Dr. Augustin Dima – „The Good Doctor” de la Spitalul Militar Central

Doctorul Augustin Dima are 38 de ani, dar a operat cât pentru o viață profesională plină. În țară și în afară, pentru că el crede că fiecare medic ar trebui să încerce ambele variante. Pentru formarea sa profesională, dar și umană. Doctorul Dima a ales să revină acasă și nu regretă deloc. După discuția cu dumnealui înțelegi și mai bine de ce un doctor bun trebuie să fie musai și un om bun.

Dr. Augustin Dima este nominalizat în cadrul Galei Revistei CARIERE 2018 „Oameni care ne inspiră. România de mâine”, la categoria „Medicina viitorului„. În curând vom lansa site-ul galei, unde vă veți putea vota favoriții pentru fiecare categorie.

Despre medicul chirurg Augustin Dima am auzit vorbindu-se printre oamenii care aveau prieteni ori rude care fususeră declarate „cazuri închise”. Adică fără speranță de vindecare. De regulă, pacienți diagnosticați cu cancer pancreatic, una dintre cele mai galopante forme de cancer, cu cele mai puține șanse de recuperare. Oameni disperați sau resemnați, refuzați de medici de renume din clinici de la noi sau din străinătate ca fiind inoperabili. Ei sunt cei care merg la doctorul Dima de la Spitalul Militar Central. De la ei am auzit pentru prima dată de Maior Dr Augustin Catalin Dima, medic specialist Chirurgie Generală, Clinica Chirurgie 1, Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Carol Davila” București, așa cum se prezintă, modest și oficial, însuși tânărul medic.

„Medicii din afară sunt uimiți de ce reușim să facem cu mult mai puține resurse”

Are 38 de ani, dar a operat cât pentru o viață profesională plină. Primii patru ani din rezidenţiat a profesat în ţară, următorii doi în spitale universitare şi centre de excelenţă din Strasbourg. În Franţa, a prin gustul pentru intervenţii chirurgicale experimentale, care rezolvă cazuri medicale altădată considerate inoperabile. Remarcat pentru tenacitatea și rapiditatea cu care își însușea noile tehnici chirurgicale, a primit numeroase oferte de la clinici medicale de top, din străinătate. Le-a cântărit bine pe toate, a învățat cât alții în zece ani și s-a întors acasă. „La pacienții lui români”, cum îi numește pe cei care i-au adus notorietatea. Din păcate, presa nu e foarte generoasă cu interviurile fiindcă, în cazul doctorului Dima, spectaculosul pe care îl generează ține întotdeauna de pozitiv.

„Eu privesc cu optimism spre medicina viitorului și de aici din România. Mă uit la studenții de azi de la medicină, la rezidenții de azi, și cred că putem fi optimiști.”, ne încurajează chirurgul Augustin Dima. Din afară, cu ochii medicului care participă la congrese medicale și care face stagii în spitale de renume, au rămas mai mult amintirile din perioada de la Strasbourg.

„Nu merg deseori la congrese sau mai bine spus aleg cu grijă manifestările științifice pentru că nu am timp. Dar merg la conferințele care mă interesează, merg anual la Congresul Asociației Franceze de Chirurgie (al cărui membru activ sunt de peste 7 ani) unde mă întâlnesc cu medici cu care am colaborat, cu profesorii de la care am învățat meseria de chirurg. Le spun ce fac, le arăt ce fac (poze, filme) și când primesc laude pentru intervențiile mele, atunci și de afară se vede bine. Sincer să fiu, sunt uimiți ce reușim să facem cu mult mai puține resurse. Pentru că da, avem mult mai puține resurse și asta uneori este frustrant”, punctează tânărul chirurg.

„România medicală” are cu siguranță foarte mulți medici excepționali, dovadă că în secțiile spitalelor de renume din vestul Europei muncesc mulți medici români. Cred că avem o dorință mult mai mare de a le arăta și celorlalți că suntem cel puțin la fel de buni ca și ei.

Am lucrat în Strasbourg, în două dintre primele patru cele mai valoroase servicii de chirurgie din Franța. Acolo am învățat să fac ceea ce fac acum în chirurgie. Acolo într-adevăr nu îți lipsea nimic, aveai absolut tot ce îți puteai imagina. Am văzut materiale medicale despre care nici nu știam că există. Când ai totul la îndemână, e mult mai ușor să fii motivat și să îți faci meseria. Și aici uneori trebuie să ai o imaginație bogată, dar în alt sens, să găsești soluții”, încearcă dr. Dima să îndulcească realitatea.

