Întâi de toate, nu face rău

În liceu nu se prea omora cu învăţatul şi nici nu prea ţinea cont de uzanţele şcolare. „M-am supus regulilor mele, dar mintea nu mi-a stat. Am înghiţit carte după carte: Tolstoi, Dostoievski, doar ce-am vrut eu.” N-a intrat de prima oară la facultate. A plecat în armată, pe care a suportat-o ca pe un duş cu apă rece, care l-a trezit la realitate: „Acolo îţi dai seama că e bine să te hotărăşti să faci ceva în viaţă”. S-a apucat să înveţe şi a intrat al şaselea la Institutul de Medicină din Timişoara, pe care l-a absolvit cu o medie generală foarte mare. Această performanţă i-a permis să-şi facă stagiul de chirurgie generală la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti.

Răbdare şi tutun

După stagiatură a lucrat ca „medic de ţară” pentru o perioadă scurtă într-un dispensar din Ţăndărei, unde avea să-şi dea seama că se plafonează. O experienţă necesară, pentru că acolo a făcut de toate, în condiţii rudimentare. Ştia însă că e un luptător şi că poate mai mult. S-a întors în Bucureşti să-şi facă rezidenţiatul în secţia de chirurgie plastică şi reconstructivă a spitalului Floreasca. Şcoala de chirurgie plastică din România are cel mult cincizeci de ani de tradiţie. Până la profesorul Agrippa Ionescu, întemeietorul ei, nu exista ca specialitate de sine stătătoare. Chirurgul ginecolog sau generalist făcea ceva care ţinea de domeniul chirurgiei plastice. Cel care a modernizat-o este profesorul Ioan Lascăr, şeful clinicii din Floreasca. Acesta i-a fost reper profesional în perioada rezidenţiatului, din 1994 până în 1998, şi l-a luat sub îndrumarea sa în anii care au urmat.

Emoţiile pe care le trăiesc chirurgii de la Urgenţă sunt mari. Unii defulează aruncând cu instrumentele prin sală, alţii tac mâlc. Uneori nu mai au toleranţă faţă de cei din familie. Vin copiii să-i ajute cu ceva şi ei constată că nu mai au răbdare. Dan Mihail Stana e dintre cei care îşi ascund emoţiile: „Eu arunc cu instrumentu`n mine”. Dacă îl sună un unchi să-i spună că îl doare spatele, îl expediază rapid cu un „Lasă, vorbim mâine!” Plăcerile vinovate ale altora îi sunt de mult străine. S-a lăsat de fumat de 19 ani şi nu-şi permite să stea până dimineaţa la nicio petrecere. „Stai nopţile plecat de-acasă, ţi se îmbolnăveşte copilul şi tu nu ştii, că ai gardă şi tai la unul de cinci ore. Dacă face copilul febră 39, asta e, se duce altcineva cu el la spital. Medicul, în principiu, face sacrificii personale şi familiale.”

După 20 de ani petrecuţi la Spitalul de Urgenţă, Mihail Stana a ajuns să creadă că cea mai importantă capacitate de care e nevoie să rezişti acolo este detaşarea. În specificul meseriei trebuie să repari: vase de sânge, nervi, piele. Recordul său personal a fost de 27 de ore petrecute fără oprire în sala de operaţie. „Te culci noaptea şi în somn visezi că ţâşneşte un vas de sânge. Nici când dormi nu eşti liniştit, dar trebuie să faci faţă. Să te poţi detaşa de oboseală, de familie, să rămâi concentrat pe problemele pe care le ai de rezolvat. Să ai şi duritate, şi blândeţe, şi rezistenţă fizică, şi toate la un loc.” Pe unul dintre rafturile din cabinetul său privat, pe lângă icoane şi portretul bunicii, stă la loc de cinste desenul făcut de Cristian, un băieţel căruia i-a „replantat” piciorul în Urgenţă, într-o operaţie care a durat 12-13 ore. „Când intri în sală să replantezi un braţ, nu ştii când trece timpul. Te trezeşti că au trecut 10 ore. Aaa, ce frumos!”

