață și de carieră, cu riscul de a ne repeta.

În prezent, deși nu a mai apărut în faţa camerelor de filmat, fosta crainică lucrează în spatele lor. Ca şi producător. Căci ea şi Corina Dănilă au făcut echipă la emisiunea „Ieri, azi, mâine”, dar şi la alte producţii tv. Faptul că nu a mai apărut în fața camerelor de filmat nu o împiedică însă să își continue povestea iată, chiar acum, prin intermediul Revistei CARIERE. Prin urmare, bună dimineața, bună ziua și bună seara stimați telespectatori și cititori, oriunde v-ați afla!

***

 

Carmen Movileanu… O carieră în televiziune. Câți ani ați fost aproape de TVR?

Aproape de TVR? 41 de ani – la 1 octombrie ce vine, din cei 61 de viată cât voi împlini în octombrie, înseamnă, oare, aproape? O viață dăruită unei cariere în care am crezut, pe care am respectat-o așa cum îi voi respecta, pană la sfârșit, pe toți cei de la care am avut de învățat. Omul de televiziune este aproape de omul de acasă, trăieste cât toate „străzile” la un loc, cât toate mamele, cât toți copiii și cât toți fericiții și nefericiții la un loc. Când ești dedicat, în meseria asta lucrezi pentru public, demonstrând că breasla ta e cea mai grozavă, e justă dar creativă, e neobosită, e săracă la buzunar, dar bogată la suflet, e și inteligentă și desteaptă, e curajoasă, e reper pentru cunoscători, e viață din viață tuturor. Eu m-am dedicat muncii mele și acum, ajunsă la linia de sosire, mă răcoresc zâmbind. Vocea mea este mai gravă, pașii sunt mai mici, inimă își adaptează ritmul la ce îi ofer ….dar zâmbesc. Și, pentru toate astea, există o singură explicație: emoția e aceeași de 41 de ani.

Care este…bilanțul personal după o lungă carieră la TV?

Încă un bilanț? Nu. La câte bilanțuri mi s-au cerut în ultimii 20 de ani, toate au fost doar pe hârtie și nimeni, dar absolut nimeni nu le-a citit cu atenție sau deloc. Într-un bilanț corect ar intră toate persoanele din jurul meu și, cum spuneam, practica mi-a demonstrat că e inutil pentru voi și mult prea târziu pentru mine. Și pentru mine e inutil, doar intru în vacanţă!

Îmi puteţi spune care este cea mai frumoasă amintire legată de TV?

Am foarte multe amintiri frumoase trăite în Televiziunea Română, atât de multe încât nu am putut schimba acest loc cu un altul. Și toate m-au ajutat să continui, cu mult curaj. Până prin anul 2000, fiecare zi marca o bucurie, o amintire de pus la suflet. În 1990, după prima apariție pe post, în noua mea poziție, de crainică, toți, dar absolut toți colegii din redacția din care veneam – Economică și de Știință – m-au felicitat și m-au încurajat și au făcut-o cu sinceritate și cu mândria recunoscută că vin dintre ei, că sunt a lor. Așa am simțit și asta rămâne cea mai frumoasă amintire, cu toate vorbele, zâmbetele și glumele acelor clipe.

Pentru un om de televiziune de succes, cât la sută este inspirație și cât transpirație?

Orice carieră se construiește și cu inspirație și cu transpirație. E trist pentru cei ce transpiră neinspirați de nimic și deloc ușor pentru cei inspirați. Proiectele grele te provoacă: nerăbdarea te inundă, curiozitatea situațiilor noi îți fură somnul, întâlnirile emoționante te pot face mai deștept, micile rateuri te ambiționează. Pentru toate există rezolvare când vrei să fii bun: recunoaște că nu le știi tu pe toate și întreabă-i pe cei care știu. E regula de aur cea mai des încălcată de mulți dintre cei care cred că după două apariții pe sticlă sau două reportaje și un interviu știu tot, pentru că au experiență. Inspirația o ai sau nu, asta nu se învață la nici o școală iar transpirația există dincolo de timp, dincolo de toți și de toate, dincolo de tine.

Dacă nu ați fi ales televiziunea ce altă variantă ați fi avut?

Aș fi avut o variantă… a fost planul A, până în clasa a XI–a de liceu. Doream din toată ființa mea să fac actorie. Dar, ce să vezi, tatăl meu …nu. Părinții mei aveau și ei planul lor, pe care l-am și urmat și am făcut Dreptul. A fost doar planul lor. Pentru mine a rămas un mare plan nerealizat, marele meu regret.

Cum s-a petrecut intrarea dumneavoastră în acest „domeniu”?

Printr-un concurs, firește! Un afiș pe zidul din Pangratti, pe care l-am observat într-una din zilele în care chiuleam de la liceul I.L. Caragiale și mă plimbam cu colegele pe la Televiziune ca să-i vedem de aproape pe cei de pe ecran. Afișul a dispărut repede, eu eram în clasa a XII–a, n-am intrat la facultate din primul an, așa că am continuat să vizitez zidul din Pangratti și… la 1 octombrie 1977 eram în Televiziune, la montaj de film. Habar nu aveam dacă e bine ce fac, dar ceea ce a urmat a fost atât de fascinant, încât imposibilul nu încăpea în mintea mea. Și, ca să păstrăm o undă de umor, e clar că “vocea și talentul meu” m-au recomandat!

