În slujba binelui
Povestea unei familii de medici care nu ar da România pe nicio altă țară din lume
Pentru ei, medicina este mai mult decât o pasiune, este un mod de a trăi, un mod de a fi. Pentru ei, medicina nu este doar o profesie, ci o artă – arta de a vindeca. Este vorba despre familia renumitului chirurg Jean Popescu din Târgoviște, care se poate mândri că, alături de soția sa, medic școlar, a transmis mai departe dorința de a face bine semenilor către cei doi fii, unul medic ORL și altul chirurg. Familia dr. Popescu a ales să rămână în România și, spre norocul nostru, al românilor, să facă aici performanță, în ciuda tuturor piedicilor.
„Nimeni nu poate înțelege zbuciumul interior al unui chirurg”
42 de ani de medicină, 25.000 de operații, 10 ani la catedră, la Universitatea Valahia din Târgoviște – așa ar putea fi sintetizată viața profesională a renumitului chirurg Jean Popescu, din Târgoviște. O viață dedicată pacienților, studiului, învățării, dorinței de a fi mereu bun și pasiunii. O viață pusă în slujba altora. „Dintotdeauna am știut că vreau să devin medic. În Cetățeni, localitatea unde m-am născut, era un doctor deosebit – Renee Crețescu. Mi-a intrat în suflet și așa s-a înfiripat în mintea mea și dorința pentru această profesie”, povestește dr. Jean Popescu. El urmat Facultatea de Medicină „Carol Davila” din București.
„În anul 5 de facultate am făcut medicină internă, l-am căutat pe dr. Renee Crețescu, care era internist la Colentina, și i-am spus cine sunt. Și-a adus aminte de mine și s-a bucurat să mă regăsească pe acest drum”, își amintește dr. Jean Popescu. A ajuns rezident la Spitalul „Ion Cantacuzino”, unde șef de clinică era marele Ion Djuvara: „Am ales Cantacuzino, deoarece în anul 4 am făcut practică în vacanța de vară în secția de chirurgie de acolo și am apreciat duritatea, dar și omenia prof. Ion Djuvara”, povestește medicul.
La finele rezidențiatului, acesta a venit la Spitalul Județean Târgoviște ca medic chirurg specialist și câțiva ani mai târziu a ajuns medic chirurg primar. Din ‘92 și până anul trecut a fost șeful secției de chirurgie de la Spitalul Județean Târgoviște, când vârsta (70 de ani) nu i-a mai permis să dețină funcția. Cum se poate explica această viață plină de realizări? „Mă relaxez în spital, acolo este viața mea. Nu am stres după gărzi, sunt meticulos, rigurozitatea e dusă la extrem”.
Chirurgia, o artă
După familie, chirurgia a însemnat totul pentru dr. Jean Popescu. Nu de puține ori profesia a trecut în fața familiei, pentru că „responsabilitatea actului medical excede peste tot”. Încă de dinainte de căsătorie, deși soția sa este tot medic, i-a spus acesteia că meseria de chirurg în multe situații va fi cea care o să primeze.
„Nimeni nu poate înțelege zbuciumul interior al unui chirurg care, deși știe ce să facă într-o intervenție chirurgicală, sunt situații în care acest lucru nu este posibil și atunci stai cu stresul unei complicații până când vezi că pacientul pleacă acasă. Sunt situații în care bolnavi grav, cărora le dai puține șanse de surpraviețuire, să evolueze spectaculos, dar sunt și situații în care apar complicații la care nu te-ai fi gândit niciodată. De fapt, ăsta este stresul unui chirurg care nu-și permite să opereze cazuri grele, dacă știe că urmează să plece în concediu. Chirurgia este o artă care se perfecționează și se învață în mulți ani de practică”, mai spune chirurgul.
O viață de studiu
Soția renumitului chirurg este tot medic. Când alegi această carieră, te pregătești pentru un drum lung și anevoios – șase ani de facultate, rezidențiatul, specializarea, care este aproape cât facultatea. „Abia apoi poți să spui că ești pe picioarele tale și câștigi. Dar dacă ai ambiție și mergi mai departe, urmează alți ani de studiu. 5 ani de specialitate pentru primariat. Apoi doctoratul încă 4 ani. O viață de studiu”, explică dr. Gabriela Popescu. Ea a absolvit Facultatea „Carol Davila” din București, apoi a urmat stagiatura la Spitalul Județean din Târgoviște și a fost repartizată la dispensarul medical din Voinești, localitatea natală. În ’90, a obținut titulatura de medic specialist medicină de familie. Cinci ani mai târziu, a devenit medic primar în medicină de familie. A avut cabinet medical individual până în 2003, când a decis să facă o schimbare și a ales, în 2004, medicina școlară. „Îmi plac mult copiii, de aceea am ales medicina școlară”, mărturisește dr. Gabriela Popescu. Decizia de a da la Medicină a fost o opțiune pe ultima sută de metri.
