Cristi Puiu: Obsedat de moarte, pasionat de viata, indragostit de film

Nu va ameteste vartejul succesului in care ati intrat dupa premiile primite de Moartea domnului Lazarescu?

Acesta este circuitul obisnuit al unui film caruia i se intampla sa fie selectionat la Cannes. Automat, dupa aceea, filmul si regizorul lui primesc invitatii la o multime de festivaluri internationale. Eu nu calatoresc foarte mult, pentru ca nu imi place. Nu imi place sa plec de acasa. Din aceasta cauza, dupa Cannes, am fost plecat doar la Varsovia, Viena si Londra. Ar trebui sa ma duc la Paris pentru o serie de interviuri care fac parte din campania de promovare a filmului in Franta. Dupa cum ar fi trebuit sa fiu prezent cu filmul meu la vreo 30 de festivaluri, dar nu m-am dus… Filmul a fost singur si a luat ceva premii. Cred ca la ora asta este cel mai premiat din istoria filmului romanesc. A primit 20 de premii internationale. De curand, am aflat ca a fost nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, la categoriile Regie si Scenariu.

Ati anticipat succesul pe care il aveti?

Nu. De cate ori am terminat un film (si asta s-a intamplat cu toate filmele mele), am avut sentimentul ca am facut o treaba buna. Dar e un drum foarte lung de la acest sentiment, pana la succesul propriu-zis. Filmul intra pe o filiera pe care tu, ca autor, nu mai ai cum s-o controlezi. De fapt, intra intr-o alta jurisdictie. Selectia unui film intr-un festival e foarte importanta, de aceea m-am bucurat pentru Cannes. Am inregistrat-o ca pe un succes, iar premiul care a venit apoi, ca pe un bonus.

Am inteles ca faceti filmele mai degraba pentru dv.

Da, si mi se pare ca asta e atitudinea cea mai justa si ca fiecare autor ar trebui sa gandeasca in acesti termeni, nu sa se gandeasca la public. Eu fac film pentru mine, efectiv. Sunt primul meu spectator si eu sunt cel care decide daca filmul trebuie sa arate asa sau altfel. Masura respectului pe care un autor il are pentru publicul sau este data de respectul pe care autorul il are pentru sine. Publicul indragostit de cinema, nu de entertainment, este cel care ma intereseaza pe mine. Si, atata vreme cat el imi respecta personalitatea de autor, eu trebuie sa mi-o exprim in modul cel mai plenar cu putinta in film. Cred ca doar asa voi prezenta interes pentru publicul de cinema.

Dar ca sa poti face al doilea film si al treilea film si urmatorul trebuie bani. De unde ii luati? Undeva trebuie sa se intalneasca arta cu aspectul comercial…

Doar asa, doar in formula asta. Aspectul de business al filmului nu tine de demersul artistic propriu zis, cat de calitatea produsului. Pe mine ma intereseaza un anume public si, daca el vine la mine, inseamna ca am castigat acest pariu.

Filmele dv. sunt foarte realiste. Totul este atat de natural, inclusiv jocul actorilor, incat nu mai stii care a fost rolul regizorului.Unde intervine creatia intr-o poveste ca Moartea domnului Lazarescu, care pare un documentar?

In toate acestea. Billy Wilder spunea la un moment dat ca marea reusita in materie de regie este atunci cand aceasta nu se vede, cand totul pare ca functioneaza de la sine, cand povestea curge fluent… Acesta este un lucru foarte greu de obtinut. Drumul pana la fluiditate, pana la firesc este destul de anevoios, dificil, stresant. Cat timp lucrezi la scenariu, te culci cu replicile acelea in cap, a doua zi revii, refaci. Chiar si cand incep filmarile, cand incepe lucrul cu actorii, continua ajustarea scenariului in raport cu fiecare in parte.

Cum s-a nascut Moartea domnului Lazarescu?

Ideea filmului acestuia facea parte dintr-un proiect pe care l-am articulat impreuna cu Razvan Radulescu. Cele sase povestiri sunt scrise de mine, prin primavara lui 2003, intr-un moment de disperare. Vazusem cat e de greu sa faci film in Romania si atunci m-am gandit sa scriu niste povesti care sa poata fi transpuse pe pelicula cu mijloace cat mai putine, sa poata fi filmate pe digital, cu ajutorul prietenilor, actori sau amatori.

Cum v-ati format? De unde vine dragostea pentru film?