„Ca om obișnuit îmi lipsesc prietenii pe care mi i-am făcut acolo, dar păstrăm legătura. Poți să îți dorești multe, dar rămânând cu picioarele pe pământ. Aici nu îmi lipsește nimic acum, fiindcă aici am familia”, explică doctorul Dima, tată a doi copii.

„Când o singură operație poate dura de exemplu 10-12 ore sau mai mult, viața ta practic se mută în spital”

Cum rezistă într-o profesie atât de competitivă și inovatoare precum chirurgia? Cu ce costuri de energie, sănătate și liniște sufletească? „Sunt foarte puțini cei care fac tipul de chirurgie pe care îl practic eu, așa că nu pot spune că simt în mod real competiția. Să fii mereu la curent cu ce este nou, cu ce se schimbă presupune într-adevăr un efort de informare, timp și energie pe măsură. Anul acesta am obținut o diplomă universitară europeană de chirurgie hepato-bilio-pancreatică la Paris, iar în curând voi urma o altă formare europeană de chirurgie oncologică în Franța. Cred că dacă vrei, dacă ești cu adevărat preocupat să fii mereu foarte bun, rămâi competitiv. Liniște sufletească nu știu dacă mai poți avea când practici chirurgia mare. Ai bineînțeles mulțumirile pacienților vindecați, din care te „hrănești” constant, dar ai mereu alte griji noi. Ca timp, chirurgia este acum totul, muncesc aproape continuu. Am o familie frumoasă, doi copii și o soție minunată care încă mă înțelege, dar cel mai mult timp îl petrec în spital. Când o singură operație poate dura de exemplu 10-12 ore sau mai mult, viața ta practic se mută în spital”, explică medicul de origine argeșeană.

Ce îl face să găsească soluții acolo unde alții nu le mai văd? „Nu sunt neapărat un idealist, sunt cât se poate de pragmatic. Nu poți rezolva chiar orice caz, eu operez numai atunci când există indicație, dar într-adevăr se întâmplă să operez și pacienți care au fost considerați în afara resurselor chirurgicale în alte servicii. Sunt în special cazuri oncologice avansate. Ca să explic cât mai simplu, o tumoră poate invada vase de sânge importante și sunt situații când trebuie să rezeci acele vase, însă fără ele pacientul nu supraviețuiește și ești nevoit să realizezi reconstrucția vasculară cât mai repede și mai precis, astfel încât pacientul să se vindece fără complicații majore. Aici se face diferența din punct de vedere tehnic. Aceste reconstrucții le-am învățat în Franța. Sunt practic cazuri cu indicație chirurgicală, dar care tehnic sunt dificil sau aproape imposibil de realizat fără o expertiză medicală avansată”, explică medicul.

Secretul reușitelor sale profesionale stă și în munca de echipă, în lipsa orgoliilor profesionale care subminează activitatea multor medici români, care nu știu sau refuză să facă echipă. „Soluțiile vin și pentru că eu colaborez îndeaproape cu colegii, în special anesteziști-reanimatori și imagiști. Și în Franța mergeam întotdeauna la RMN, CT ca să văd imaginile, discutam cu colegii de acolo și așa, treptat, am învățat. Să te uiți tu pe imagini în loc să citești rezultatul te ajută enorm să stabilești tactica operatorie, să îți poți imagina operația în cazurile complexe. Sunt intervenții mari, de 12-14 ore, în care trebuie să ai un plan, să vezi în minte clar intervenția înainte să începi, fără pic de redundanță”, spune tânărul medic.

