El este cel care are marea şansă a scenei, ca spaţiu absolut pentru revoltă…Un interviu cu Răzvan Mazilu

Spusele lui Răzvan Mazilu, regizor, actor, coregraf şi dansator nu par venite din altă lume, ci sunt adevăruri greu de recunoscut, tocmai din lumea în care trăim.

…Răzvan Mazilu se poate spune că sunteţi un revoltat într-o lume teatrală prea puţin dispusă să rişte?

Răzvan Mazilu: Nu cred că sunt un revoltat, eu fac doar ceea ce cred cu tărie că trebuie să fac într-o lume teatrală – iar asta e absolut adevărat, din păcate – mult prea puţin dispusă să rişte. Mă uit în jur şi văd un peisaj teatral dispus la ciubucuri grosiere, sau cu prea multe propuneri mediocre – în fapt, un peisaj teatral care ne oglindeşte exact cum suntem ca societate în momentul de faţă: vulgari, mediocri, plini de prejudecăţi, fără să fim în stare să recunoaştem valoarea, acolo unde ea sclipeşte…

Aţi abandonat în adolescenţă baletul clasic. Aţi ales libertatea dansului contemporan, puterea de exprimare fiind incredibilă. Astăzi sunteţi foarte activ în lumea teatrului. De ce? Deşi banală, întrebarea include complexitatea spiritului libertăţii inclus în propria viaţă ca un spectacol…

Răzvan Mazilu: M-am apropiat de teatru chiar din anii 90, dar le-am făcut pe toate: şi balet clasic, ca formaţie, şi neoclasic (pe scena Operei Naţionale), contemporan, teatru-dans, teatru… pentru ca acum să mă las sedus de formă, care cred că mi se potriveşte cel mai bine, şi anume musicalul. Şi care le conţine pe toate celelalte, fiind cea mai complexă formulă de spectacol live. Doresc să aduc în peisajul teatral ideea de spectacol, de show, de culoare, entertainment de cea mai bună calitate – exact ceea ce lipseşte.
În ce perioada v-ar fi plăcut să trăiţi? Aţi fi…dansat şi atunci?

Răzvan Mazilu: Aş fi tentat să spun că perioada interbelică, fără să prind Al Doilea Război Mondial. O perioadă de mare emulaţie culturală şi spirit novator, când oamenii păreau că ştiu să îşi trăiască viaţa, dar şi să facă din ea o artă. Drept dovadă spectacolele mele care vorbesc, bine documentate, de acea epocă (“Îngerul albastru”, “Cabaret” şi “Mon Cabaret Noir”). Dar la fel de mult mi-ar fi plăcut şi anii 60-70, undeva în Europa Occidentală, când dansul şi-a câştigat locul oficial ca artă importantă, majoră.

Spuneaţi cândva că planurile se întrepătrund şi uneori în…cabaret va regăsiţi bucăţi din destin!

Răzvan Mazilu: Că tot vorbeam mai sus despre oamenii care ştiau să îşi facă din viaţa lor o artă – exact la asta mă refeream cînd spuneam că mi-ar plăcea să trăiesc făcînd din viaţă mea un spectacol. Asta înseamnă multă libertate şi, nu în ultimul rînd, o stabilitate financiară. Ori, în România, lupta cu viaţă e una pentru supravieţuire, nu pentru a trăi din ce în ce mai bine, mai frumos, mai spiritualizat, mai sofisticat dacă se poate. În fine, eu încerc să adun în jurul meu oameni şi întîmplări interesante sau măcar normale, încerc să mă înconjor de lucruri frumoase, să călătoresc mult şi mai ales să fac din proiectele mele artistice nişte aventuri unice, marcante, pe care să le împărtăşesc cu bucurie celorlalţi.

În luna iulie, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, a avut loc premiera musicalului “Our Ladies of Perpetual Succour” (“Fecioarele noatre grabnic ajutătoare”) de Lee Hall, în regia şi coregrafia dumneavoastră. Ce aduce nou “Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” pe “piaţa spectacolului românesc”? Şi care este percepţia unui asemenea spectacol, care se joacă în teatrul pe care maestrul Ion Lucian l-a creat dedicat copiilor?

