Costin Militaru: I´m no Superman

L-am întâlnit pe medicul Costin Militaru într-o miercuri după-amiază la sediul Samusocial. E îmbrăcat în blugi şi tricou şi poartă plete. Vine de la celălalt job, după o discuţie de şase ore cu deţinuţii de la Jilava, unde face formare pe soft skills. A terminat medicina acum zece ani şi de atunci lucrează cu grupurile sociale vulnerabile: consumatorii de droguri, prostituate sau oameni fără adăpost.

A venit la 14 ani la Bucureşti, când a intrat la liceu. Ai lui au rămas acasă, la Nana, în Călăraşi. După ce a terminat facultatea, a avut o mare dilemă: „Ce să fac?!” Salariul era de două milioane jumătate. Cărţile pe primul semestru erau dublul salariului pe o lună. Într-un spital de stat nu voia să lucreze, pentru că nu putea accepta să trăiască din mila pacienţilor. „Am avut norocul să intru în treaba asta cu consumatorii de droguri şi aşa am ajuns să fac ceva ce mi-a plăcut foarte tare. Am avut o înclinaţie pe partea asta de social, mai mult decât alţii.”

În echipa mobilă a Samusocial a intrat acum doi ani, când a aflat că aveau nevoie de un medic pe teren în tura de seară, care să lucreze cu oamenii străzii. Sunt categoria cea mai de jos a societăţii: nu au serviciu, casă sau familie. Cum aceşti pacienţi nu se prea înghesuie la uşa cabinetului medical din Centrul de zi, îi vizitează el la domiciliu. Care poate fi oriunde pe stradă. „Pacienţi, e mult spus. Noi lucrăm efectiv acolo unde ei trăiesc, unde dorm. În stradă, în boscheţi. În subsoluri de bloc, într-un balcon, în câmp. Unii au găsit o construcţie din beton pe care au dezgropat-o, şi acolo dorm, într-un semibordei. Zici că e un buncăr.” Costin a fost acolo să îi panseze. Le acordă asistenţă primară, ca un medic de ambulanţă, doar că maşina cu care patrulează străzile e o dubiţă lipsită de orice dotări în materie de echipamente şi aparatură medicală.

„Dacă omul e tăiat, îi curăţ rana, i-o bandajez, îi dau şi un antibiotic. Dacă e în sevraj – depinde de ce substanţe –, caut o rezolvare pe loc. Dacă e ceva ce mă depăşeşte, chem ambulanţa sau îl urcăm în maşină şi mergem la spital. E medicină de bază, în principiu, mai ales pe partea de infecţii tegumentare. Dar mai găsim şi TBC şi fel de fel de alte boli.”

Din echipajul său fac parte Lidia Ianuş, asistent social, şi Mihai Ionescu, omul bun la toate, şofer şi logistician – responsabil cu aprovizionarea a tot ce e nevoie. Dacă vă imaginaţi că oricine poate să facă asta, faptul că în echipele mobile ale Samusocial sunt doar doi medici vorbeşte de la sine, în condiţiile în care în Bucureşti, statisticile neoficiale indică 6.000 de persoane fără adăpost.

Costin Militaru şi-a găsit o justificare în faptul că s-a obişnuit într-atât să lucreze în stradă încât n-ar mai avea răbdare să stea să aştepte în clinică să vină pacientul „frumos, aranjat, fardat şi parfumat" căruia să-i prescrie o reţetă "cu pastile de slăbit sau calmante, că altfel nu poate să doarmă de stres.” Are momente de sinceritate când admite că e o treabă dificilă, pentru care trebuie să fii un pic „sărit de pe fix”: „Am intrat în canal. Nu oricine poate să intre acolo, unde oamenii ăştia dorm. Te mai întâlneşti cu unii sub influenţa alcoolului, îţi cer diverse. N-ai să le dai, devin agresivi… Trebuie să ştii să aplanezi conflictele. Mergi în stradă, ai de înfruntat haitele de câini, mai e şi riscul traficului. Ştim cu toţii cum e în Bucureşti. Dacă plouă, riscurile sunt destul de mari. ”

Dar ceea ce pentru noi e o situaţie extremă, pentru el a devenit obişnuinţă. „Am fost în Ferentari, în gunoaie până la genunchi. Am fost pe Tunsu Petre, în Zeţari, şi prin Livezilor după consumatorii de droguri. Pentru mine nu e niciun spectacol. Înţeleg că e modul lor de viaţă. Nu mă mai deranjează mirosurile sau că tratez abcese. După ani de zile, sunt imun la chestiile astea.” Să nu vă imaginaţi că e total neafectat, iar preţul pe care îl plăteşte e că are prea puţină răbdare cu problemele de zi cu zi ale celor apropiaţi.