Am inceput prin a fi interesat de pictura. Am spus-o de la zece ani: "Eu vreau sa fiu pictor". Ma rugasem de taica-meu sa ma dea la scoala de muzica si arta plastica. Un unchi de-al meu de la Botosani era pictor si ii vazusem lucrarile prin casele familiei. Eram fascinat de pictura. Am dat examen, am intrat primul, profesorii i-au felicitat pe-ai mei. Era in 1977. Tin minte ca dupa asta am fost cu ai mei si am mancat ciorba de burta si tuslama la Restaurantul Odobesti de pe Mosilor. Era imediat dupa cutremur, totul in jur era ruina…

Cum se explica episodul liceului de chimie in parcursul dv. artistic?

Foarte usor. Am cazut la admiterea in Liceul Tonitza. Chestia asta m-a marcat foarte tare, pentru ca eram convins ca intru, eram convins ca sunt cel mai bun. Poate ca de asta nici nu mai sunt acum asa de pregatit pentru succes. Cat am fost in scoala de arta plastica, luam premiul intai in fiecare an, eram cel mai bun de acolo. Am dat examen la Tonitza si am picat la admitere. Era o chestiune de politica a scolilor. Tonitza, de exemplu, se straduia sa-i pastreze pe proprii elevi, cei care facusera si scoala generala acolo.

Aceea a fost prima lovitura a vietii?

Da, a fost prima, dar nu si ultima… Liceul l-am terminat in sapte ani, am fost exmatriculat, am repetat doi ani…

De ce? Erati obraznic? La cat de cuminte pareti acum, e putin probabil…

Nu ma duceam la scoala. Stateam acasa si citeam. Nu aveam nici o treaba cu chimia… De fapt, in perioada aceea mi-am facut majoritatea lecturilor esentiale. Apoi, am plecat in armata pe care am facut-o la "dilibau" cu tot felul de fosti detinuti de drept comun. Un om cu un dosar ca al meu (am repetat clasa a XII-a, am fost exmatriculat in a XII-a bis, am terminat liceul la seral) trebuia asezat alaturi de altii pe masura, nu?! In plus, aveam o matusa care a emigrat in Anglia din 1972 si asta s-a adaugat la dosar… Am facut o armata lunga. Noroc ca a venit Revolutia si am scapat. Interesul pentru cinema a venit incet-incet atunci, la sfarsitul "epocii de aur". Vedeam multe filme pe casete.

Cum ati ajuns in Elvetia?

In 1990, exista deschiderea Occidentului catre Romania. In Lausanne, exista o galerie dedicata tinerilor intre 16 si 25 de ani. Se faceau schimburi culturale intre artisti elvetieni si romani. Noi am fost acolo in iulie, ei au venit in octombrie. Incet-incet, s-a strans legatura cu Elvetia. Pentru ca am avut marea sansa de a fi ajutat de prietenii de acolo, am dat examen la Ecole Superieure d’Arts Visuels din Geneva, Sectia Bijuterie, dupa ce in toamna picasem la Institutul Grigorescu din Bucuresti, la pictura. Dintre cei 14 candidati au fost acceptati doar trei, printre care si eu. Aceea a fost una dintre marile reusite. Imi reveneam abia la zece ani dupa esecul de la treapta intai. Imi facusem eu un calcul ca voi studia "bijuterie" si, intre timp, voi picta. Prima ma va ajuta sa-mi castig existenta, iar pictura va fi locul meu de desfasurare totala. M-am razgandit, am dat examen la pictura la Scoala Superioara de Arte Vizuale. Dupa primul an, am realizat ca nu mai am nimic de invatat de la scoala in materie de pictura… Si, pentru ca voiam sa invat in continuare, am dat examen la sectia de film. M-au primit direct in anul doi. Am terminat si m-am intors acasa in 1996.

Nu v-ati gandit sa ramaneti?

Nu m-a interesat niciodata asta, desi as fi putut sa raman sau as fi putut pleca in Franta… Ma intereseaza sa stau aici, in Romania. Ceea ce este foarte curios este ca la revenirea de la Viena a fost prima data cand am avut un soi de rau… nu-mi venea deloc sa ma intorc acasa. Da’ deloc! Nu mi s-a intamplat niciodata pana acum… Probabil ca asa se intampla in momentul in care te ajunge neputinta. Aici e foarte greu, un alt fel de greu decat cel de dincolo.

