Dana Deac -Filozofia unui ziarist

"Gazetaria mi-a satisfacut dorinta de a fi activa in plan social si de a lupta pentru diversele nedreptati care au existat si exista inca in lumea asta. O dorinta de a pune lucrurile in ordine."

Rodica Nicolae: Ce motive v-au determinat sa alegeti facultatea de filozofie?

Dana Deac: Am vrut sa fac filozofie pentru ca m-am gandit ca iti da cultura generala, sansa unei gandiri libere si un bun start in viata. In nici un caz nu m-am gandit ca o sa fiu o filozoafa in tara lui Ceausescu sau un profesor de stiinte politice. A fost un gand care m-a marcat inca din adolescenta: visam sa ajung un fel de militant, nu pentru o ideologie, ci pentru drepturile omului. Mi-am petrecut adolescenta ascultand texte si muzica mai hard, Metallica, Sex Pistols si alte trupe de genul acesta.

Cum ati ajuns de la filozofie in presa?

Am avut un singur plan: sa fac gazetarie, dar nu m-am gandit ca voi ajunge in televiziune, ma gandeam ca as vrea sa scriu la pagina externa, pentru ca in Facultatea de Filozofie-Istorie pe care am absolvit-o in 1987 am avut un curs optional de presa, in care ni s-a prezentat ce inseamna presa in Occident si ce inseamna presa in Romania. Era inainte de 1989 si la Romania Libera, pe vremea aceea, singurul departament rasat si cu oameni interesanti era cel de externe. De aceea, mi-as fi dorit sa lucrez in acel departament.

Am vrut sa lupt pentru drepturile omului oricand sunt incalcate, in orice tara, nu neaparat din zona comunista. Un idealism creat in Romania ceausista de revistele citite si de posturile straine ascultate, toate pe ascuns, de informatii capatate de la diverse persoane care se intorceau din Occident si povesteau ce se intampla acolo. A fost un ideal format in underground. Asta nu inseamna ca am fost vreo clipa dizidenta.

Militati inca din perioada studentiei?

In facultate, faceam grupuri satirice, iar unii profesori, care sunt acum inalti demnitari, ne spuneau: "Mai copii, spuneti si voi ca nu curge apa, ca n-avem curent, dar nu atacati sistemul". Unii dintre colegii mei din grupul satiric au avut probleme mari dupa aceea, pentru ca aveau diverse iesiri la rampa in festivalurile studentesti. Dupa 1989, au descoperit cu mare amaraciune ca profesori de-ai nostri ii turnau la securitate.

Am avut o viata studenteasca frumoasa, am avut posibilitatea sa citesc carti de la index, din zona interzisa a bibliotecii, sansa pe care nu o aveau toti studentii. A fost o deschidere pe care noi am simtit-o incet, incet. Era un curent de libertate in facultate, erau profesori care chiar isi asumau responsabilitatea de a ne lasa sa citim carti care pana atunci fusesera interzise si asta ne-a facut foarte bine. Multi dintre colegii mei si-au obtinut doctoratele la Glasgow, Oxford, in Canada, s-au risipit pe la toate universitatile europene si americane.

Ce a urmat dupa facultate?

La sfarsitul facultatii, am capatat o repartitie la Giurgiu, am fost profesor de filozofie si stiinte politice la un liceu de chimie, chiar pe malul Dunarii. Acolo, am facut un cerc de filozofie, cu care am avut de asemenea probleme: elevii de la cercul meu cereau de la biblioteca oraseneasca sa citeasca psihanaliza lui Freud, de exemplu. Conducerea liceului o considera literatura subversiva, periculoasa, iar anul urmator n-am mai avut voie sa facem cercul. Mi se parea firesc sa ii ajut pe copii sa citeasca, sa ii orientez spre diverse domenii, altele decat cele de materialism dialectic, nu ma gandeam ca ar putea deranja pe cineva. A fost o bucurie sa ma intalnesc mai tarziu cu elevi de-ai mei si sa vad ca si-au pastrat acea libertate invatata atunci, de a gandi si de a se exprima. Generatia aceea a capatat curaj.