„Nu m-am simțit niciodată Dumnezeu, dar mă rog constant la El să îmi fie aproape”

De aceea nici nu are atitudinea dominatoare de Dumnezeu care decide viața pacienților. În România pacienții au fost învățați să se raporteze la doctori ca la Dumnezeu – o mentalitate păguboasă, care a lăsat loc multor abuzuri. Altfel, responsabilitatea e copleșitoare, fiindcă în acest domeniu „greșelile se acoperă cu țărână”. Cum e să trăiești și să lucrezi la un nivel atât de înalt de conștiință? „E apăsător, dar este și unul dintre lucrurile care te motivează în plus să te angajezi într-un demers foarte dificil. Nu m-am simțit niciodată Dumnezeu, dar mă rog constant la El să îmi fie aproape. Responsabilitatea este uriașă la fiecare caz. Nu poți să dormi înaintea unei operații mari, te gândești la tot ce se poate întâmpla rău, ce soluții ar fi în situațiile extreme, trebuie să fii tot timpul pregătit. Și mai departe, post-operator, eu merg și văd pacienții și în week-end sau oricând este nevoie, nu poți sta liniștit acasă”, povestește medicul militar.

„Trebuia să fiu chirurg”

Într-o profesie în care zilnic viața multor oameni depinde de tine la propriu, mă gândeam că cele mai grele momente sunt cele în care în care te simți neputincios față de pacientul pe care nu ai cum să îl salvezi. Un clișeu medical cu care am rămas probabil de prin filmele cu medici – recunosc că am văzut multe… Un mit pe care doctorul Dima mi l-a spulberat repede pentru că cel mai greu i-a fost atunci când părea că nu va putea face niciodată ce face acum, adică chirurgie. „Eu am făcut liceul militar și apoi facultatea la medicină militară. La medicină militară nu au fost de la început locuri pentru chirurgie la rezidențiat, am așteptat doi ani să apară un loc. În anul acela, medicii militari trebuiau să aibă notă foarte mare pentru a putea deveni specialiști. Ca să pot face chirurgie ca medic militar, trebuia să fiu în primii 20 din mai mult de 4500 candidați pe țară în acel an. Aveam examen comun cu medicii civili, apăream pe aceleași liste finale, dar apoi, la alegerea posturilor în ordinea mediei, noi alegeam bineînțeles doar dintre locurile militare. Atunci, înainte de examen, când părea imposibil să ajung chirurg, a fost cel mai greu, pentru că nu mă interesa o altă specialitate. Trebuia să fiu chirurg. Apoi, în rezidențiat și după, lucrurile nu au fost ușoare, dar niciun efort nu a fost prea mare, totul a părut cumva natural. Social și financiar a fost greu la început, știți cum au fost salariile rezidenților. Nici în Franța nu a fost mai bine. Am împrumutat banii cu care am plecat, așa s-a întâmplat atunci. Am plecat pe un post care a apărut așa, „peste noapte”. Primele două săptămâni în Franța am stat la un medic român, apoi într-un cămin, apoi am închiriat un apartament. Nu vreau să sune trist, a fost un drum frumos. Dar momentele cu adevărat grele în viață au ținut tot de sănătate. Când cineva apropiat, din familie, a fost bolnav. Din păcate, au fost și astfel de momente”, rememorează doctorul Dima.

„Chirurgia e o meserie în care de multe ori ești și singur”

Evoluția tehnologiei schimbă din ce în ce mai mult felul în care va arăta medicina viitorului. Digitalizarea, automatizarea și robotizarea par să îndepărteze medicul de pacient. Sau, dimpotrivă, să îi lase mai mult timp pentru a dezvolta o relație mai caldă, mai apropiată, mai umană. Pentru tânărul chirurg, relația cu pacientul este importantă. „Îmi place să cred că am o relație bună cu oamenii. Nu reușești întotdeauna însă. Cred că e important să îi explici pacientului tot ce urmează să se întâmple. De aceea vorbesc foarte mult și la telefon, uneori stau în mașină mai mult de o oră când ajung în parcarea blocului… copiii se supără că iar vin târziu și vorbesc la telefon. E o meserie în care trebuie să fii mereu disponibil, nu poți să închizi telefonul. Nu știu cum va fi în viitor, ar trebui să rămână și comunicarea directă medic–pacient, nu cred că se poate altfel”, confirmă doctorul Dima. Experiența internațională l-a adus în contact cu medici din străinătate, aparțînând diverselor culturi. „Peste tot sunt oameni extraordinari, e o meserie în care poți colabora ușor, în special dacă ești dispus să îți faci treaba și să ajuți. Nu știu dacă ține de cultură, cred că ține de om, de individ. Nu-mi amintesc de cineva cu care era imposibil să colaborezi. Am empatizat foarte bine cu italienii, dar și cu francezii. Profesorii erau toți francezi, medicii primari erau francezi, italieni, libanezi etc, colegii mei erau francezi, italieni, libanezi, senegalezi, dar și români. Cu mulți am rămas prieten, ne-am ajutat reciproc cât am lucrat împreună și mai vorbim și acum. Dar chirurgia e o meserie în care de multe ori ești și singur, tu îți asumi cazul și implicit responsabilitatea.”