A câştigat, în schimb, experienţă în relaţionarea cu cei aflaţi la limita umanităţii şi şi-a însuşit codul nescris prin care să fie acceptat. „Nu le iau niciodată nimic, mă duc şi le ofer. Nu mă duc să le spun că au făcut mizerie, că nu îmi place mirosul lor sau că mă deranjează câinii pe care i-au adunat în jurul lor. Eu îi întreb dacă îi doare ceva.” Reuşeşte să treacă peste reticenţa, suspiciunea şi neîncrederea pe care aceştia o afişează faţă de orice intrus ajuns din întâmplare pe teritoriul lor. „Dacă omul e bolnav, abia aşteaptă să îl întrebe cineva ce face, de ce e acolo, întins pe jos. Dacă e un pic băut şi îţi spune: «Lasă-mă, bă, în pace, că am de băut o sticlă!»”, îl lasă. Ştie că oricum îl găseşte tot acolo, a doua sau a treia zi.

Nevoia l-a învăţat cum să vorbească cu operatoarele de la Serviciul de ambulanţă ca să le convingă să trimită o maşină pentru aceşti bolnavi fără acte şi fără asigurare de sănătate, care ajung într-un spital numai în caz de urgenţă. „Încerc să îi ajut cât pot, cu ce medicamente avem, cu ce posibilităţi avem noi. Aflu unde a mai fost internat şi îi fac o trimitere acolo, ca pe baza ei să poată să treacă măcar o dată să i se facă o verificare, într-un fel de semiambulatoriu. Dacă nu au măcar o hârtie dată de un medic, nu se uită nimeni la ei în spital.”

No man's land

Nu se poate mândri că reuşeşte să stabilească o relaţie terapeutică pe termen lung cu ei, dar are cazuri de care s-a ocupat câteva zile la rând şi care au evoluat bine datorită tenacităţii lui. Oricum, n-au noţiunea timpului, trăiesc într-o buclă atemporală.

„Problema lor cea mai mare e consumul de alcool. În stradă e foarte greu să stai fără. Greu! Să stabileşti o relaţie de consiliere de durată, de mediere, e foarte complicat. Ce să le spui pe tema asta?! «Nu mai bea şi tu…» Îi mai poţi constrânge, când au nevoie de antibiotic; românul a învăţat că nu ai voie să consumi antibiotic cu alcool. Dar un consumator cronic dă în sevraj şi există riscul foarte mare să-ţi moară.” Mai toţi dezvoltă diverse probleme psihice generate de traiul pe stradă, uneori acesta e chiar motivul pe care au ajuns acolo: „Dacă i-ai prins într-un episod psihotic, n-ai ce să faci.”

Costin Militaru şi echipajul său se urcă în maşina de serviciu pe la ora 5 după-amiaza şi cursa lor prin Bucureşti se poate întinde până la ora 10-11 seara. Dacă nu i se semnalează de la Centrul de zi că cineva are o problemă socială sau medicală sau dacă nu are nicio „vizită” programată, îşi aleg singuri traseul. Dacă săptămâna trecută au făcut jumătate de Bucureşti, săptămâna aceasta străbat cealaltă jumătate.

De la Răzoare până la Morarilor sunt tot atâtea zone fierbinţi pe harta oraşului pe care le are de acoperit. N-are niciodată parte de un mediu de lucru steril. Are la îndemână nişte Betadină şi apă oxigenată cu care dezinfectează rănile. „Degeaba îi spun eu ăluia: «Te speli deseară, dai cu apă şi săpun, pe urmă dai cu…» Se uită la tine de parcă-ar spune: «Ce zici mă?! De unde apă cu săpun? Hai că poate apă găsesc în Dâmboviţa. Da, săpun de unde iau?!» Decât să se spele cu apă din Dâmboviţa, e mai bine să nu se spele.”

Costin îşi stăpâneşte teama de a intra pe teritorii îndoielnice, îl roade mai mult ideea că poate să pună un diagnostic greşit. „Dacă fac ceva greşit acolo… Poate să fie un nene cu un TBC activ şi să fie noapte şi să nu-l văd la faţă foarte bine. Să am impresia că a făcut o pneumonie de la faptul că doarme cu spatele pe beton. Şi eu să îi dau antibiotic.”

În zone cum e Toporaşu, – un perimetru de conducte cu apă caldă, în jurul cărora oamenii fără adăpost şi-au făcut „case”, ca să aibă iarna căldură – ajunge să se certe cu vecinii pe motiv că „nu-i mai ia de pe capul lor” pe homeless. Sunt doi kilometri de ţevi şi vezi – de la zlătari cu cai până la cerşetori care ziua ies pe străzi şi noaptea dorm sub o ţeavă. Dacă se descurcă cu romii şi toxicomanii, negocierea cu vecinii e şi mai grea. „Luaţi-i!”, i se cere ameninţător. N-are unde să-i ia. De luat, ar putea să îi ia poliţia, dar pentru asta trebuie ca vecinii să facă sesizare. Şi oricum, a doua zi sunt din nou pe străzi.

În casele dezafectate – clădiri de patrimoniu pe care le-au ocupat abuziv – locuiesc câte 30, 40, 50 de oameni în două camere. L-au chemat într-un loc ca ăsta, pe Cheiul Dâmboviţei, peste drum de Facultatea de Drept într-o vilă dărăpănată, acum două săptămâni. L-au anunţat că unul de-ai lor s-a dus „să facă rost de bani” şi a băgat mâna într-un transformator.

La spital, medicii l-au întrebat pe nefericit ce-a păţit şi, pentru că şi-au dat seama că era autorul unei infracţiuni, au vrut să anunţe poliţia. A fugit din spital cu mâna arsă. Pe Costin l-au sunat, pentru că era singurul care putea să facă ceva în momentul ăla pentru el. După ce s-a asigurat că nu are şi alte leziuni, i-a verificat rana, l-a bandajat, i-a lăsat nişte medicamente şi spray-uri pentru arsuri, apoi le-a explicat celor din casă cum să i le administreze. A verificat şi a doua şi a treia zi că e OK.

Tehnicile de negociere pe care le-a deprins în lucrul cu deţinuţii şi toxicomanii îl ajută foarte mult. Are zeci de cursuri în spate. A fost plecat în Vietnam printr-un program GIP – ESTHER al guvenului francez cu scopul recuperării consumatorilor de droguri şi ajutorării bolnavilor de HIV/SIDA. Dar teoria nu e totuna cu practica din stradă. În stradă înveţi tehnicile de negociere, comunicare şi capeţi abilităţi de supravieţuire. Nu s-a simţit niciodată vulnerabil, niciodată în pericol. Într-o situaţie tensionată, când nu se mai înţelege cu omul, se urcă în maşină şi îşi vede de drum. „N-a scos nimeni cuţitul, n-a dat nimeni cu bâta. Ne-au mai înjurat, că nu le dăm nu ştiu ce… Că face «Samu» ce vrea cu ei, asta am mai păţit. Oamenii sunt supăraţi. Dacă sunt şi puţin «luaţi», vorbesc multe. Dar nu s-a luat nimeni de noi, aşa degeaba. Dacă eu am venit să te- ajut, de ce te-ai lua de mine?”

Singura lui armă împotriva microbilor e Desmanolul, o soluţie alcoolică pentru dezinfectarea igienică a mâinilor, pe care o poartă ca pe un soi de amuletă. Poate că are un înger păzitor foarte vigilent, care îl păzeşte şi când cară găleţile cu seringile utilizate de consumatorii de droguri, şi când consultă un bolnav cu TBC activ. Nu s-a prins nimic de el.