Am plecat apoi la Bucuresti, la un liceu la marginea orasului. Revolutia m-a prins ca profesor acolo. Eram si insarcinata. Copilul meu s-a nascut pe 27 ianuarie 1990. M-am rugat la Dumnezeu sa nu se nasca pe 26 ianuarie. Este o mare bucurie pentru mine, este un baietel pe care ma pot baza, un copil interesant: nu e genial, nu are vreun talent iesit din comun; este un copil normal cu care pot discuta orice si cu care ma pot sfatui.

Revolutia din decembrie ’89 a grabit putin lucrurile?

Am intrat in meseria de ziarist foarte devreme. Pentru ca am cochetat cu radioul din timpul facultatii, fiind colaboratoare la Programul 3, de tineret, dupa 1990 am dat concurs acolo si apoi m-am angajat la Radiodifuziune. Visul meu se implinea. Am participat la toate evenimentele din 1990, in calitate de ziarist. Au fost trei ani frumosi, intre 1990 si 1993, o scoala foarte buna de gazetarie in Radiodifuziune.

Cand ati intrat in televiziune?

Dupa 1993, am intrat in televiziune, in Televiziunea Romana. Am dat un concurs la un departament nou infiintat pe vremea aceea, in care se facea publicistica, divertisment, jocuri si concursuri, iar eu am lucrat la "Veniti cu noi pe programul doi". Dupa aproape un an, am plecat cu Mihai Tatulici si cu echipa acelui departament la Tele7abc. Am facut parte dintr-o generatie foarte frumoasa a acelui post. Acolo am avut si emisiunea "Reporter Tele7". Ne-am risipit cu totii, in toate zarile. Pentru mine, a fost de asemenea o extraordinara scoala de televiziune particulara. Nu m-as intoarce sub nici o forma la televiziunea de stat. Sunt doua meserii diferite sa lucrezi la stat sau la particular. In constructia carierei nu a contat doar mediul profesional in care am muncit, ci a fost si o sansa. Toti cei care au beneficiat de aceasta sansa si-au construit cariere de succes. Am avut sansa unei burse in Statele Unite, in 1994, care a durat doua luni: in presa scrisa, in radio si in televiziune. O bursa care mi-a schimbat cariera si mi-a asezat-o in domeniul publicisticii. A fost un moment crucial. Nu degeaba se spune ca cei care au ajuns in America, indiferent de domeniu, nu neaparat in presa, se schimba. America te schimba si iti consolideaza cariera. Ori renunti la cariera de pana atunci, ori iti descoperi adevarata menire. Este ca turnesolul.

De ce?

Inveti libertatea de a gandi, de a fi pe picioarele tale, capeti incredere in propriile forte, chestie care lipseste la noi, inveti sa lupti in viata si cum sa lupti in viata, cu incredere, cu aplomb. Entuziasmul lor nu este de fatada, diversele forme de cultura te invata acest entuziasm. Ei sunt foarte increzatori in propriile forte. Ceea ce din afara pare aroganta, este de fapt incredere in sine. Copiii isi incep ziua de scoala cu juramantul in fata steagului Statelor Unite si nu e comunism, cum ar parea. Asa sunt ei crescuti. Inveti sa-ti faci o radiografie reala a locului si rostului tau in lume. Dupa ce intri in contact cu ei, cu mentalitatea americanilor, iti vine sa faci ceva.

Cand s-a incheiat etapa Tele7abc?

In ianuarie 1998 eram aici, la Antena 1. Din 1998 pana in 2000 am facut o emisiune care se numea "Prezentul simplu", de anchete si reportaje. S-a renuntat la emisiune si am primit matinalul abia in 2001. Emisiunea nu avea un format neobisnuit, singurul lucru special era maniera de a trata subiectele. Un gen facut sa aduca in discutie problemele sociale, economice. Acum n-as mai face la fel "Prezentul simplu", pentru ca viata s-a schimbat foarte mult din 2001 pana acum, telespectatorii au evoluat. Opinia publica este acum, inaintea alegerilor din 2004, in situatia de a da un examen de absolvire a unei facultati a tranzitiei, care se incheie. S-a schimbat mentalitatea. Eu am o masuratoare foarte concreta si sigura: vorbesc la telefon, dimineata de dimineata, in cadrul emisiunii, cu oameni foarte diferiti. Lumea a inteles jocul democratic, ce inseamna sa alegi, ce responsabilitate ai cand te duci sa-ti dai votul. Nici fetele de la Apaca nu mai gandesc asa cum o faceau acum 13 ani.