Despre doctorul Dima se știe că a refuzat multe oferte de a lucra în străinătate. Ce îl ține aici, când „hemoragia” externă de medici e la cotele cele mai înalte? „Sincer să fiu, m-am întors din Franța în România numai ca să dau examenele finale de medic specialist pentru că tehnic nu le puteam da stând în Franța, iar apoi să mă întorc. Este adevărat, am refuzat foarte multe oferte, unele de nerefuzat. Nu am spus DA la cea mai bine plătită ofertă dintr-un spital privat, ci la una dintr-o secție universitară importantă, unde se făcea chirurgie mare, intervenții laborioase. Era o secție de chirugie la care visasem. Ce să spun, am semnat actele și în final nu le-am mai trimis. Am încercat mereu să fiu sincer cu mine însumi și, punând pe o listă argumente pro și contra plecării, am decis să rămân. Cred că decizia a fost luată cu sufletul, nu cu mintea. V-am spus că iubesc pacientul român, dar a contat mult și familia. Apoi au mai fost și momente în care am regretat că am renunțat atunci să plec, dar în timp, am reușit să formez o echipă cu care să pot face ceea ce îmi doresc și aici. Cum să sune acum un mesaj care să mă convingă să plec? Dacă la început, când totul îmi părea ostil, am găsit motivația de a rămâne, acum, când am construit ceva, e mult mai puțin probabil să mă mai convingă ceva. Dar lucrurile se mai pot schimba”, afirmă cu înțelepciune tânărul chirurg.

„Am plecat în străinătate în primul rând ca să învăț”

Tocmai de aceea, medicilor care vor să plece din țară le-ar spune să plece, să plece și să se întoarcă. „Este obligatoriu să plece ca să poată învăța, să poată face diferența. Este ca o salvare profesională. Îi sfătuiesc pe toți să plece măcar pentru un stagiu de 6 luni. Afli cine este cel mai bun (cei mai buni) în domeniu tău și încerci să ajungi acolo. M-a deranjat întotdeauna ideea că noi suntem mai buni decât alții și nu avem nevoie să ne mai învețe cineva ceva. Este complet eronat. Și le-aș spune să rămână deschiși, mobili, versatili, să accepte schimbarea. Am prieteni care au decis de la început că nu se mai întorc și au rămas acolo. La mine nu a fost așa, am plecat în primul rând să învăț. Poate de aceea mi-a fost mai ușor să mă întorc și să rămân în final aici”, îi încurajează doctorul Dima pe studenții și rezidenții mediciniști, în dorința de a-i convinge să își păstreze speranța.

Poate că nu se vorbește suficient despre lucrurile bune din sistemul de sănătate din România

Sistemul de sănătate din România este nu bolnav, ci aproape muribund. Oameni ca doctorul Augustin Dima reprezintă speranța pentru o salvare miraculoasă. Care e motivația care îl face atât de special în profesia sa? „În medicină, motivația nu poate fi decât „să faci bine” și „să nu faci rău”, în primul rând „să nu faci rău”, dar aș fi foarte precaut în interpretarea acestei expresii. Apoi rezultatele muncii tale te motivează, mesajele pacienților cu diverse ocazii (și am sute), gândurile bune. Acum lucrez și colaborez cu medici și din spitale de stat și din domeniul privat, peste tot sunt și oameni buni, profesioniști, trebuie doar să îi găsești. Ne ajutăm între noi. Este adevărat că sistemul de sănătate din România nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie, dar există speranță, se întâmplă și multe lucruri bune. Poate că nu se vorbește suficient despre lucrurile bune.” Iar printre lucrurile bune sunt oamenii, mentorii, modelele profesionale și personale. „Am început să frecventez secția de chirurgie unde lucrez acum din anul al doilea de facultate; mergeam în vacanțe în stagiile de practică și apoi și în rezidențiat am lucrat cu Col. Dr. Artenie Teodor, el a fost modelul meu profesional și primul meu mentor. În Franța, am lucrat cu Prof. Philippe Bachellier în clinica de chirurgie hepato-bilio-pancreatică și transplant hepatic a spitalului universitar Hautepierre din Strasbourg, o personalitate de geniu a chirurgiei mondiale. El este poate cel care a influențat cel mai mult parcursul meu profesional. De la el am învățat chirurgia hepato-bilio-pancreatică la cel mai înalt nivel imaginabil. Apoi, în chirurgia laparoscopică i-am admirat pe Prof Joel Leroy și Bernard Dallemagne, cu care am avut șansa să lucrez timp de 6 luni de zile în Nouvel Hopital Civil la Strasbourg, unde am obținut și prima mea diplomă universitară în chirurgie, cea de chirurgie laparoscopică”, rememorează doctorul Dima, plin de admirație și gratitudine.