Condiţii nu sunt ca în Germania, pentru că nici societatea nu e aşa. Locurile din adăposturile de noapte din Bucureşti sunt puţine şi trebuie să dovedeşti prin buletin că aparţii de sectorul respectiv. Cu puţin noroc, o mamă cu un copil poate să se cazeze temporar la „Casa Ioana” pe Şoseaua Olteniţei. In extremis, pe timpul iernii, o mamă cu un prunc mai poate fi acceptată într-un spital. Până la vârsta de 18 ani, copilul primeşte oricum asistenţă gratuită şi un medic de treabă i-ar putea interna pe amândoi până trece iarna. Altfel, fiecare sector în parte are 3, 5, 7, 10 până la 20 de paturi. În sectorul 2, adăpostul constă în 5 containere de şantier, a câte şase paturi. Ori e prea frig, ori e prea cald, asta e clar. Şi dacă e cald, şi dacă e frig, acolo sunt păduchi. În registrul medical, din 100 de oameni care i-au trecut prin mână medicului Militaru în luna ianuarie, peste 20% au venit cu râie sau păduchi luate de la adăpost. Într-un adăpost de noapte regulamentul cere să vii seara la 7 şi să pleci dimineaţa la 7. Că e plin de păduchi de râie sau de purici, e partea a doua. Dar îţi trebuie un buletin. Şi, cum oamenii ajunşi în stradă nu mai au nimic, nu au nici cărţi de identitate. „Ne e greu să le facem buletin câteodată. Ei nu primesc carduri, ci o hârtie cu poză, valabilă un an. Te duci şi te rogi de secţia de Poliţie să îi facă şi lui nea Vasile o carte provizorie, să aibă un act cu care să se identifice.” Toate bune şi frumoase, nea Vasile vine şi îşi face poze, i se dau bani de timbre, plăteşte taxa de 1 leu. După care, poliţistul de proximitate trebuie să îl verifice la el „acasă”. „Nea Vasile, vezi că vine poliţia diseară. I-am zis că te găseşte pe banca din parcul X. Stai şi matale acolo, până vine cineva să te întrebe de sănătate.” Dacă e un poliţist bun, îl găseşte pe nea Vasile, îi dă o amendă cu avertisment şi pe această bază, care atestă că domiciliază în zona secţiei respective, i se emite buletinul.

Un poliţist mai şmecher zice: „A, păi stai, dumneata nu locuieşti aici, că n-ai făcut mizerie.” Nu-l ia în evidenţă şi trebuie să te duci la altă secţie să-i faci buletinul. Dar oamenii străzii nu prea au timp să umble pe la secţii după buletin, pentru că trebuie să mănânce, şi pentru asta trebuie să producă 10, 15 lei pe zi. E greu, mai ales dacă sunt oameni la 40-45 de ani care aparent pot munci.

Costin înţelege prea bine de ce oamenii fără adăpost nu pot lucra. „Dacă dormi noaptea pe o bancă în parc, nu te odihneşti. După o săptămână de dormit în parc, e greu. Dimineaţa, când te prezinţi la serviciu, nu zice nimeni că ar trebui să miroşi a liliac, dar nici a boscheţi. Ajung să nu poată să lucreze, pentru că nu se pot spăla. Nu-şi pot da jos barba sau nu pot purta o cămaşă curată când se duc la un interviu.”

Piaţa de sclavi

Cu toate astea, nu toţi cerşesc. Probabil că nu ştiaţi că există o piaţă neagră a locurilor de muncă la Unirii. Nici eu nu ştiam. Costin ştie că, dacă eşti homeless, dimineaţa la şase trebuie să fie pe câmpul de la Unirii, ca într-un târg de sclavi. „«Tu, tu şi tu, mergeţi cu mine pe şantier, azi.» De acolo, poţi să te angajezi pentru o zi. Există şi riscul să munceşti toată ziua şi seara să nu-ţi dea nimeni nimic. Mulţi şi-au luat o ţeapă, două, trei şi nu se mai duc.” Aşa ajung să se adune pe lângă o biserică, pe lângă scările de bloc.

Astă-iarnă, Adăpostul Municipalităţii s-a deschis la 15 decembrie şi s-a închis la 1 martie, când încă era urât afară. Oamenii îi cereau adeverinţe medicale, ca să poată să rămână încă acolo. Aşa că le-a dat tuturor, ca să poată să mai stea într-un mediu… cât de cât confortabil. „Pentru ei, adăpostul domnului primar «profesor doctor» Oprescu e hotel de lux. Sunt 15 oameni acolo într-o clădire de 600 de locuri şi trebuie să îţi faci dosar, să plăteşti, nu mai intră oricine. Un om al străzii nu îşi permite să se ducă în adăpostul respectiv.”