Dar atunci ati revenit…

Am incercat sa lucrez la o firma de publicitate, n-a mers deloc. Dupa aceea, am inceput sa lucrez la emisiunea Danei Deac, la Antena 1, ca director artistic. A fost OK. Supervizam documentarele, chestii marunte. Dana m-a ajutat foarte mult cu jobul asta pentru ca imi permitea sa am timp pentru ale mele. La terminarea scolii de la Geneva, luasem un premiu din partea autoritatilor cantonale, care sprijina artele vizuale. La sectiunea film, eu am fost cel premiat si am primit niste bani. Cu ei si cu ce mai stransesem eu, mi-am cumparat o garsoniera pe care am transformat-o in atelier. Astfel ca, in perioada cat am lucrat la Antena 1, am pictat.

Cand v-ati casatorit?

La intoarcerea din Elvetia. Am si doua fetite, Smaranda, de 11 ani si Ileana, de sase.

Cum sunteti ca tatic?

Sunt un tata stresat. Un om stresat pe toata linia. Stresat, speriat, angoasat. Iar ca tata, sunt la fel… Dupa episodul Antena 1, am facut niste filmulete pentru Atomic TV. In perioada aceea, am lucrat cu niste producatori din Timisoara. Ei erau interesati sa depuna un scenariu la CNC. M-au intrebat daca n-am ceva scris. Pe mine ma interesa, dar imi lipsea oportunitatea si nu stiam de unde trebuie inceput. L-am sunat pe Razvan Radulescu, el a fost de acord si ne-am apucat sa scriem primul scenariu, care a fost Marfa si banii. Cei de la Timisoara au avut niste probleme si n-au mai putut merge alaturi de noi. Si atunci, ne-am dus la Rofilm si am participat cu ei la acest concurs. Am castigat si asa am inceput primul meu film. Cei de la Rofilm au administrat foarte prost banii. Dupa ce am terminat filmarile, au zis: "Gata, nu mai sunt bani! La revedere!" Filmul a ramas in dulap. Pintilie, care fusese foarte interesat de acest scenariu, a intervenit pe langa cei de la Rofilm si l-a recuperat. Astfel, am avut posibilitatea ca in primavara sa montez Marfa si banii si asa s-a nascut primul meu film, in 2000. In 2001, el a fost selectionat la Cannes, la Quinzaine des Realisateurs, si a avut o cariera destul de frumoasa. A luat vreo sapte premii internationale.

Cand si de ce ati creat casa de film Mandragora?

Am infiintat-o anul trecut pentru ca am avut foarte mari probleme cu primul film si cu cel de scurt-metraj din cauza producatorilor. Stiam inainte sa ma apuc de primul film ca e mai bine sa nu depind de altii. Suntem patru asociati. Pe mine nu ma prea intereseaza ce se munceste pe aici. Mandragora se afla la inceput, creste incet-incet. De business se ocupa Alex Munteanu, care e si producatorul executiv al filmului, iar eu ma ocup de partea artistica. Nu ma gandesc la bani. Iar datorita premiilor castigate de Moartea domnului Lazarescu, am primit suficient cat sa-mi permit sa nu ma gandesc la aspectele financiare pana la sfarsitul anului. Probabil ca voi mai lua niste premii si ele imi vor asigura o oarecare liniste financiara pe termen scurt.

Aveti incredere in filtrul pe care il aseaza criticii asupra creatiilor romanesti?

Nu, nu, nu! Nu am incredere in ei, asa dupa cum nici ei nu au incredere in capacitatile creatoare ale regizorilor din Romania. Proportia se pastreaza. La cat de multi regizori de calitate sunt in Romania, atatia critici de calitate sunt. Asa cum functioneaza cinematografia, asa functioneaza si agricultura si toate celelalte. Nu spun ca sunt legate, dar e imposibil sa ai critici de film de rangul intai si filmele sa fie proaste. Nu rimeaza. Pentru mine, criticii sunt foarte importanti. Ei trebuie sa faca parte din procesul creatiei de film. Eu citesc critica si lucrari de film. Imi doresc foarte tare sa vad si in Romania critici interesati sa-si expuna intr-o lucrare teoretica propria filozofie asupra cinematografului. Astept lucrari de tipul acesta. Oricum, pentru mine conteaza ceea ce se intampla cu filmul in Europa, la mama lui acasa, acolo unde a fost inventat.

Cu alti regizori in ce relatie sunteti? Exista oameni pe care ii apreciati in cinematografia romaneasca?