Ce va vedeti facand in urmatorii zece ani?

Ma straduiesc sa ma vad in afara televiziunii si a presei, facand altceva. Este un traseu firesc pentru cel care vrea sa se implice in viata cetatii. Presa poate sa fie un mijloc de vigilenta continua pentru ceea ce se intampla. Si acum ma lupt pentru drepturile omului, fara sa fiu inregimentata in vreo organizatie. Inregimentarea, dupa parerea mea, nu este o solutie. Sunt destul de informata cu privire la formele de organizare care exista, iar eu prefer sa lupt de una singura, in ideea ca dau o mana de ajutor sau intermediez o relatie intre contribuabil si autoritati. Cred ca urmatorii zece ani ma vor gasi in zona asta, in slujba servirii comunitatii. Sunt deja un lider de opinie, e nevoie de echilibru, de onestitate, de buna-credinta. Ori, astea sunt valori de dincolo de sfera politicului. Sunt de multe ori prea agresiva si impulsiva, atunci cand ar trebui sa stau mai deoparte. Nu sunt un bun moderator, nu pot sta sa moderez o emisiune, ma implic prea mult si asta nu e bine pentru un moderator.

Emisiunea pe care o realizati acum este un bun suport pentru aceste idealuri?

Este un exercitiu democratic. Noi cautam, nu oferim solutii si nici nu este treaba noastra sa o facem. Am trecut de faza criticarii sistemului si am ajuns in faza solicitarii de solutii. Emisiunea "Cafeaua cu sare" este un program matinal atipic pentru orice televiziune: nu avem program de stiri, informatiile noastre utile cuprind si zona culturala, discutam de dimineata probleme serioase care de obicei se discuta mai tarziu, vin trupe sau cantareti, actori, regizori, scriitori, prezentam clipuri, lansam invitatii…

In ce relatii se afla viata personala cu munca?

Mie mi se pare ca afirmatia "Viata personala se sufoca din cauza muncii" este o prostie. Pentru ca poti sa stai acasa si sa ai un program de opt ore si sa nu faci nimic cu viata ta personala si poti avea un program de 12-16 ore si sa ai o viata intensa si frumoasa. Eu am un program incarcat, e adevarat, dar asta nu-mi afecteaza viata personala. Mai sunt situatii in care te straduiesti sa rezolvi problemele si dincolo de redactie, pentru ca le duci cu tine. Esti incarcat emotional pentru ca vezi ca lucrurile nu se misca sau se misca greu. Daca ai un partener care sa-ti echilibreze starea, sa te ajute sa treci peste momentul respectiv, esti un om fericit. Depinde de sansa fiecaruia si de felul in care isi construieste mediul.

Mai invatati?

Eu cred ca si in gazetarie ar trebui sa existe sansa unor intalniri, nationale si internationale, a unor dezbateri, a unor schimburi de experienta. Pana in 2000, eu am avut aceasta sansa, sa merg la diverse simpozioane in strainatate si mi-a prins extraordinar de bine. Daca as avea ocazia, oricand as pleca din nou. Seminariile internationale sunt un soi de tub de oxigen pentru cineva care vrea sa reziste intr-o lume care se schimba continuu. Trebuie sa fii permanent in contact cu ceea ce se intampla in domeniul tau. Nu poti fi un bun profesionist fara sa te scolesti permanent. In plus, presa inseamna comunicare. Lucrurile se schimba repede.

Va considerati o vedeta?

Nu sunt o vedeta. Si ma lupt din rasputeri sa nu capat acest titlu. Nu merg la mondenitati, nu merg la prezentari de moda, unde se duc de obicei vedetele. Sunt un ziarist si un ziarist preocupat sa-si faca meseria nu are timp pentru mondenitati.