Răzvan Mazilu: Fecioarele noastre… aduce un musical autentic direct de pe scena londoneză. Acest titlu se joacă chiar acum la Londra, după ce a câştigat Premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie. Englezii chiar ştiu să facă teatru şi musical, nu degeaba au făcut din asta o mică industrie. A fost chiar descoperirea traducătoarei (Carmen Stanciu), iar eu m-am îndrăgostit imediat de acest text. E un musical atipic, e piesă directă, crudă, inspirată din actualitatea imediată dar e şi, cum anunţam undeva, o parabolă despre viaţă şi moarte, despre victoria spiritului liber asupra bigotismului şi prejudecăţilor de orice fel.
Maestrul Ion Lucian a creat Teatrul Excelsior pentru copii, într-adevăr, dar actualul director, Adrian Găzdaru, a reuşit să cucerească şi un alt target, la fel de pretenţios, şi anume tinerii, adolescenţi, şi asta mi se pare un mare câştig, căci vorbim despre o categorie de vârstă care nu prea se regăseşte în repertoriul niciunui teatru din Bucureşti.

Spectacolul de la Excelsior poartă semnătura ta regizorală şi coregrafică. Prin ce este diferită această…semnătură a ta de acum, de altele?

Răzvan Mazilu: A fost un pariu – pe care credem că l-am câştigat – şi vorbesc la plural pentru că am avut alături o echipă extraordinară, căreia i-am propus un proiect dificil, atât din punct de vedere artistic, cât şi tehnic. Un spectacol cu timing substanțial, în care actriţele joacă, dansează şi cântă lucruri foarte grele, cu performanţe alături de o mini-orchestră live strălucitoare (formată tot din fete!), un spectacol la care echipa tehnică a Teatrului Excelsior a muncit mai mult decât la alte titluri ale teatrului, un spectacol la care am lucrat minunat, cu o încărcătură specială de fantezie creatoare alături de scenografi (Romana Ţopescu şi Dragoş Trăistaru), orchestrator (Lucian Vlădescu) şi, cum spuneam, alături de toată echipa mea, artişti cărora le mulţumesc nespus.

Cum vezi viitorul după “Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”?

Răzvan Mazilu: Previzibil şi totuşi plin de surprize. Previzibil – pentru că ştiu cu siguranţă că vor urma şi alte musicaluri sau spectacole de teatru muzical. Pentru finalul anului, am dat curs invitaţiei Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti pentru un nou proiect, o nouă aventură teatrală.

De ce nu mai au haz actele de revoltă (ați spus, la un moment dat chiar așa – că actele de revoltă nu mai au haz)? Nici pe scenă nu mai au haz?

Răzvan Mazilu: În viaţă, în cotidian, daţi-mi voie să fiu mai resemnat şi să las celor mai tineri revolta străzii. Eu am marea şansă a scenei ca spaţiu absolut pentru revoltă, pentru atitudine. Scena îmi pare că a rămas singurul loc din lumea asta în care ne putem revolta şi putem striga cât vrem noi şi împotriva cui vrem, cu armele noastre, desigur. Arta însăşi se naşte din revoltă, din lucruri care ne macină, care ne dor pe noi, ca artişti. Iar speranţa că poate schimbăm sau mişcăm sau revelăm ceva, cât de mic, în ceilalţi – e cea care ne face să mergem mai departe. De exemplu, prin spectacolul “Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” iau atitudine împotriva bigotismului, a îngrădirii libertăţii, împotriva prejudecăţilor de orice fel, împotriva ipocriziei – lucruri pe care societatea românească le are din plin…

De ce ai rămas şi vei…rămâne în România?

Răzvan Mazilu: Nu am spus niciodată că voi rămâne în România pentru totdeauna. Niciodată nu ştii unde te vor purta paşii în viaţă. De rămas, am rămas pentru că aici toate visele profesionale au prins contur şi am întâlnit oameni extraordinari alături de care am construit. A construi – iată un verb care pentru noi, generaţia care era foarte tânără, foarte crudă în 1989, a însemnat foarte mult şi unii dintre noi chiar asta am reuşit să facem. Să construim…