„Eu am terminat un liceu cu predare în limba franceză și voiam să mă fac stewardesă. La Medicină se intra greu, erau 15 pe loc. Se dădea examen la trei materii: anatomie, fizică și chimie. Era o provocare să-mi demonstrez mie că pot. De aceea, dintre cele două, am ales opțiunea cea mai dificilă”, își amintește dr. Gabriela Popescu. Viața i-a oferit astfel o cale frumoasă, una în care a excelat mereu: medicina, o profesie pe care o face cu pasiune și dragoste față de semeni. Dr. Gabriela Popescu, medic școlar la Colegiul „Ienăchiță Văcărescu” (unitate de elită a învățământului dâmbovițean) și coordonatorul Compartimentului de medicină școlară și preșcolară a Municipiului Târgoviște, un doctor care-și iubește meseria și care a ales să rămână să lucreze în România, deși a avut oferte generoase pentru a profesa „afară”. Pasiunea se vede și din simplul fapt că reușeste să coordoneze cu succes, în ciuda numărului redus de cadre medicale, 36 de cabinete școlare (grădinițe cu program prelungit, școli, licee, Universitatea „Valahia”) ce totalizează 25.000 de preșcolari, școlari, liceeni și studenți.
În copilărie avea teamă de spitale
Unul dintre băieții celor doi soți, Popescu, s-a decis târziu să se facă doctor. „Chiar dacă aveam exemplu în familie, nu mă vedeam medic pentru că atât eu, cât și fratele meu am crescut până la vârsta de șapte ani la bunici și țin minte că ne reuneam toată familia în weekend și erau momente când, în special tatăl meu trebuia să meargă la contravizite sau brusc să plece la spital, lucru pe care nu mă vedeam făcându-l. Și nici nu mi-a picat bine, copil fiind. Și în primul rând îmi era frică de spitale, de vaccinuri, de analize. Preferam să evit spitalul. Toată viața mi-a fost frică de asta și de aceea nu mă vedeam urmând această profesie”, spune el. Totuși, alegerea a venit de la exemplul părinților.
A terminat Facultatea de Medicină „Carol Davila” din București și rezidențiatul. Este doctorand în anul 2 și în acest moment lucrează ca medic specialist în secția de ORL, la Spitalul Județean Târgoviște. Urmează, cel mai probabil în această vară, să susțină și examenul de primariat. De la visul de a fi fermier la chirurg Emil Popescu, mezinul familiei, visa în copilărie să se facă fermier. A ajuns însă chirurg, iar partea cu munca pământului a rămas o pasiune pe care o cultivă și azi.
„Voiam să fac bani mai ușor, să muncesc mai puțin, idealuri de copil. E greu să spun că visam să mă îndrept către ceva concret, dar, copilărind la țară, ocupându-mă în special de agricultură, visam să mă fac fermier. Am reușit să îmbin utilul cu plăcutul și la ora actuală pot să spun că mă ocup și de agricultură. A rămas o pasiune, iar copilăria petrecută în comuna Voinești, județul Dâmbovița, mi-a deschis un pic orizontul. Am cochetat cu foarte multe meserii, dar tot timpul am pus pe primul plan medicina și restul trebuiau să fie la fel de bune ca să poată să concureze cu aceasta. Nu am găsit, m-am orientat destul de târziu”, își amintește Emil Popescu.
Decizia finală în privința carierei a fost la finalul clasei a XI-a. „Până atunci mi-am acordat timp să văd dacă găsesc și altceva care să-mi surâdă la fel de mult ca medicina. Dar lucrurile s-au așezat în așa fel încât să studiez ca toți din familia mea”. Astăzi, este rezident în anul 5, a ales specializarea chirurgie generală la fel ca tatăl său, și doctorand în anul 4. De trei ani este asistent universitar la catedra de chirurgie a Spitalului Colțea, unde predă chirurgie pentru studenții de anul 4 și anul 5 de la Facultatea UMF „Carol Davila”.
„Nu mi-a trecut niciodată prin cap să plec din România”
Niciunul dintre cei patru membri ai familiei doctorului Popescu nu își dorește să părăsească România pentru a profesa medicina într-o altă țară. De-a lungul carierei, Dr. Jean Popescu s-a întâlnit des cu propunerea de a profesa în alte țări. În Franța, la finalul unui curs de chirurgie, a fost întrebat de profesor dacă nu vrea să rămână acolo. I-a spus că nu. Replica profesorului a fost: „Extraordinar, primul român care nu vrea să rămână! Pe alții nu am vrut eu să-i opresc!”. „În inima mea sunt un țăran (născut la țară) și așa voi rămâne. Nu mă pot schimba. Nu pot pleca din România, nici măcar o dată nu mi-a trecut prin gând să fac asta”, confirmă dr. Jean Popescu.