Ați intrat în vieţile noastre în 1990, imediat după Revoluţie, în calitate de crainică a unicului post de televiziune de atunci. Aţi preluat ştafeta de la nume ilustre, precum Sanda Ţăranu şi Cristiana Bota. Cât de greu a fost să le călcaţi pe urme?

Al naibii de greu! Eu, fiind din interior știam ce înseamnă CRAINIC. Care sunt cerințele, rigorile, programul și, sincer, nu credeam că-mi va fi atât de ușor. Dar îi știam pe oamenii din emisie, ei mă știau pe mine de la lecturile Teleenciclopediei, pe care, nu de puține ori, le făcusem în direct, chiar din studioul crainicelor.

La prima apariție m-a prezentat Sanda Țăranu și, după două anunțuri, pe care le-am făcut împreună, m-a lăsat singură. Mi-a urmărit toate aparițiile timp de o lună. Mă suna în fiecare seară și-mi spunea ce trebuie corectat. Într-o seară nu m-a sunat și, temătoare, am sunat-o eu. Cu vocea ei caldă și extrem de sinceră și prietenoasă mi-a spus: „E foarte bine, gata cu observațiile, păstrează zâmbetul, emoția, eleganța și continuă să faci echipă cu toată lumea. Citește mult, pregătește-ți aparițiile și sigur te vei bucura de succes’’. Unii știu ce a urmat, alții au uitat și foarte mulți nu știu nimic. Acum pot spune că a fost cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.

Ce sfat aveți pentru o persoană tânără (și nu numai!), care ar dori să pornească pe acest drum, al magiei micului ecran?

Sfaturi nu-mi permit să dau nimănui. Curioșilor le pot împărtăși din experiența mea. Astăzi sunt școli care să te învețe tot. Tinerii care aleg drumul televiziunii știu exact ce vor, sunt susținuți din toate punctele de vedere de cine trebuie, ajung foarte ușor vedete de un sezon, două, în funcție de susținere, se plimbă dintr-o televiziune în alta, vânează statutul de vedetă, unii reușesc, alții, nu, dar nu renunță și se plâng, etc.etc. Eu am parcurs altfel etapele și am avut nevoie de sfaturi pe care le-am urmat cu mandrie profesionala . Astăzi, cine are nevoie de sfaturi?

Și pentru că vorbim despre magia micului ecran, mai putem vorbi acum, în zilele noastre despre o asemenea magie?

Negreșit! E magia care fură mințile multor tineri. Și nu doar tinerilor aflați la început de drum. Se spune că cine respiră aerul platourilor de filmare, al grupurilor de montaj, al deplasărilor și filmărilor exterioare, al lecturilor la microfon etc., ia microbul tv, despre care nu am auzit că ar exista leac.

Puțini sunt cei care știu că v-ați început cariera în televiziune ca editor de montaj-film la jurnalul de ştiri al TVR, după care ați lucrat în redacţia emisiunilor economice şi de ştiinţă. Ce a însemnat pentru dumneavoastră școala TVR?

O școală neegalată de nici o altă școală a zilelor noastre. Nu sunt nostalgică, sunt realistă și-mi asum prezentul, cu toate bunele pe care le aplaud și cu toate relele, pe care nu mai caut să le înțeleg, profesional vorbind. Asta chiar nu-mi mai ajută la nimic. Din 17 septembrie 2018 sunt telespectator.

Cum a fost prima zi „de lucru” în TVR și în ce an s-a petrecut acest lucru?

1 octombrie 1977 – etajul 7, în cabina de montaj a Paulei Bala. Carmen Dumitrescu și Alexandru Stark lucrau la o anchetă. Două ore am fost mută. La pauza de cafea am îndrăznit să întreb cam care ar fi treaba mea. Răspunsul corect s-a epuizat după vreo 2 luni când deja eram atinsă de maladia fără de vindecare numită “mirajul tv”. Începusem, fără să-mi dau seama o școală, pe care o sfârșesc dupa 41 de ani. Diplomă am doar de la facultate, cu toate că în TVR am dat mai multe examene și concursuri decât în cei 4 ani de facultate. Le-am trecut pe toate cu brio și am regăsit asta în cartea de muncă – atâta cât a existat – și astăzi mă aflu unde știți, foarte aproape de ultima zi în TVR .

Vă vine să credeți că am vorbit despre „frontiera” ultimei emisiuni, la TVR 2 – „Ieri-Azi-Mâine”? Nouă, nu! Ce proiecte aveți de acum înainte?

Sigur că-mi vine să cred și, de aproximativ doi ani mă pregătesc să înfrunt acest moment. Chiar mă bucur că închei frumos, că nu am strâns prea multe regrete și nici atâtea frustări de care m-am temut în ultimii ani. Mă retrag „demn” cum spune un personaj din „Piatra din casă” (n.r. – Carmen Movileanu a jucat în spectacolul “Piatra din casă” – din ciclul teatru în TVR) și continui să reflectez, cu tot ce am bun în mine, la titul ultimei mele emisiuni Ieri, Azi, Mâine…