Egouri mari

Deşi egourile medicilor sunt mari, la Spitalul de Urgenţă se trecea peste orgolii. De prin anii ,90 a existat o politică de colaborare interdisciplinară care le cerea medicilor să comunice şi să se sfătuiască între ei. Când specialiştii comunică, lucrurile funcţionează mult mai bine. „Au fost cazuri la care au operat şi mai mulţi specialişti odată: unul la picior, altul la cap, un altul la abdomen. Ieşeau din sală fără să fi întâmpinat vreo problemă. S-a întâmplat să opereze opt doctori simultan, acelaşi pacient. În Spitalul de Urgenţă există colaborare şi înţelegere. „Aşa se face medicina, cu înţelegere unul faţă de altul, cu mult ajutor reciproc. Nu e o luptă disperată ca să îţi susţii punctul de vedere.” Comunismul a stricat foarte mult, din păcate, şi în materie de educaţie, şi în materie de practici profesionale. Schimbarea de regim produsă odată cu venirea comuniştilor la putere a rupt un echilibru social abia instalat în rândul meseriilor şi castelor profesionale, care nici astăzi n-a fost restabilit. Plicul cu bani oferit medicului nu e altceva decât un fel de bacșiș care ne apropie mai mult de Orient, nu de Europa. Un obicei umilitor, care degradează profesia de medic. „Nu consider normal ca un medic să fie umilit cu plicul. El trebuie să aibă un salariu decent într-o ţară europeană, în aşa fel încât să nu emigreze. Nu e normal să înveţi şase ani de facultate şi să ai un salariu cu puţin mai mare decât al femeii de serviciu.”

Medicii au nevoie de linişte, pe stradă, în casă, la serviciu. Liniştea şi starea sufletească sunt esenţiale. „Omul, de când se naşte, umblă după satisfacţii. Medicul are satisfacţia sufletească. Atunci când cineva vine şi-ţi spune: Mulţumesc, domnu` doctor sau când tu vezi că i-ai pus degetul ori mâna la loc… Am avut un pulover croşetat de o femeie de la Piteşti, după ce i-am repus antebraţul. Desenul făcut de Cristian are valoare de Picasso pentru mine. Dar ai nevoie şi de cea financiară, nu poţi trăi fără ea. Trebuie să ai un standard, să mergi la congrese, să te culci liniştit seara, să nu-ţi baţi capul: Aoleu n-am bani de cauciucuri la maşină; n-am bani de benzină; n-am cu ce să-mi dau copilul la grădiniţă. Ca medic trebuie să ai un statut.” Cu doi ani în urmă, tensiunea din spital şi din afara lui crescuse la un nivel insuportabil. Îl deranja că avea pacienţi care îl aşteptau la uşa cabinetului său privat şi el întârzia nepermis de mult din cauza traficului.

Pentru că nu se putea împărţi între Spitalul de Urgenţă şi clinica sa privată, în 2011 doctorul Stana a plecat de la Floreasca. Desprinderea a fost grea şi dureroasă, ca o amputare. Îi lipsesc şi acum ritmurile de acolo. Dacă s-ar putea, s-ar duce de mâine înapoi: o zi pe săptămână, marţea sau lunea, sau în oricare alta, ca să opereze, de la zece la trei.

Chirurgul în labirintul său

În Urgenţă avea gărzi. După ele, nu prea mai avea energie să petreacă opt ore în clinica privată. „Dacă operezi, e ceva. Când operezi, e o linişte, aşa, eşti tu şi restul lumii. Habar n-ai unde sunt ceilalţi, că tu îţi faci treaba. Dar la o consultaţie, vine cineva, se aşază pe scaun şi îţi pune întrebări: Unde tăiaţi? sau Aici mă doare! Tu vrei să afli şi una, şi alta… Sunt pacienţi care stau în consultaţie o oră şi jumătate şi fură energie de la tine. E greu să faci faţă. Dacă eşti obosit şi vrei să scapi mai repede, pacientul simte.”

Chirurgia estetică e o profesie care ţine de detaliu, orice se face cu răbdare. „Operaţiile nu sunt standard, nu poţi să spui că faci ceva în două ore şi jumătate. Poţi să intri pentru două ore şi să ieşi în şase. Dacă nu ai răbdare, iese prost. Îţi trebuie un pic de artă, trebuie să fii şi un fin psiholog, ca să afli de la pacient cum se vede el în oglindă.” Discuţia cu pacientul nu are doar rolul de a crea o legătură, ci şi de a afla ce anume îl deranjează. „Faţa e primul lucru pe care îl vezi când te trezeşti dimineaţa, iar, dacă omul vrea să îi schimbi ceva la faţă, trebuie să-i sapi în minte, să afli ce vede el, ce vrea. Altfel îl operezi după capul tău. Or, nu-i aşa, nasul trebuie să fie cum îi place lui. Pacientul trebuie să se recunoască în învelişul ăla, dacă nu, n-ai realizat nimic, chiar dacă nasul arată frumos.”