Costin spune că administraţia locală ar trebui să fie direct interesată de cetăţenii care trăiesc pe stradă şi care ne fac nouă rău, şi cetăţii. Nu mai primim fondurile de ajutorare pentru serviciile sociale de care dispuneam până în 2007 din partea unor organisme internaţionale. Suntem o ţară europeană şi ne revine obligaţia să ne ajutăm singuri. Unica soluţie ar fi ca, într-o zi, Ministrul Sănătăţii, prim-ministrul ori primarul să treacă peste ideea preconcepută că se cheltuiesc bani de la buget pe drogaţi şi prostituate şi să accepte că reprezintă o problemă serioasă. Să se intereseze care sunt costurile, care sunt specialiştii şi să investească în serviciile asistenţă socială. Bugetele astea trebuie să existe. „Din păcate, sunt mereu alte priorităţi iar drogaţii, prostituatele şi oamenii străzii o să fie pe ultimul loc. A-i proteja pe ei înseamnă, în definitiv, a ne proteja pe noi.”

Insatisfacţiile medicului Costin Militaru vin din ideile preconcepute ale societăţii. „Cum adică să dai o seringă unui drogat?!” Ne e greu să înţelegem că omul se droghează oricum. Dacă asistentul social îi dă o seringă, nu face decât să protejeze restul societăţii de transmiterea diferitelor boli. „Că omul ăla nu e închis. Dacă mergi de la Eroilor până la Unirii, vezi vreo douăzeci de consumatorii de droguri. Unii se suie la volan, alţii sunt şoferi de taxi, alţii stau pe bancă în parc, alţii merg prin metrou şi prin troleu. Trăiesc printre noi şi au contact cu dumneavoastră şi cu fiecare dintre noi. Nu sunt un grup închis.”

Un dar întors

Satisfacţile sunt intangibile sau apar dacă vede o urmă de recunoştinţă la unul dintre pacienţi. Într-o iarnă, o doamnă a vrut să îi croşeteze o pereche de ciorapi. „Asta putea ea să facă. M-a întrebat ce măsură port. Am rămas surprins. Avusese probleme cu coloana, i-am dat nişte medicamente. Şi unguent, care pentru ei pare aşa, o mană cerească.”

Doctorul Militaru îşi propune să reziste în jobul ăsta, atâta timp cât există asociaţia Samusocial. E drept că i-ar plăcea să muncească mai puţin. În dimineaţa asta, la ora 7, era la Penitenciarul Jilava. Acasă o să ajungă noaptea, la 11. Mâine o ia de la capăt. Şi-ar dori mai mulţi colegi în echipa mobilă, dar nu sunt fonduri şi voluntari n-a prea văzut. „Lumea vede ce facem noi ca pe un fel de SF. Depinde unde punem normele, poate ni le-am setat noi mai jos.” Soţia îl acceptă, pentru că ştie că îi place ce face. E medic şi ea, la bază, şi înţelege ce presupun practica şi riscurile la care se expune. Taică-său l-a înţeles de acum opt ani, dar se bucură când îl ştie plecat la un schimb de experienţă în străinătate.

Înainte de a mă invita să îl însoţesc pe teren, Costin Militaru m-a atenţionat să nu cumva să îi fac un portret de supererou, ci să îl prezint exact aşa cum e el, un om obişnuit. Vă las să judecaţi singuri dacă ce face el e obişnuit sau e ceva extrem.

Realitatea de lângă noi

Suntem obişnuiţi să trecem pe lângă oamenii străzii fără să clipim şi fără să întoarcem capul, ca şi când n-ar exista acolo. Ne autoiluzionăm când facem asta. Oamenii fără adăpost există, trăiesc printre noi şi folosesc aceleaşi mijloace de transport în comun ca şi copiii noştri. Sunt 6000 numai în Capitală. Doar o intervenţie timpurie poate face diferenţa între diferitele stadii de degradare umană sau poate duce la recuperarea şi reintegrarea unora dintre ei în societate. Dar cine să se-ncumete?

Articol preluat din Revista Cariere de iulie. Pentru detalii legate de abonare, click aici