„E esențial să îți pese de viața pacientului, astfel încât actul medical să nu devină un mijloc de a-ți satisface propriul ego.”

Nu a avut în familie medici, fiindcă provine dintr-un cuplu de economiști. Nu are nici o rudă medic, și nici cadru militar, dar părinții mei l-au susținut în tot ceea ce a făcut și ei au fost primul model profesional pentru el. Dacă s-ar întoarce în timp acum 20 de ani, cu mintea de acum, i-ar spune adolescentului Augustin să meargă înainte, să nu renunțe, să creadă în ceea ce și-a propus pentru că, surprinzător poate, totul va fi bine… „Glumesc… Dar da, i-aș spune să meargă înainte. Trebuie să știi ce vrei, să vrei să fii cel mai bun și apoi găsești mijloacele. Ar mai fi un amănunt, să ai răbdare, să perseverezi, că nu se întâmplă nimic peste noapte. Și să studieze cât mai mult, este esențial în medicină. Eu am stat foarte mult în bibliotecă în facultate, nu învățăm neapărat cursurile, nu am avut întotdeauna cele mai bune note, dar citeam constant ceea ce mă interesa. Să muncești, să fii peste medie și să muncești mai mult decât media. Și să faci ce-ți place, nu pentru bani, banii vor veni, dar asta nu te poate motiva suficient. Potențialilor mei discipoli le-aș spune două lucruri esențiale, iar concluziile le vor trage singuri: în primul rând să le pese de viața pacientului, astfel încât actul medical să nu devină un mijloc de a-și satisface propriul ego, iar în al doilea rând, să obțină cât mai multe cunoștințe, pentru că doar așa vor dobândi libertatea”, recomandă experimentatul chirurg.

„Nu aș fi ajuns niciodată la nivelul la care sunt acum dacă nu plecam și dacă nu munceam până la epuizare în rezidențiat.”

Îi susține pe medicii care aleg calea străinătății, doar pentru a vedea și cealaltă variantă și apoi să aleagă. Asta nu exclude decizia de a reveni în țară. „Medicii români sunt apreciați, își găsesc ușor de lucru. Și apoi fiecare decide pentru el. Pentru noi ar fi bineînțeles un câștig să se întoarcă în România cât mai mulți, să nu mai exportăm creiere. Colegii mai tineri cu care lucrez sau am lucrat știu ce fac și că sunt mulțumit aici. Dar nu aș fi ajuns niciodată la nivelul la care sunt acum dacă nu plecam și dacă nu munceam până la epuizare în rezidențiat. În spitalul Hautepierre din Strasbourg pot spune că am bătut un record, am avut numărul anual de gărzi cel mai mare al unui rezident vreodată. Foarte greu, de multe ori meseria aceasta a însemnat muncă până la epuizare fizică totală, dar e un prag psihic pe care, dacă îl depășești, poți face multe”, își aduce aminte doctorul Dima. Crede că tinerii care se întorc în țară pot fi salvarea, în aceeași măsură ca și întoarcerea la propriile valori, să ne amintim cine suntem. Simte că lucrurile se schimbă încet, se simte un val al schimbării. „Ține de fiecare dintre noi să încercăm să facem ceea ce este corect, să nu ne mai furăm căciula, să redevenim conștienți. Cu Perseverență, Dăruire, Încredere, Inteligență, Familie – acestea sunt cuvintele care mă descriu cel mai bine”.