În clinica sa privată, lucrurile stau altfel. A renunţat la jargon şi vorbeşte fiecăruia pe înţelesul lui. Nu-l deranjează dacă se prezintă cineva la el ca la un arhitect şi-i cere să-i construiască ceva. Aproape că reuşeşte să îşi stabilească mici prietenii cu clienţii săi. „Când pacientul îţi spune: Vreau chestia asta să fie puţin mai plină sau puţin mai goală, tu trebuie să i-o faci aşa. Ca să ajungi să poţi comunica şi colabora cu el, ca să fie o muncă în doi pentru un rezultat, trebuie să stabileşti o relaţie, o mică prietenie.” Dacă vine cineva cu o idee nefericită, Dan Mihail Stana îl ia cu binişorul, îi face un desen explicit pe tablă. Desenează sânul, implantul, cum îl pune şi de ce, ca să înţeleagă omul. Tinerii vor să îşi modeleze ceva. Cei trecuţi de o anumită vârstă nu suportă impactul oglinzii. Cei mai mulţi însă gândesc normal, vor să le spună cineva dimineaţa că arată bine. „E suficient. Nu vin oameni de şaizeci de ani care vor să arate de douăzeci. Sunt implicaţi în meserii cu publicul sau în business şi au nevoie ca totul să fie în bune condiţii, de la felul în care se îmbracă până la felul în care arată.” În clinica sa privată vin câteodată şi oameni al căror buget nu le permite să-şi facă o operaţie de chirurgie plastică. Doctorul Stana acceptă să opereze, chiar dacă nu-şi scoate cheltuielile. „Pe unul pe an îl operez ca să îi fac bine. E normal să te încadrezi într-o limită a bunului-simţ, să ai suflet, indiferent de orice. E important să-ţi păstrezi sufletul curat, cât poţi.”

În urmă cu un an sau doi, la Institutul Oncologic din Bucureşti, cel mai mare din ţară, nu exista niciun chirurg plastician. Or, el spune că trebuie să fie cel puţin trei-patru plasticieni angajaţi acolo. În timpul unei operaţii de mastectomie, ar fi normal ca pacienta să beneficieze şi de reconstrucţie. Sunt cazuri în care nu se poate. Dar unele tumori pot fi extirpate în totalitate, iar pacientei poate să-i fie reconstruit sânul în acelaşi timp operator. Chirurgul- oncolog ar putea să-i comunice pacientei dinainte că există această posibilitate, devenită o practică obişnuită în Occident, unde cancerul este depistat în faze incipiente într-un procent mult mai mare decât la noi, iar pacienta pleacă acasă cu un sân nou. Pentru psihicul unora, contează foarte mult.

Cel mai important lucru este însă educaţia sanitară. Dan Mihail Stana e convins că, dacă standarul de viaţă în România ar fi mai ridicat, fiecare femeie şi-ar rupe timp pentru ea să se ducă la un control medical, o dată pe an. „Descoperirea e o primă şansă de a învinge boala. Dar România e o ţară în care o femeie e şi agricultor, şi mamă, şi angajat, şi femeie în casă. Le face pe toate şi atunci nu mai are timp pentru ea.”

Dacă o femeie ajunge totuşi în situaţia să piardă un sân, e bine de ştiut că poate apela la alte mijloace, ca să îl reconstruiască, şi unul dintre acestea, pe lângă protezele externe, este chirurgia plastică. Operaţiile de reconstrucţie o solicită mult pe pacientă şi sunt foarte dificile. Ele presupun împrumutarea unor ţesuturi din altă parte, aducerea lor în zona sânului. Dacă tumora e descoperită într-un stadiu incipient, cantitatea de ţesut îndepărat e mai mică şi atunci se poate folosi un implant sau un expander şi, practic, femeia poate să plece cu un sân imediat, de pe masa de operaţie. Dacă, bunăoară, cancerul e mai avansat, iar excizia ţesutului mai întinsă, e nevoie şi de terapii asociate, radioterapie, chimioterapie… unele contraindicând reconstrucţia sânului. Totuşi şi pentru operaţiile laborioase, dacă nu sunt contraindicaţii, se împrumută ţesuturi de la distanţă, se aduc în locul sânului şi se refac vasele de sânge. Deşi e o operaţie în multe etape, se poate face în ţară, specialişti există. Sunt alte capitole care nu merg bine şi unele care mergeau bine, dar încep să se strice. Doctorul Stana îşi aminteşte că nu există un centru de tratare a arsurilor în afară de cel din Spitalul Clinic de Urgenţă, Chirurgie Plastică Reparatorie şi Arsuri, unicul spital care are această specializare în România. Profesorul Ioan Lascăr se chinuie de câţiva ani să înfiinţeze un astfel de centru, dar nu sunt fonduri. Ar mai fi nevoie de 5-7 milioane de euro să termine o secţie ca asta, dar aceşti bani nu se găsesc. E uşor să criticăm, spune ca pentru sine doctorul Stana, dar nu reuşim să conlucrăm şi să ne înţelegem.

Articol preluat din Revista Cariere de octombrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici