„Domnule Profesor, care credeți că este rolul… Profesorului?”. Om și carieră: Constantin Lomaca

“Eram în clasa a XII-a la liceul B.P. Hașdeu din Buzău și ne pregăteam pentru facultate. Profesorul nostru de Fizică, Nicolae Iacob venea după-amiezele la școală și făcea pregătire cu noi gratis, cu zâmbetul pe buze. Învățam de nevoie, dar și de plăcere. Iar datorită lui ne simțeam respectați și importanți!”. Aceasta este amintirea cea mai frumoasă a lui Constantin Lomaca de pe când era elev…

Constantin Lomaca este şeful Departamentului Ştiinţă la Franconian International School (The FIS), în Erlangen. A studiat la University of Technology Sydney, iar acum este invitatul Teach for Romania pentru ateliere care au ca scop iniţierea profesorilor într-o varietate de strategii la clasă – menite să le facă viaţa de zi cu zi cu copiii cât mai eficientă şi plăcută. E numai o frântură din biografia omului care este de părere că “rolul profesorului este vital pentru dezvoltarea individualității copilului”.

Constantin Lomaca este nominalizat la Gala Revista CARIERE 2018 – Oameni care ne inspiră. România de mâine, la categoria „România Educată”. Îl puteți vota pe site-ul Galei: www. gala-cariere.ro.

***

A plecat din România, unde a absolvit Facultatea de Geologie din Bucureşti, în 1991. S-a îndreptat către Australia. Acolo a urmat un curs postuniversitar full-time, de un an, în domeniul „didactica ştiinţelor şi pedagogie” la Universitatea Tehnologică din Sydney. Apoi a lucrat la o şcoală de stat la 560 km de Sydney. După care, timp de 15 ani, s-a aflat la un liceu catolic în acelaşi oraş, unde a fost şef la Catedra de ştiinţe şi director de curriculum. În 2014 a absolvit un alt curs post-universitar în Bacalaureat Internaţional la Universitatea Melbourne. Acum este şeful Catedrei de ştiinţe la un liceu internaţional din Erlangen, lângă Nürnberg, Germania . La catedră a lucrat şi lucrează ca profesor de ştiinţe (biologie şi chimie, mai ales). A scris programa şi a predat o materie pe care “am numit-o „Filosofie aplicată” pentru clasele IX-X“, după cum subliniază chiar Constantin Lomaca. Acum predă, pe lângă ştiinţe, şi o materie (obligatorie în sistemul IB) care se cheamă „Theory of Knowledge” (un fel de Elemente de Epistemologie).

Constantin Lomaca a acordat un interviu Revistei CARIERE – motivul acordării acestui interviu fiind de la sine înțeles, însă avem plăcerea și de această dată să îl repetăm: Este nominalizat la Gala Revista CARIERE 2018 – Oameni care ne inspiră. România de mâine, la categoria “România Educată“.

***

Domnule Profesor, care credeți că este rolul…Profesorului?

Rolul profesorului este vital pentru dezvoltarea individualității copilului. Pe lângă părinți, profesorii sunt cei care influențează cel mai mult orice copil, de unde și importanța acestei profesii pentru societate. Mai concret rolul, peren de altfel, al fiecărui profesor, este în primul rând de a ajuta, mentora și ghida elevul să-și descopere talentele, abilitățile, interesele și potențialul pentru ca apoi elevul să evolueze în zona optimă de dezvoltare proximală. În plus, în zilele noastre, pentru că schimbările din societate și de pe piața forței de muncă sunt atât de rapide și variate, profesorul mai are și misiunea de a se informa continuu despre noi domenii și tipuri de slujbe și în general despre cerințele angajatorilor moderni.

Raportat la contextul învățământului românesc contemporan, profesorul are datoria să fie flexibil, adaptabil și deschis. Asta nu înseamnă deloc renunțarea la valorile locale, ci implică exigență maximă față de propria dezvoltare profesională. Misiunea nu este imposibilă deloc, însă fiecare dintre noi trebuie să se elibereze de anumite frici și prejudecăți și să vadă în fiecare copil atât potențialul sau individual, cât și pe cel pentru societate. Când profesorul iubește copilul și îl ajută să-și dezvolte un caracter integru și să devină încrezător în propriile forțe, atunci și societatea beneficiază. Se creează un echilibru dinamic și organic. Profesorii îi ajută pe copii să se dezvolte în ființe demne și cu moralitate iar aceștia, în schimb, contribuie la armonia, pacea și prosperitatea comunității. Știu că acesta este idealul….însă convinși fiind că ființa umană este perfectibilă, avem nevoie de un ideal comun, pentru ca fiecare la clasa și în școala noastră să contribuim constant la un mai bine general.

Cum considerați că se vede România, la capitolul educație, „din afară”?

Cred că sunt cel puțin două perspective. În primul rând este perspectiva angajatorilor față de cei care vin să lucreze „în afară”. Nu numai doctori, ingineri sau IT-iști ci și muncitori, calificați sau nu. Din această perspectivă, România stă foarte bine. Cei veniți la muncă, emigranți permanenți sau temporari, sunt bine pregătiți, muncesc mult și eficient. Am o mulțime de exemple care să susțină această afirmație.

Cea de-a două perspectivă ar fi a celor ce studiază educația mai în detaliu. Rezultatele la testele internaționale gen PISA, căci de la TIMMS România s-a retras, arată o situație îngrijorătoare. Tot aici pot fi adăugate studiile OECD sau ale Băncii Mondiale, care arată că sistemul de educație românesc este rigid, puțin flexibil, cu autonomie redusă a directorilor și a profesorilor și cu o lipsă de înțelegere a pedagogiilor și evaluărilor contemporane. În această a două perspectivă, răspunderea ameliorării și alinierii sistemului educațional românesc revine în primul rând celor ce au putere și influență. Pentru că este evident că, neocupându-se de elevii de mijloc și de cei nemotivați, sistemul educațional creează o masă mare de persoane cu puține șanse de a funcționa pe piață forței de muncă și chiar în societate. Aici este foarte mult de muncă și aici este provocarea pentru fiecare dintre noi, cei de la catedră.

„Gândirea că obiectiv educaţional”…E titlul unui articol scris de dumneavoastră. Se poate implementa în România?

Bineînțeles! Înţelegerea şi aprofundarea cunoștințelor sunt produse al gândirii şi nu precursoare ale sale. Pentru a înţelege fapte, evenimente şi a le lega între ele prin sensuri trebuie mai întâi să gândim. Iar această gândire poate şi trebuie să fie dezvoltată în copii de la vârste mici şi pe tot traseul ciclului de învăţământ.

Matthew Lippman, discipol al lui John Dewey si creatorul filosofiei pentru copii ca metodă pedagogică, spunea: “Gândirea este muncă, este acel tip de muncă pe care nimeni nu o poate face în locul altuia”. Da, se poate implementa pentru că există o pregătire teoretică încă bună a elevului român. Există se asemenea o mulțime de profesori foarte capabili, care odată încurajați și învățați cum să predea sistematic „gândirea”, sau să coreleze tot timpul învățarea pentru înțelegere cu competențele și conținuturile, vor vedea curând rezultatele muncii lor în creșterea capacitățîi cognitive a elevilor, în capacitatea acestora de a raționa, de a formulă concluzii sau de a-și susține afirmățiile cu argumente. Astfel, după cum spunea Nicolae Slavici “Menirea firească a școlii” va fi „să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa”.

O amintire deosebită de pe când erați elev?

Eram în clasa a XII-a la liceul B.P. Hașdeu din Buzău și ne pregăteam pentru facultate. Profesorul nostru de Fizică, Nicolae Iacob venea după-amiezele la școală și făcea pregătire cu noi gratis cu zâmbetul pe buze. Învățam de nevoie dar și de plăcere, iar datorită lui, ne simțeam respectați și importanți. Această abordare a actului didactic rămâne cu tine toată viața. Te inspiră, te motivează și te responsabilizează. Orele de fizică erau o combinație de curiozitate, descoperire, înțelegere și aplicabilitate a minunățiilor acestei lumi. Acest tip de educator mi-a fost tot timpul un model, un ideal de urmat și mi-a dat atât energie cât și deschidere către a învăța tot timpul.

Și în cazul dumneavoastră, ca și în cazul celorlați intervievați și totodată nominalizați ai noștri la categoria “România Educată“, vă adresez o întrebare poate banală: Dacă ați fi Ministrul Educației în România care ar fi primul lucru pe care l-ați aplica?

Nu e deloc banală! Este provocatoare! În primul rând mi-ar face plăcere să cred că aș fi într-un guvern ce va aloca educației cel puțin 6% din PIB (ideal 10%). Aș începe cu reformarea pregătirii psiho-pedagogice a viitorilor profesori, prin introducerea a 8-10 săptămâni de „practică în producție” sau de „ucenicie” la două școli, câte 4-5 săptămâni la fiecare. Primele 2 săptămâni observare la ore, apoi predare efectivă la clasele unui mentor care poate oferi feedback și care îl ajută într-un mod structurat pe viitorul profesor să reflecteze și să se dezvolte. În paralel aș reduce pe cât posibil birocrația și hârțogăria ce le ia profesorilor atâta timp din actul didactic de la clasă. Profesorii au nevoie de timp constructiv pentru pregătirea și diferențierea lecțiilor, pentru evaluări formative și pentru colaborare între ei în școală.

Lecția principală pentru viață…Care considerați că este?

Ca părinți trebuie să acceptăm (am și eu doi băieți) că ai noștri copii sunt entități separate, indivizi cu propria personalitate, caracter și abilități. Să-i înțelegem că atare și să-i ajutăm să-și găsească atât calitățile dar și echilibrele. Să nu-i tratăm doar că pe niște continuități, că pe excrescențe ale personalității noastre, comparându-i tot timpul cu noi, cu „pe timpul nostru” cu ceilalți frați, surori sau rude colaterale.

Lecția principală pentru viață este cum să trăim împreună valorile: integritate, dragoste, empatie, dreptate. Nu atât explicate cât trăite de noi, părinții ca model pentru ei. Mesajele non-verbale se transmit mai profund decât teoriile sau frazele mobilizatoare neacoperite de atitudinea și comportamentul nostru de zi cu zi.

Planuri de viitor?

Pe termen scurt, ca întotdeauna prioritatea principală este predarea-învățarea la clasele mele de Fizică, Chimie, Perspective Globale și Teoria Cunoașterii. În paralel am un proiect de filosofie pentru copii la clasa a treia pe care o să-l prezentăm în ianuarie la conferința școlilor internaționale din Germania, AGIS la Hanovra. În ceea ce privește proiectele românești, voi continua colaborarea cu „Teach for România”, o organizație extraordinară, precum și cu Universitatea București, în cadrul programul pe care îl girează și cu care rezonez atât de bine, de pregătire profesională pentru profesorii STEM.

Pe termen ceva mai lung sper ca alte proiecte începute să se materializeze după care ar putea apare noi coordonate ale traseului și activităților mele.

Aș dori să adaug că am speranțe pentru viitor. Am întâlnit în ultimii ani în România foarte mulți profesori extraordinari și am convingerea că dacă vor fi ajutați să aibă mai multă încredere în ei și vor fi sprijiniți să lucreze cu fiecare copil lucrurile nu pot decât progresa. Asta și pentru că în același timp, copiii sunt copii oriunde, cu aceeași deschidere și curiozitate naturală de a afla și învăța. Am întâlnit asta și la Costești și la București, și la Gârcin și la Cluj. Noi, profesorii, îi putem ajută pe copii să reușească nu doar să înțeleagă ceea ce învață, dar și cum învață. Menirea noastră este să punem în practică convingerea că inteligența și caracterul nu sunt fixe, că orice copil poate învăța și progresa. Concluziile multitudinii copleșitoare de studii recente din domeniul neurologiei afirmă fără echivoc că neuroplasticitatea creierului poate fi unul dintre cei mai importanți aliați ai profesorului. Acest „prieten” trebuie să dea profesorului speranța în progresul oricărui copil, și să îl motiveze să-și construiască lecțiile mereu cu gândul la importanța fiecărei minți și a fiecărui suflet din clasa. Învățarea schimbă creierul.

Cred că viitorul educației trebuie hotărât în primul rând de către profesori, bineînțeles în consultare cu părinții. Colaborarea dintre profesori și consultarea lor în mod constant în luarea deciziilor sau creării politicilor educaționale, sunt absolut necesare pentru orice schimbare pozitivă în folosul copiilor, și implicit a viitorului societății. Numai cu profesori și elevi ca participanți activi, și nu pasivi, la actul educațional va putea România avea un rol demn în destinul European, împărtășind reciproc valori și experiențe, așa cum a mai făcut-o și cum ne-o dorim cu toții să o mai facă.

 

„Motto-ul meu în viață? Nu întotdeauna reușești atunci când încerci, însă nu poți reuși dacă n-ai încercat”