Florian Colceag: „De ce şcoala românească nu îşi mai găseşte rostul”

A venit vacanța, dar nu cu trenul din Franța, TGV-ul acela pe care ni-l dorim, ci cu personalul acela prăfuit, cu întîrzieri din ce în ce mai mari. Eu cred că educația nu intră niciodată în vacanță, așa că, la final de an școlar, o discuție lucidă cu o minte luminată a educației românești este exact ceea ce ne trebuie ca să nu ne îmbătăm cu apa rece a festivităților cu coroniță, 10 pe linie, diplomă și tocă.

Florian Colceag este expert internațional în educaţia copiilor și a excelenței, fondatorul IRSCA Gifted Education, matematician, profesor, specialist în psiho-pedagogie, supranumit „antrenorul geniilor”.

Pornind de la analiza SWOT a sistemului educațional din România, am ajuns la concluzia că salvarea vine doar din conștiința fiecăruia dintre noi – părinte, educator, mentor, decident, elev. O analiză SWOT a educației nu se oprește doar la educație, ci e mult mai complexă. Problemele sunt mai complexe, dar toate pleacă din educație. Educația e jucată de profesori, de părinți, de școli, de ONG-uri de profil. La noi sectorul politic-administrativ este determinant și decident când e vorba espre educație. Iar legislaţia o face în mare parte, tot ministerul educaţiei, o instituţie din ce în ce mai şubredă, care se apără, nu vine cu dorinţa de a promova noul şi de a prelua modele.

Oamenii se opun pentru că nu se pricep

Nici un ministru nu a putut face vreo schimbare pentru că administrația s-a opus. Când ai o administrație neprofesionistă, orice ministru va întâmpina rezistență la schimbare. Se opune pentru că nu se pricepe. Deci nu contează liderul, ci aparatul care trebuie să implementeze schimbarea. Ori întârzie procesul ori îl anulează. Pe de altă parte, nu exită un feedback între administrație și vocea părinților. Nu există o linie de comunicare directă (most frequent questions) între părinți și administrație. Astfel se construiesc bastioane de rezistență în care administrația dicetază cum să rezistăm împotriva valului de cereri și schimbării. Prin tot felul de instituții anexe, al căror rol este să frâneze, să construiască mecanisme auxiliare care să reziste la presiune și schimbare. Apoi, mai sunt și micile afaceri locale (culegeri, manuale, concursuri) care parazitează sectorul educației, nefiind deloc atenți la nevoile copilului. Acest gen de rezistență la schimbare l-am întâlnit peste tot acolo unde administrația este politică. Lipsa de profesionalism si mediocritatea au dus la impunerea mediocrității în sistem cu ajutorul fricii. Frica de a nu fi dat afară, de a i se lua din salariu au dus la o teroare controlată. A ieși din spirala fricii cere foarte mult curaj.

Lipsa de profesionalism si mediocritatea au dus la impunerea mediocrității în sistem cu ajutorul fricii

Punctele forte există în încăpățânarea unor profesori de vocație de a-și face datoria față de copii, indiferent de sistem. Existența unor platforme educaționale în care ei au fost remarcați a influențat percepția lor. A contat și comunitatea educaţională care a fost luată în consideraţie – de la părinţi, până la piaţa muncii.

Părinţii sunt disperaţi pentru că nu mai ştiu unde să îşi dea copiii din teama că aceştia vor fi traumatizaţi. Traumatizarea a devenit un instrument de forţă şi unanim folosită ca mijloc de a-i forţa pe copii să înveţe. Ei vin la şcoală cu o curiozitate firească de a învăţa, dar când li se bagă pe gât informaţie pe care nu o pot înţelege, pentru că e prea abstractă, prea multă, furnizată într-un ritm prea alert, ei își pierd entuziasmul, pierd toată ziua cu teme inutile pentru că în cultura noastră educaţională, un profesor care nu dă teme multe e considerat slab şi penalizat la salariu. Temele obligatorii sunt parte dintr-un sistem absurd care demotivează elevii, profesorii şi îi transformă pe aceştia în tirani. Principiul pedagogic aplicat mondial este dacă elevul răspunde bine la tablă, nu îi dai temă pentru acasă pentru că el a demonstrat că a înţeles. Lasă-i timp pentru propriile pasiuni, pentru joacă, pentru a se bucura de ce îi place, pentru că altfel îi omori tot timpul, iar un copil nu are altă avere decât timpul.

De cealaltă parte, piaţa muncii nu beneficiază de oameni care să iasă din şcoală ştiind ceva. Tinerii, de regulă, se profesionalizează direct în câmpul muncii. Elevii nu fac nimic aplicativ şi practic, nu sunt obişnuiţi cu munca bine făcută, nu ştiu să gândească practic. Iar angajatorul e nevoit să îi înveţe să facă lucruri puţine, într-o nişă îngustă, exact ceea ce fac mutinaţionalele. Îţi prezintă fişa de post, iar tu faci exact ce ţi se cere, fără să îţi depăşeşti sarcinile, pentru că altfel se consideră că eşti supracalificat şi eşti dat afară.

Școala a devenit doar un furnizor de informație, nu de dezvoltare personală

Şi atunci, ajungem într-o situaţie dramatică: şcoala nu îşi mai găseşte rostul. Nu mai este furnizor de informaţie (găseşti pe internet aproape orice), nu eşti furnizor de dezvoltare personală (pentru că nu îi interesează personalitatea copilului, elevul nu e învăţat să se descurce în lumea reală, e învăţat să reproducă informaţie pe care o uită imediat).

Oportunităţi: Trebuie pornit de la organigrama pe funcţii, iar oamenii din minister să facă exact ce li se cere să facă. Nu oamenii trebuie schimbaţi, ci organigrama. Eu am elaborat o astfel de organigramă, există la minister, doar trebuie aplicată. Cere însă colaborare cu piaţa exterioară – piaţa muncii, părinţi. Implică feedback, competenţe reale şi suflet. Nu doar să îşi facă „datoria” ca să îşi ia salariul.

Ne pleacă tinerii pentru că nu îşi găsesc demaraj pe piaţă

Ameninţări: nu mai sunt doar ameninţări, ci realităţi. Dure. Ne pleacă tinerii pentru că nu îşi găsesc demaraj pe piaţă. Dacă au competenţe înalte, nu-i vrea nimeni. Ce să faci cu un absolvent cu competenţe critice? Te critică, te înlocuieşte, cum să îl vrea angajatorul? În momentul actual, s-a instituit o tiranie a mediocrităţii, bazată pe lipsa de educaţie. Ei sunt rezultatul unui sistem de educaţie absurd, vechi, care nu funcţionează. Ei nu mai au orizontul de a se schimba. De asta suntem într-un cerc vicios; ca să schimbi totul, trebuie să formezi alţii. Să îi formezi să gândească altfel, să înţeleagă altfel.

Nu suntem crescuţi în cultura responsabilităţii personale

Ne-am obişnuit să dăm tot timpul vine pe cineva: pe școală, pe minister, guvern, prim ministru. Nu suntem crescuţi în cultura responsabilităţii personale. Ce pot să fac eu cu propria-mi minte, putere de muncă? Nu mai au conştiinţa că doar eu, prin mine însumi, pot să fac ceva, să creez ceva.

Se poate vorbi de o revoluţie în educaţie, pornind de la conştiinţa fiecărui om

Doar că sunt necesare timp şi efort, pentru că o astfel de revoluţie nu porneşte de sus în jos, ci de jos în sus. Porneşte de la copii, profesori, părinţi. Şi trebuie făcută în afara sistemului, pentru că acesta se va opune.

Se poate vorbi despre o societate civilă care să schimbe din temelii sistemul educaţional

Presiunea e tot mai puternică. Doar că ea vine din mediile private. Acolo unde statul face greşeli, se creează o piaţă privată. Oamenii au nevoie de centre educaţionale de calitate. Uitaţi-vă la finalndezi. Am facilitat legătura doamnei ambasador a Finlandei în România cu ministrul educaţiei, dar acesta s-a schimbat şi nu se ştie dacă s-a întâmplat ceva concret. Sistemul finlandez de educaţie este unul absolut revoluţionar pentru că este funcţional. Ar trebui măcar să fie observat şi luat ca punct de reper. Finlanda şi Romania au plecat aproape din acelaşi punct, cele două ţări având constituţii aproape identice. Dar evoluţia a fost total diferită: Finlanda şi-a asumat ce avea de făcut în politica educaţională, de mediu şi în politica de dezvoltare inovativă, indiferent de constrângerile Uniunii Europene. România a acceptat necondiţionat „porunca din afară”, dar nimeni nu a ţinut cont de interesul naţional.

Părinţi alienaţi, copii alienaţi

Dar peştele de la cap se împute şi de la coadă se curăţă. Într-un mediu care face eforturi uraşe să reziste la schimbare, dar nu face nimic să se schimbe, se instalează „sindromul Stockholm”, în care victimele se ataşează de agresori sau fac la fel ca ei. Şi uite-aşa ne pomenim cu situaţii aberante la şedinţele cu părinţii, în care părinţii înşişi cer ca profesorii să le dea mai multe teme copiilor! Cer aşa ceva pentru că ei nu mai ştiu ce să facă cu copiii, ce să le ceară, ei înşişi s-au tranformat în nişte zombi, sclavi ai job-urilor. Părinţi alienaţi, copii alienaţi. Educaţia nu este doar o problemă de interes naţional – e strategică, e fundamentală.

Programul „România educată”
Ce se poate face e să se dea Legea Educaţiei în elaborare colectivului elaborat de Academia Română. Să nu mai stea la minister. Ministerul e incapabil să facă o schimbare. La Academia Română încă sunt minţi luminate, am lucrat cu ei în elaborarea programului „România educată”. Acolo sunt încă specialişti, oameni de calitate, cu ochii înainte şi capul pe umeri, care nu se uită înapoi la şpagă sau afaceri. După elaborarea proiectului de lege, acesta trebuie propagat de presă în mediul părinților şi al profesorilor. Ei trebuie să decidă, nu Parlamentul, nu politicul. Aici e nevoie de referendum naţional organizat de presă. În economiile care funcţionează, în sistemele de educaţie care funcţionează există mereu un for de specialişti, experţi care nu se schimbă, rămâne stabil, indiferent de sistem.

Asistăm la un proces în care părinţii înşişi cer lucruri deplasate în educaţia copilului. Eu lucrez în fiecare vară în tabere cu părinţi şi copii. Se luminează în câteva zile după ce discut cu ei. Vin acolo în stare conflictuală şi după puţin timp, îşi înţeleg mai bine copiii. Părinţii activi de azi sunt decreţeii din vremea ceauşistă, crescuţi în regim autoritar, tiranic, cazon, care vor ca şi copiii lor să facă la fel ca ei. Ei trebuie să înţeleagă că schimbarea istorică are nevoie ca ei să dea drumul la izvoarele creativităţii, libertăţii, curiozităţii, încrederii. Dacă îi forţează mereu să ţină minte, să ţină minte, îi orientează către trecut, nu către viitor. Iar copiii trebuie formaţi pentru viitor, acesta este incert.

Olimpicii sunt doar speranţa disperării
Cât despre consilierea vocaţională a copiilor, depinde cine o face, cât de priceput este. Trebuie o formare la nivel naţional. Ierarhia merge de-a-ndoaselea, pentru că nu se fac evaluări calitative, ci cantitative. Punem preţ doar pe notele copiilor. Cine are note mari e deştept, dar nu e deloc aşa. De ce se pune atâta accent pe olimpici? Ei sunt un procent infim şi nu sunt oricum meritul sistemului de învăţământ. Ei sunt speranţa disperării. Şi oricum pleacă, pentru că nu le creăm condiţii. Un alt factor de reabilitare a educaţiei ar fi să deschidem canalele recuperării de inteligenţe româneşti plecate afară. Dar pentru asta trebuie rezolvată problema legii educaţiei, garantată prin Constituţie. Ei vor să vină, a fost chiar o conferinţă la Timişoara, dar vor ca ai lor copii să beneficieze de educaţie ca înVest, sistem de sănătate care să nu le pună sănătatea în pericol şi siguranţa că nu vor fi sabotaţi birocratic în ceea ce vor dori să facă, să aibă recunoaşterea a ceea ce au făcut profesional în ţara adoptivă. Ei vor să ajute, dar nu îşi pot permite să facă asta dacă nu le instrumentăm corect întoarcerea, nu vor consimţi să vină. E o mare întrebare de ce nu se doreşte să se întâmple acest lucru. Din lipsă de viziune sau pentru că nu s-a dorit? Încep să mă îndoiesc tot mai mult de lipsa de viziune, prea e o coerenţă în a distruge ţara. E o conspiraţie a mediocrităţii.

Copiii trăiesc într-un mediu în care nu există etică, iar singurul model de succes e cel al ticăloşiei
Sunt multe de făcut, dar nu înseamnă că nu se poate. Există speranţă, dar trebuie să ieşim din zona gri a lipsei de dorinţă de a face ceva. Suntem ca broasca aceea care fierbe în cana cu apă şi nu mai sare că nu mai simte nimic. Ne-am învăţat să delegăm altora ceea ce putem face noi înşine. De aceea avem nevoie de pilulă de la farmacie, pentru că nu mai ştim alt leac. Care poate fi bun sau nu. Căutăm pilula în toate. Delegăm responsabilitatea, dar şi vina. Să delegi educaţia copiilor unui sistem care nu funcţionează şi în care nu ai încredere sau chiar îl dispreţuieşti – e grav. Uitaţi-vă la copiii voştri – ei au minţi, suflete, conştiinţe. Iar deseori ne depăşesc. Câte probleme le creăm din acest motiv al delegării deciziei?

Toate studiile actuale arată că la sfârştul unui an de studiu, performanţa intelectuală a copilului e mai redusă decât la început – este alarmant. Dar încă se mai poate îndrepta. Există mentori, exemple de bune practici. Să luăm semniţele bune şi să le cultivăm.