Nu prea. In cinematografia romaneasca exista niste filme pe care le apreciez foarte mult, dar nu oameni. Apreciez foarte tare incapatanarea si obstinatia cu care Pintilie isi urmareste obsesiile. In viziunea mea, obsesia este sinonima cu actul creatiei. Dintre cei straini pe care ii apreciez, cam toti sunt morti. Printre ei, John Cassavetes, un regizor american foarte putin rulat pe la noi. Sunt putini cei pe care eu ii recunosc ca fiind autori in adevaratul sens al cuvantului, cineasti in opera carora identific dorinta de a exprima cat se poate de limpede propria lor viziune despre lume, lucruri, viata.

Ce-mi puteti spune despre perioada de doi ani in care ati purtat cu dv. o stare de fragilitate?

Va referiti la ipohondria mea? A fost si a trecut. Probabil ca o sa vina din nou si o sa treaca la fel. Daca ajungi la 34 de ani fara defectiuni, trebuie sa te consideri un om foarte norocos.

In ce relatie sunteti cu moartea? Cat de des va ganditi la ea?

Ma gandesc in fiecare zi la ea si am cu ea relatia unui om obisnuit. Nu ma imbie deloc gandul mortii si, cand am cate o depresie pasagera, chiar ma sperie foarte tare. Depresia se vede pe mine, sunt mai abatut, ingandurat. De-abia dupa ce o depasesc, vorbesc despre ea. Ma refac cumva interior, nu am capacitate de regenerare.

Ce faceti intre doua filme?

Fac fel de fel de lucruri care tin mai putin de film. Zilele mele sunt inegale, tot ce fac este inegal, dezorganizat, dezordonat. Nu am agenda, am o memorie foarte buna. Cateodata, cand se aduna foarte multe lucruri, pierd controlul.

Aici, la Mandragora, ati adus din picturile dv.? Pot sa vad vreuna?

Nu, n-am adus nici una. De ce as fi adus?

Pentru ca va reprezinta!

Dar pe mine ma reprezinta multe lucruri. Ce-ar fi sa vin aici si cu cratitele in care gatesc?!

Gatiti?

Da, imi place sa gatesc.

Ce cititi?

De vreo zece ani, nu mai citesc beletristica. Citesc fel de fel de carti legate de medicina, de psihologie si de neurologie. Ma intereseaza foarte tare cum functioneaza creierul. Nu din perspectiva realizarii unui film, ci ca sa inteleg ce e cu mine. Ma simt foarte bine atunci cand vad un documentar sau cand citesc o lucrare stiintifica legata de organism, de spatiu, de fizica. Sunt chestii care ma linistesc. M-am format ca un om care respecta foarte tare si care tinde catre modelul biblic al lui Iisus Hristos. Indiferent daca Iisus este o fictiune sau a existat, mi se pare ca e un model foarte frumos si foarte greu de atins. La fel dupa cum nu prea ma intereseaza daca Dumnezeu exista sau nu. Dupa parerea mea, Creatia divina este perfecta, indiferent ca este opera unui Dumnezeu sau este o intamplare.

Daca tot sunteti o particica a unui intreg perfect, de ce nu sunteti mai luminos si mai impacat cu dv.?

De ce atatea stresuri si angoase? Cum de ce? Pentru ca imi place viata, stiu ca o sa dispar si nu imi convine perspectiva asta. Imi convine ce am, ce vad si ce traiesc aici, pe pamant. E simplu. Nu pot sa cumpar promisiunile acelea, nu le cred. Sunt de acord ca, la un moment dat, murind, ma voi integra in ciclul vietii, al naturii, fiind in continuare parte din natura si din creatie, urmand a ma transforma in tarana, dar nu sunt o fiinta atat de inalt spiritualizata incat sa fiu relaxat. Sunt cat se poate de om si cat se poate de tare influentat de propriile mele spaime. Cand o sa se intample, poate ca o sa fie bine si o sa levitez zi de vara pana-n seara. Dar n-am ajuns inca la nivelul acesta de intelegere.

Cum va caracterizati cariera, parcursul?

Norocos. Cred ca sunt norocos. Am noroc de prieteni si de dusmani.

Dar un om care se considera norocos ar trebui sa fie mai senin…

Am zis norocos, n-am zis "idiot". Cei senini si plini de speranta ori sunt idioti ori sunt sfinti. Iar eu sfinti n-am prea intalnit, asa ca…

Dar despre cat ati muncit sau cat ati transpirat nu spuneti nimic?

