Cetateanul Popescu

Dumitru Popescu

Nascut pe 2 ianuarie 1977, in Ramnicu Valcea

Este casatorit si are un baiat, pe nume Luca

• In 1997, a fost admis la Universitatea Politehnica Bucuresti, Facultatea de Inginerie Aerospatiala si la Facultatea de Teologie din cadrul ULBS;
• In 2001, a absolvit Facultatea de Teologie, iar studiile Facultatii de Inginerie Aerospatiala le-a intrerupt in anul III, pentru a se dedica proiectelor ARCA;
• In 1998, impreuna cu un grup de studenti, a infiintat ARCA si, curand, au fost construite rachetele Demonstrator 2 si 2B;
• In 2003, ARCA s-a inscris in competitia Ansari X Prize si Dumitru a reprezentat echipa la evenimentele importante din cadrul competitiei, precum: X Prize Teams Meeting (2004), X Prize Gala (2004) si X Prize Cup (2005, 2006);
• In 2004, a fost director de proiect si de lansare pentru racheta Demonstrator 2B lansata cu succes din Poligonul Fortelor Aeriene de la Capu Midia. Demonstrator 2B a fost echipata cu primul motor racheta din lume monopropelant reutilizabil din materiale compozite;
• In 2006, a fost director de proiect pentru vehiculul suborbital pilotat Stabilo, coordonand zborurile Misiunilor 1 si 2, precum si testele la sol;
• In cadrul Misiunilor 1 si 2, complexele lansate au ajuns pentru prima oara in stratosfera.
• In 2007, a reprezentat echipa ARCA la San Francisco, in cadrul Competitiei Google Lunar X Prize;
• In prezent, coordoneaza programul Haas-ELE, precum si departamentul de propulsie al ARCA.

Inca de pe vremea studentiei, pasionat fiind de aeronautica si astronautica, Dumitru Popescu voia nici mai mult nici mai putin decat "sa construiasca rachete spatiale". In Romania, aceasta tinea mai degraba de domeniul imaginarului, pentru ca practic n-aveai unde, n-aveai cum. Dar el si cativa colegi si-au spus: "De ce nu?! Ia hai sa-ncercam". Au inceput prin a infiinta ARCA (Asociatia Romana pentru Cosmonautica si Aeronautica), apoi s-au apucat sa proiecteze motoare, rezervoare si altele asemenea.

Intr-una din zile, cand se afla intr-un internet cafe impreuna cu sotia sa, Simona, si scotocea pe Internet, evident, tot ceva legat de rachete, a dat peste pagina competitiei X Prize. Si i-a zis sotiei: "Ia te uita, o competitie de rachete!" La care ea a raspuns: "Super tare, participam!" Era vorba despre cea mai prestigioasa competitie de astronautica la care s-au si inscris in 2003 si care impunea constructia unei navete cu care se putea trimite un om in spatiu. Doar taxa de participare era de 1000 de dolari. Dar amandoi au avut aceeasi idee: sa mearga inainte. "Aveam cei 1.000 de dolari (apropiatii spun ca erau banii lor de nunta), dar problema era ca ne trebuiau alti bani pe care sa ii folosim la constructie". Era constient ca nu se putea duce la nici un sponsor caruia sa-i spuna direct: "Eu sunt Popescu, din Valcea. Vreau sa fac o racheta cu care sa particip la un concurs american, pentru un premiu de 10 milioane de dolari. Pentru asta, trebuie sa trimit un om in Cosmos". Ii era clar ca ar fi fost luat peste picior. Atunci, s-au decis sa inceapa sa construiasca ceva, cu putinele resurse pe care le aveau, ca sa le poata arata potentialilor sponsori.

La inceput, cand oamenii vedeau micile motoare de racheta si rezervoarele facute de ei, nu erau extraordinar de impresionati. Totusi le ofereau sume mici de bani sau materiale de construit… Au inceput sa creasca, usor, usor si asa se explica de ce, de atunci, si-au triplat in fiecare an bugetul. Au participat la ANSAR X Prize pentru care au construit racheta Demonstrator 2B. Au construit-o, au testat-o, au reusit s-o lanseze.