„Suntem români, trebuie să construim aici”
Și dr. Gabriela Popescu a avut propuneri tentante pentru a lucra în străinătate, dar nu a reprezentat o opțiune pentru ea. „Nu aș putea să mă acomodez și cred că, tacit, am transmis acest lucru și copiilor mei, și ei medici. Noi nu ne putem rupe de țară, de familie, de rădăcini. Suntem patru medici care încercăm să ne facem meseria cât mai bine aici, în România.
În străinătate, oricât de bun ai fi, nu o să fii asimilat. Da, îți va crește nivelul de trai, dar cu ce folos? Nu am fost niciodată preocupată să plec și de aceea le spun tuturor: «haideți să rămânem aici și să construim împreună!». Ce s-ar întâmpla dacă am pleca toți? Suntem români. Trebuie să construim aici. Nu-i judec pe cei care pleacă, au motivele lor”, recunoaște dr. Gabriela Popescu, doctorul care și când pleacă în vacanță, peste hotare, se întoarce acasă, „în patria mea, în casa mea”, cu mare drag și dor. Migrația medicilor, un fenomen tot mai acut Dr. Daniel Popescu, ORL-ist la Spitalul Județean Târgoviște, este de părere că nu neapărat salariile mari îi determină pe medici să plece în străinătate, ci și faptul că în România ne confruntăm cu un paradox: avem nevoie acută de medici, dar nu sunt scoase posturi la concurs.
În ceea ce-l privește, nici el nu s-a gândit să profeseze peste hotare. „Probabil și datorită faptului că am un sprijin aici, o familie care mă susține din toate punctele de vedere. Dar acest mod de gândire l-am văzut în jurul meu la foarte mulți colegi, prieteni. Și migrația medicilor a început să devină un fenomen din ce în ce mai acut. Nu m-am gândit până acum, dar cel mai bine e să-ți menții toate opțiunile și toate variantele să fie pe masă în permanență pentru că, uitați, cine se aștepta să avem o pandemie și să vină și un război care să ne facă să uităm de pandemie?”.
Înainte de mărirea salariului medicilor, acesta fusese principalul motiv al exodului. „Țin minte că terminasem facultatea și eram în primul an de rezidențiat. Aveam salariul puțin peste 1.000 de lei și bonuri de masă de 190 de lei. Acesta era leafa lunară în București. Gândiți-vă că din banii ăștia trebuia să acoperi chiria, să mănânci, să te îmbraci, să te deplasezi. Eu, ca și colegii mei, am beneficiat de ajutorul părinților. Doar că în cazul unora, nu s-a mai putut sau nu și-au mai dorit lucrul acesta, să se complacă în această situație. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, s-a schimbat sistemul de salarizare pe gărzi și pe programul de lucru, acum remunerația este mult mai aproape de realitate, raportat la societatea noastră, la responsabilitatea pe care noi o avem și la anii de studiu și la tot ce presupune meseria de medic, cu sacrificiile ei. Studiul în domeniul nostru nu trebuie să se termine niciodată și medicul face pe parcursul carierei foarte multe sacrificii pentru pacienți și pentru viitorul lor”, mărturisește dr. Dan Popescu.
Cauzele mirajului străinătății
El crede că mirajul străinătății nu este motivat doar de bani, ci și de lipsa posturilor: „Este un paradox, deși avem nevoie de mai mulți medici, nu sunt scoase suficiente posturi. Problema este că puțini medici vor să renunțe la orașele mari pentru a alege un post undeva la țară sau într-un oraș mai mic. Nu-și doresc opțiunea asta, preferă să meargă în străinătate, unde se angajează în baza unui interviu, unde-și pot schimba spitalul în care-și desfășoară activitatea oricând doresc și li se pare o opțiune mai avantajoasă și din punct de vedere financiar și din punct de vedere logistic”.
Străinătatea, o opțiune pentru pregătirea profesională
Chiar dacă mirajul străinătății nu l-a prins nici pe dr. Emil Popescu, acesta recunoaște că ar merge în altă țară pentru pregătire profesională suplimentară. „Având în vedere că nu există premise în viitorul apropiat ca aici să înveți anumite proceduri, singura șansă e să le înveți peste hotare. Dar, repet, lucrul acesta se bazează doar pe o curiozitate, nu pe o nevoie neapărată, și ca pe un schimb de experiență”.
Sunt anumite atestate, care nu se pot susține în România, le poți face doar în afară. Există centre specializate, pe mine mă interesează chirurgia oncologică. Și sunt centre care te pregătesc. Sunt stagii de șase luni, la final devii competent într-o anumită patologie și primești atestat care-ți permite la nivel european ca indiferent unde ești să intervii chirurgical pentru patologia respectivă”, explică dr. Emil Popescu.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 278
Pentru abonare, click aici