Asta nu se pune. Nu sunt singurul care munceste. Sunt foarte multi oameni care muncesc. Sunt putini cei care reusesc. Iar cei care reusesc sunt norocosi.

Va considerati un om reusit?

In ce fel? Profesional, cred ca da. Ar inseamna sa fiu ipocrit sa spun ca nu. In 1965, Liviu Ciulei a luat Premiul pentru regie la Cannes. Tot prin anii ’60, a luat Mircea Muresan premiul Opera Prima la Cannes. Suntem in 2005. Abia dupa 30 de ani s-a intamplat sa mai ia un film romanesc un premiu important la Cannes. Ce inseamna asta, altceva decat o reusita?

Aveti momente in care sunteti mai relaxat, cand va jucati?

Nu. Eu nu pot fi pus in cutiutele astea, nu incap in ele. Nu am nici un fel de traiectorie pe durata unei zile. Totul este aleatoriu. N-am permis de conducere. Nu imi place computerul. Nimic. Ende. Din cand in cand, citesc. Si se intampla ca la intervale greu de precizat sa scriu un scenariu. Daca as avea atelier, as picta. Dar nu pictez si nu ma bucur de chestia asta. Ma las purtat de existenta. Cel putin acum, dupa ce s-a terminat filmul. Fac ce se nimereste sa apara.

Si ce apare?

Habar n-am. Am mai multe proiecte in stand-by si nu stiu de care o sa ma apuc. Intr-un viitor indepartat o sa revin la pictura. Sunt foarte multe lucruri care ma intereseaza: si sa pictez, si sa fac fotografie, si sa pun in scena o piesa de teatru… De exemplu, mi-as dori foarte mult sa pun in scena Cantareata cheala a lui Eugene Ionesco. Dar in primul si-n primul rand, ma intereseaza sa fac urmatorul film. Nu stiu care va fi acesta…

Cristi Puiu

S-a nascut la Bucuresti, in data de 3 aprilie 1967.

Studii:

• 1977-1980, Scoala de Arta Plastica nr. 4;
• 1981-1988, Liceul Industrial de Chimie, Bucuresti;
• picteaza de la 10 ani;
• in 1990, a participat la o expozitie de pictura la Lausanne, Elvetia, impreuna cu alti artisti romani; doi ani mai tarziu, a fost admis la Scoala Superioara de Arte Vizuale din Geneva, Elvetia; dupa primul an de studii, a abandonat cursurile de pictura ca sa se inscrie la cele de film, in cadrul aceleiasi scoli; a absolvit in 1996;
• la revenirea in Romania, a continuat sa picteze si sa faca filme.

Filme de scurt-metraj:

• Interioare – 1993;
• Nicaieri nu e ca acasa – 1994;
• Inainte de micul dejun – 1995;
• Un cartus de Kent si un pachet de cafea – 2004; Premiul Ursul de Aur pentru cel mai bun scurt-metraj la Festivalul de Film de la Berlin, Marele Premiu al Festivalului de Film de la Zagreb si premiul pentru scurt-metraj la Festivalul de la Buenos Aires;
• Offset – 2005, scenariu;

Documentare:

• 25.12.1995 – Bucuresti, Gara de Nord – 1996;
• Asylum – 1998;

Filme de lung-metraj:

• Marfa si banii – 2001, regie, Premiul special al juriului si Premiul FINDLING, Cottbus, Germania; Premiul FIPRESCI si Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina (Alexandru Papadopol), Salonic, Grecia; Mentiune speciala a juriului, Trieste, Italia; Premiul PROCIRET, al Asociatiei Producatorilor de Film din Franta, Angers, Franta;
• Niki Ardelean, colonel in rezerva – 2003, scenariu;
• Moartea domnului Lazarescu – 2005, Premiul sectiunii "Un certain regard", al Festivalului International de Film de la Cannes; distribuitorul francez a incasat 30.000 de euro, din care regizorul nu a primit decat girul festivalului, care ajuta la vanzarea filmului; Premiul pentru Cel mai bun film la Festivalul International de Film Francofon din Namur; Premiul Descoperirea Anului, acordat noilor talente la Festivalul International de Film de la Reykjavik, Islanda; Premiul special al juriului "Silver Hugo", la Festivalul International de Film de la Chicago; filmul este propus pentru nominalizare la Oscar categoria Cel mai bun film strain.