Rocket Man

Lansarea rachetei Demonstrator din 2004 a fost cel mai greu moment pe care l-a trait vreodata: "Sa ne imaginam un proiect mare, de exemplu, o racheta care sa zboare pe Marte… Nimic nu mi se va mai parea la fel de greu ca prima lansare". Popescu imi explica de ce. Pentru ca de reusita ei depindea felul in care l-ar fi perceput oamenii: un lunatic sau un specialist in stiinta rachetelor. "La prima lansare, doar cateva secunde te despart de a fi declarat un tampit. Sau dimpotriva, un rocket scientist, cum zic americanii". N-au reusit sa lanseze din prima zi. Au avut probleme tehnice si totul s-a amanat pentru a doua zi, cand se anuntase vreme rea, furtuna. Furtuna a tinut toata noaptea si pentru Popescu a fost o noapte de cosmar. A doua zi, vantul batea cu 50-60 de km pe ora, in rafale. Teoretic, nu se putea face nimic. Dar acolo, special pentru eveniment, erau prezenti 90 de ziaristi, veniti din patru tari. Toti voiau sa vada lansarea. Asa ca trebuia sa le ofere una. A luat decizia sa riste. Au asteptat cat au putut de mult, pana la limita restrictiei aeriene. Au scos de pe racheta tot echipamentul care nu era absolut necesar: parasuta de recuperare si in general, tot ceea ce cantarea greu. Au alimentat-o doar cu 19% din cantitatea de combustibil… Faceau simularile pe calculator in timp real. Au cerut aprobare de la centrul de dirijare din Poligon. Ei le-au zis: "Nu lansati, n-o sa va iasa, o sa va prabusiti cu ea de pe rampa. El a zis: "Ba nu, simularile imi arata altceva." Si au lansat. Iar zborul a fost perfect. Marea satisfactie a fost cand li s-a transmis prin radio ca s-au incadrat perfect in perimetrul de lansare. "Nu stim cum ati reusit", li s-a spus atunci. "Noi lansam rachete sovietice, de serie, si de ani de zile nu am lucrat in asemenea conditii meteo". Abia atunci a avut un necesar sentiment de eliberare si a inteles ca misiunea s-a incheiat favorabil pentru el. Nu era un ratat.

Privind restrospectiv, la toate proiectele derulate, gaseste prea putine satisfactii. Ce i-a ramas in schimb adanc intiparit in minte e chinul. Traiectoria sa profesionala a fost mai degraba un parcurs greu, chinuitor. Ar sta pe ganduri daca ar fi sa o ia de la capat. Au existat si momentele de recunoastere, cand ei, "niste zapaciti din Valcea, care fac rachete" au aparut pe CNN.

Cetatean al lumii

Membrii echipelor participante in competitia X Prize au fost invitati in California, la Los Angeles, sa se cunoasca intre ei. Toti, creatori de rachete, s-au strans repede in bisericute in functie de afinitati, de caractere… Romanii s-au imprietenit cu doua echipe din SUA si cu o echipa canadiana. Dumitru si-a facut atunci, cum se spune, prieteni pe viata. In Las Cruces, New Mexico, cu ocazia organizarii X Prize CUP a avut sansa sa-l cunoasca pe Edwin Aldrin, al doilea om care a pasit pe luna in cadrul misiunii Apollo 11. Dar dintre toti oamenii pe care i-a intalnit de atunci incoace, Peter Diamandis, presedintele X Prize, este cel care a lasat o amprenta emotionala asupra lui. "E un orator excelent, foarte convingator, cu un discurs mobilizator". Se bucura de simpatia lui Justin Capra, inventatorul rucsacului zburator, care il priveste ca pe un fiu si care, de obicei, e de fata la toate proiectele lor importante sau cand fac testele de motor. L-a cunoscut pe regizorul elvetian Christian Frei, care a fost nominalizat si la Oscar ca "fotograf de razboi". Acesta, inspirat de posibilitatea trimiterii oamenilor in spatiu, l-a invitat pe roman sa joace intr-una dintre productiile sale de ultima ora, "Space Tourist", si Popescu a acceptat. Filmul, un documentar cinematografic, s-a lansat deja pe marile ecrane din Europa in luna august 2009. Scenele s-au filmat in SUA, dar si la Capu Midia, cand echipa ARCA a lansat Misiunea 2: "Asta a fost partea mai putin placuta, pentru ca regizorul statea dupa mine si fiecare actiune imi lua mai mult timp". Si nici n-a fost unica sa experienta de actor. Chiar in saptamana interviului, Popescu se intorcea de la filmarile pentru un documentar romanesc, despre care, invocand o clauza de confidentialitate, n-a vrut sa imi dea prea multe amanunte.

Rabdare de Sisif

Ar fi fost mare nevoie de caldura soarelui de vara ca balonul solar cu un volum de 150.000 m3 sa se ridice cu racheta cu tot in stratosfera pe 14 noiembrie 2009. Membrii ARCA cerusera aprobarea autoritatilor romane pentru desfasurarea misiunii inca din luna iulie, dar au primit-o abia spre sfarsitul anului, cand era clar ca vremea nu va fi de partea lor. Popescu nu se plange si se multumeste sa spuna ca trebuiau sa fie mai atenti la operatiile de manevrare a balonului si sa ia in calcul influenta curentilor marini asupra lui. Pentru el, institutiile sunt formate din oameni si, de exemplu, relatia sa cu Fortele Navale functioneaza excelent tocmai pentru ca acolo a intalnit niste buni profesionisti, care, mai cu seama, sunt oameni de caracter. El spune ca intarzierea aprobarii poate fi pusa exclusiv pe seama birocratiei, una dintre metehnele sistemului, greoi si intepenit, fata de care el, unul, a invatat sa se inarmeze cu foarte multa rabdare.

Pentru aprobarea lansarii rachetelor sale, cetateanul Popescu depune ca tot omul, o cerere. De obicei, cel care o primeste casca ochii de uimire si isi inchipuie ca e victima unei farse. Usor, usor, e "ajutat" sa-si revina din uimire si sa accepte ca lucrurile stau chiar asa: el chiar vrea sa inalte o racheta. La un moment dat, cineva din aparatul de stat i-a zis: "Bai, tu chiar nu vrei sa renunti?!" Nu vrea. Daca e nevoie, pune mana pe fax si mai expediaza vreo 50 de hartii.

The dice are cast

Efectuarea zborului facea parte din programul de pregatire pentru competitia de astronautica Lunar Prize initiata de Google. ARCA s-a inscris in 2008 in competitia care are ca obiectiv final expedierea pe luna a unui robot care sa culeaga date. Robotul trebuie sa aiba capacitatea sa aselenizeze, sa se deplaseze pe suprafata lunara si sa poata transmite de acolo imagini foto si video. Sunt 24 de echipe aflate in concursul al carui premiu final e in valoare de 30 de milioane de dolari. Asadar, pana in 2013, cei din echipa ARCA trebuie sa reuseasca sa-si expedieze pe luna propria sonda lunara purtatoare de echipamente de urmarire si telemetrie prin radio si satelit, pe care au botezat-o ELE. Am incercat sa aflu cat de mult l-a afectat nereusita lansarii de luna trecuta. El zice ca desi e suparat, n-a avut timp de lamentari. A fost mult prea preocupat de combustibilul care trebuia scos din racheta, de procedura de depresurizare, de transportarea treptelor rachetei in conditii de siguranta pe nava, de recuperarea balonului. Iar cand lucrurile s-au asezat era deja mult prea obosit ca sa se mai gandeasca la ceva. Apoi, atunci cand a revenit pe puntea navei, s-a bucurat de sustinerea echipei si a oamenilor de la Marina care l-au batut pe umar si l-au incurajat, zicandu-i: "Nu-i nimic, ne-ntoarcem".

Ce n-a mers?

Lansarea rachetei Helen fusese programata pentru vineri, 13 noiembrie, de pe Marea Neagra. Marea era destul de agitata, cu valuri mari si un vant care batea la limita de lansare a balonului (cu 7 m/s). Popescu si echipa sa au luat decizia de a amana lansarea pentru a doua zi, ramanand totusi pe mare. Decizia s-a dovedit corecta, pentru ca a doua zi vremea era mult mai buna. Pentru desfasurarea in conditii de deplina siguranta a misiunii, traficul aerian din zona fusese intrerupt. A fost acolo o reala desfasurare de forte… In operatiune, au fost implicate doua nave de dimensiuni mari, apartinand Fortelor Navale Romane si trei ambarcatiuni rapide. Desi initial totul era planificat sa se desfasoare pe parcursul a maximum patru ore, in realitate s-au scurs sapte ore, in care nimeni n-a mancat, n-a baut, si totii membrii echipei au ramas pe pozitii pana la limita deshidratarii. Era multa agitatie si tensiunea plutea in aer. Au descarcat de pe nava mare, pe suprafata apei, toate treptele rachetei si balonul. De pe cealalta nava s-a facut alimentarea rachetei din rezervoarele de transfer de combustibil: se aruncau furtune de pe nava si se cuplau mufele de alimentare. Dupa ce s-a terminat alimentarea, a inceput procedeul de presurizare. Pentru coordonarea actiunii, se crease un intreg lant de comunicatii intre toate fortele implicate. In tot acest timp, trebuie sa vi-l imaginati pe Dumitru Popescu, presedintele ARCA, acolo, in mijlocul actiunii, intr-una dintre ambarcatiunile mici care se ocupau de presurizarea si alimentarea rachetelor. El spune ca fiind vorba despre o operatiune care presupune un oarecare grad de risc, n-a vrut sa lase aceasta treaba pe mana altuia. Popescu spune ca tot ce era mai greu a mers, de fapt, foarte bine. Asa ca s-a trecut la umflarea balonului solar, prin cele patru maneci de umflare. La prima "maneca" a mers totul in regula. Dar de la maneca a doua, au aparut problemele, pentru ca aceasta se infasurase in jurul balonului. Popescu crede ca balonul nu fusese dat jos corect de pe nava si din cauza curentilor puternici de aer, maneca de umflare a trecut pe sub balon si l-a gatuit. Si cea de-a treia maneca era incurcata. A rezistat cu greu impulsului ca, impreuna cu o colega, sa-si umfle vestele de salvare si sa se arunce in apa, sub balon, sa incerce sa le desfaca. Aceasta numai pentru ca fusese avertizat de pe nava ca aveau sa faca soc termic. S-au chinuit sa desfaca cele doua maneci cu ajutorul scafandrilor, dar pentru ca vedeau cum se scurge timpul, au luat o decizie foarte riscanta: au taiat manecile doi si trei, ca sa elibereze balonul si au continuat procesul de umflare prin prima si a patra maneca. Dar daca in sapte ore nu primea comanda radio sau comanda prin satelit, racheta avea programat un sistem de autodistrugere. Se apropiasera in mod periculos de cele sapte ore si sistemul de autodistrugere trebuia anulat. Colegul lor, specialist pe partea de electronica, aflat pe apa, nu mai stia care dintre fire trebuia decuplat si i-a rugat pe cei ramasi pe nava sa consulte dosarul de proceduri. Si pentru ca in momentele acelea parea ca primirea raspunsului intarzie nepermis de mult, a decis sa taie toate patru firele. Apoi a resetat sistemul si l-a cuplat din nou. Au reusit sa umfle balonul dar soarele incepuse sa coboare spre linia orizontului si nu mai avea puterea sa incalzeasca aerul din balon.

Un spirit competitiv

Dumitru spune ca desi activitatea in care e implicat a pornit de la un entuziasm de genul "Mama, rasturnam lumea!" firesc oricarui inceput, a ajuns in cele din urma sa o practice ca pe oricare alta profesie. Entuziasmul si pasiunea au disparut treptat, iar ceea ce i-a ramas e spiritul de competitie: lui nu-i place, pur si simplu, sa piarda. Simte nevoia sa concureze si sa se situeze in competitie cu cineva. De aceea, nici jocurile de unul singur pe calculator nu-l atrag. Pentru el, e stimulator sa-si cunoasca adversarul. Popescu spune ca banii care sunt pusi in joc de Google nu au reprezentat motivatia participarii la concurs. De fapt, in genere, se arunca intr-un proiect fara sa-si faca prea multe calcule. "Daca iti faci prea multe calcule si incepi sa tragi concluzii ca n-ai destui bani, n-ai timp, n-ai baza materiala, n-ai infrastructura necesara si incepi sa te gandesti cum o sa faci, e foarte probabil sa sfarsesti prin a te lasa descurajat". Popescu zice ca cel mai bine e sa te arunci cu capul inainte. Ceva o sa se intample. El, unul, asa a facut mereu.

Nihil Sine Die

Si daca vor castiga si daca nu vor castiga competitia organizata de Google, membrii ARCA vor continua programul STABILO pe care l-au inceput in urma cu cativa ani si pe care l-au neglijat pe toata perioada concursului. Obiectivul STABILO vizeaza lansarea, pe traiectorie suborbitala, a unei nave capabile sa transporte un om la bord.

Popescu e pasionat de aeronautica de cand era copil, cand pe la cinci, sase ani, a zarit un MIG 21 care decola fortat, scotand flacari de undeva din spate. Alta data, aflat in vacanta la unchiul sau de la Slatina, unde pe vremuri functiona baza aeriana de la Deveselu, a vazut si prima formatie de patru MIGuri 21 survoland pe deasupra blocului. Le-a putut vedea burta argintie, asa de jos trecusera. A ramas cu gura cascata. Si asa se face ca Revista de Modelism l-a insotit toata copilaria. Pasiunea a tot crescut pana cand, in clasa a opta, a devenit o problema: elevul Popescu nu mai invata pentru scoala. Nu facea decat sa citeasca si sa se informeze despre cum se construiau avioanele. N-ar fi stiut suficienta algebra cata se cerea atunci la admiterea in liceu, deci trebuia neaparat sa gaseasca un liceu la care algebra sa nu fie proba eliminatorie si l-a gasit: Seminarul Teologic. A dat admiterea, a intrat, ba era chiar unul dintre elevii foarte buni. In tot timpul acesta, nu-i dadea pace gandul ca trebuie sa faca Aeronavele. Dar, ca sa faci facultatea de Aviatie, trebuia sa stii matematica la modul serios, iar in Seminar era prevazuta o singura ora de studiu pe saptamana. Asa ca s-a vazut nevoit sa invete singur. Statea tot timpul cu cartile de matematica deschise sub banca, fapt pentru care isi atragea si admonestarile profesorilor… In ultimul an de Seminar, i-a marturisit profesorului de matematica dorinta sa de a merge la Facultatea de Aeronave. Acesta l-a sfatuit ca mai intai sa incerce sa intre totusi la o facultate, oricare ar fi ea. Asa se face ca Popescu s-a inscris acolo unde avea cele mai mari sanse sa intre: la Teologie. In aceeasi vara, s-a dus la profesorul sau sa-l invete matematica. Si matematica a-nvatat. Timp de patru luni a facut naveta intre Valcea si Babeni, un orasel mic, situat la vreo cincisprezece kilometri sud de Valcea, unde studia impreuna cu fostul sau profesor de la seminar cate opt ore zilnic, inclusiv sambata. Oricand se simtea obosit si ar fi vrut sa cedeze, profesorul ii spunea ferm: "Vii si lucrezi!". In perioada aceea ii ramaneau doar doua ore libere in care juca un meci de fotbal cu vecinii din bloc. Asa a invatat Popescu matematica si asa a ajuns el la Aeronave. Profesorul nu i-a cerut niciodata vreun ban si i-a zis doar sa fie sanatos si sa faca treaba buna ca viitor aeronaut. Pana la urma insa, s-a dovedit ca Facultatea de Teologie i-a placut incomparabil mai mult decat Aeronavele, pentru ca pe aceasta din urma a abandonat-o, dupa anul trei. Iar in privinta relatiei sale cu Divinitatea, Popescu afirma cu modestie ca nu sta mai bine decat oricare dintre noi.

Fascinatia zborului

Am vrut sa stiu cum isi pondereaza Dumitru Popescu nevoia de a zbura in spatiu. Pare un obiectiv din ce in ce mai putin probabil de atins in timpul vietilor noastre, in conditiile in care pana si agentia spatiala rusa a renuntat la programul de turism spatial prin care oferea o saptamana de sejur la bordul statiei spatiale internationale si inconjurul Lunii. Departe insa de a constitui un motiv de ingradire si de limitare, pentru Popescu, speranta ca intr-o zi ar putea ajunge in spatiu reprezinta motivatia care il face sa mearga inainte. Si pentru ca si alti tineri sa isi permita sa viseze ca intr-o zi or sa zboare, a initiat "Competitia Zece" un concurs multidisciplinar, care are ca tematica aeronautica, dotat cu premii in valoare de cate 10.000 de euro. Prima competitie o sa fie in 17 iunie 2010. "Urmarim sa atingem doua obiective: unul e cel educational, al doilea – sa comemoram 100 de ani de la primul zbor al lui Vlaicu."

Sfatul sau pentru toti aceia care, in domeniul lor de activitate, se ciocnesc de atatea bariere incat sunt pe punctul de a renunta, e urmatorul: "Daca vezi ca e o bariera in fata ta, nu te incapatana s-o deschizi. Ocoleste-o".